"Cu capãtul arcurilor, trecînd,
rãzboinicii
mîngîie roua..."

Yosa Buson (1715-1783)

În ultimele zile am primit un mesaj nesolicitat de la mai multe persoane din lista de yahoo messenger. Și, ca de obicei, toate aceste persoane au preluat mesajul fără să îl citească cu atenție... li s-a părut o idee bună și cam atît. Iar confuzia inițială între tipurile de ulei existente s-a răspîndit...

Mesajul sună așa: „Trimis de Ministerul Mediului: Stiti unde se arunca uleiul din tigaie dupa o friptura facuta acasa? Chiar daca nu facem foarte des friptura, cand o facem, aruncam uleiul folosit in chiuveta, nu-i asa? Aceasta e una dintre cele mai mari greseli pe care le putem face. De ce o facem? Pur si simplu pentru ca nu e nimeni care sa ne explice cum se face corect. Cel mai bun lucru pe care il putem face este sa asteptam sa se raceasca si sa il punem in sticle de plastic, sau de sticla, sa punem dopuri la sticle si sa le aruncam la gunoi. UN LITRU DE ULEI FACE APROXIMATIV UN MILION DE LITRI DE APA NON POTABILA, CANTITATE SUFICIENTA PENTRU O PERSOANA PENTRU 14 ANI. Daca tu alegi sa trimiti acest mesaj prietenilor tai, mediul iti va fi recunoscator.”

Citindu-l, am început să mă întreb cînd au început românii să foloseasca ulei mineral la gătit. O fi devenit noul secret al unei vieti sănătoase? Eu încă mai folosesc uleiurile de gătit extrase din plante (porumb, floarea soarelui, măsline) care, în mod normal, nu se amestecă cu apa, fiind insolubile. Uleiurile din plante rămîn de obicei deasupra, fiind mai ușoare ca apa.

Uleiurile minerale, folosite la motoare, rulmenți, etc pentru a micșora frecarea și implicit uzura motorul/aparatului sînt produse petroliere și, prin definiție, poluează. E cu totul altă poveste.