Capitolul I

Domnul Jones, proprietarul fermei "Conacul", încuie coteţele de găini pentru noapte, dar, cum băuse peste măsură de mult, uită să astupe şi deschi­zăturile pentru ciugulit. Cu cercul de lumină al feli­narului jucînd dintr-o parte în alta, el traversă curtea împleticindu-se, îşi azvîrli cizmele din picioare la uşa din spate, îşi turnă un ultim pahar de bere din bu­toiul din cămară, apoi urcă scările spre dormitor, unde doamna Jones şi începuse să sforăie.

Imediat după ce lumina din dormitor se stinse, un freamăt şi o agitaţie se făcură simţite prin toate col­ţurile fermei. În timpul zilei, circulase zvonul că bă­trînul Senior, porcul Middle White premiat, avusese un vis ciudat în noaptea dinainte şi că voia să-l co­munice şi celorlalte animale. Căzuseră de acord să se întîlnească toate în hambarul cel mare, îndată ce domnul Jones se retrăgea la o distanţă sigură. Bătrî­nul Senior ― întotdeauna era numit astfel, deşi la expoziţie fusese prezentat sub numele de Frumosul din Willingdon ― impunea atîta respect la fermă, în­cît fiecare era oricînd gata să-şi sacrifice o oră de somn pentru a auzi ce avea el de spus.

La un capăt al hambarului cel mare, pe un fel de platformă înălţată, Seniorul stătea deja instalat pe culcuşul său de paie, sub un felinar agăţat de o bîrnă. Avea doisprezece ani şi, în ultima vreme, crescuse cam prea lăbărţat, dar era încă un porc cu aspect maiestuos, arăta înţelept şi binevoitor, cu toate că ni­ciodată nu i se tăiaseră colţii.

Nu după mult timp, începură să sosească şi cele­lalte animale, fiecare făcîndu-se comod după obiceiul său. Primii veniră cei trei cîini, Bluebell, Jessie şi Pin­cher, apoi porcii care se aşezară pe paiele din faţa platformei. Găinile se cocoţară pe pervazurile feres­trelor, porumbeii se suiră, bătînd din aripi, pe că­priorii acoperişului, iar oile şi vacile se aşezară în spatele porcilor şi începură să rumege. Boxer şi Clo­ver, cei doi cai de tracţiune, intrară împreună, mer­gînd foarte încet şi atent, cu copitele lor mari şi pă­roase, de teamă să nu calce vreun animal ascuns în paie. Clover era o iapă corpolentă cu aspect matern, între două vîrste, care nu-şi recăpătase deloc silueta după cel de-al patrulea mînz. Boxer era un animal enorm, înalt de peste un metru optzeci şi mai puter­nic decît oricare doi cai normali luaţi la un loc; o dungă albă care-i mergea de-a lungul capului pînă la nas îi dădea un aer destul de stupid şi, de fapt, el nici nu era grozav de inteligent, dar toată lumea îl res­pecta pentru tăria lui de caracter şi formidabila pu­tere de muncă. După cai veniră Muriel, capra cea albă şi Benjamin, măgarul. Benjamin era cel mai bă­trîn animal de la fermă şi cel mai puţin sociabil. Vor­bea rar, iar cînd vorbea, o făcea, de obicei, ca să lanseze cîte o remarcă plină de cinism ― spunea, de exemplu, că Dumnezeu îi dăduse coadă ca să alunge muştele, dar că el ar fi preferat să nu aibă nici coadă, nici muşte. Numai el, dintre toate animalele de la fermă, nu rîdea niciodată. Dacă era întrebat de ce, spunea că nu vede nimic de rîs. Cu toate acestea, fără s-o recunoască deschis, era legat de Boxer; şi unul şi celălalt îşi petreceau duminicile, de obicei, pe mica păşune din spatele livezii, păscînd umăr la umăr, dar fără să vorbească.

Cei doi cai tocmai se aşezaseră cînd un cîrd de răţuşte, rătăcite de mama lor, intrară în şir în hambar, măcăind în şoaptă şi plimbîndu-se dintr-o parte în alta în căutarea unui loc unde să nu fie călcate în picioare: Clover făcu un fel de zid în jurul lor cu pi­ciorul ei din faţă, iar răţuştele, ghemuindu-se la pă­mînt în spatele piciorului ei, adormiră imediat. În ul­timul moment, intră şi Mollie, iapa cea albă, proastă dar drăguţă, care trăgea cabrioleta domnului Jones, cu un mers afectat elegant, molfăind o bucată de za­hăr. Ea îşi alese un loc în faţă şi începu să-şi vînture coama albă, sperînd să atragă atenţia celorlalţi către panglicile roşii cu care o avea împletită. Ultima sosi pisica, privind în jur, ca de obicei, după locul cel mai călduros şi pînă la sfîrşit se înghesui între Boxer şi Clover; aici se porni pe tors, mulţumită, de-a lungul întregului discurs al Seniorului, fără să asculte nici măcar o singură vorbă.

Toate animalele erau acum prezente, în afară de Moise, corbul domesticit, care dormea pe o prăjină, în umbra porţii din spate a hambarului. Cînd Senio­rul văzu că toate se făcuseră comode şi aşteptau cu atenţia cuvenită, îşi drese glasul şi începu să vor­bească:

― Tovarăşi, aţi auzit deja despre visul ciudat pe care l-am avut azi-noapte. Dar am să vorbesc despre vis mai tîrziu. Am altceva de spus la început. Nu cred, tovarăşi, să mai am multe zile de trăit printre voi şi, înainte de a muri, socotesc de datoria mea să vă împărtăşesc înţelepciunea pe care am acumulat-o pînă acum. Am avut o viaţă lungă, am avut mult timp de gîndire pe cînd stăteam singur în cocina mea şi cred că pot spune că am înţeles natura vieţii pe acest pămînt mai bine ca oricare alt animal din ziua de azi. Acestea sînt lucrurile despre care vreau să vă vorbesc. Deci, tovarăşi, care este natura acestei vieţi a noastre? Să privim lucrurile în faţă: vieţile noastre sînt mizere, pline de trudă şi scurte. Ne naştem, primim exact atîta hrană cît să nu murim, iar aceia din­tre noi care sînt capabili s-o facă, sînt obligaţi să muncească pînă la ultima fărîmă de energie; şi, în clipa cînd foloasele pe care le aducem se sfîrşesc, sîn­tem măcelăriţi cu o cruzime înfiorătoare. Nici un ani­mal din Anglia nu cunoaşte ce sînt acelea fericirea sau tihna, după ce împlineşte vîrsta de un an. Nici un animal din Anglia nu este liber. Viaţa unui animal înseamnă mizerie şi sclavie: iată adevărul curat.

Dar, oare, asta ţine, pur şi simplu, de natura lu­crurilor? Se petrece, oare, acest lucru pentru că ţara asta a noastră este atît de săracă, încît nu se poate asigura o viaţă decentă celor care trăiesc în ea? Nu, tovarăşi, de o mie de ori nu! Pămîntul Angliei este fertil, clima ei este bună, ea e capabilă să ofere hrană din abundenţă unui număr de animale enorm faţă de cele care o locuiesc astăzi. Numai ferma asta a noas­tră ar putea întreţine o duzină de cai, douăzeci de vaci, sute de oi ― toate trăind într-un confort şi o demnitate care astăzi sînt aproape de neimaginat. Pentru ce, atunci, continuăm să trăim în aceste con­diţii de mizerie? Pentru că aproape întregul produs al muncii noastre ne este furat de fiinţele omeneşti. Iată, tovarăşi, răspunsul la toate problemele noastre. El se rezumă la un singur cuvînt: OMUL! Omul este singurul nostru duşman adevărat. Scoateţi Omul din scenă şi cauza fundamentală a foametei şi a muncii excesive este abolită pentru totdeauna.

Omul este singura fiinţă care consumă fără să producă. El nu dă lapte, nu face ouă, e prea slab ca să tragă plugul, nu poate fugi destul de repede ca să prindă iepuri. Cu toate astea, el e stăpîn peste toate animalele. El le pune la muncă şi le dă înapoi abia cît le este necesar ca să nu moară de foame; restul păstrează pentru el. Munca noastră este cea care lucrează pămîntul, balega noastră este cea care-l fertili­zează şi, totuşi, care dintre noi posedă mai mult decît propria-i piele? Voi, vacilor pe care vă văd în faţa mea, cîte mii de litri de lapte aţi dat anul trecut? Şi ce s-a-ntîmplat cu laptele acela care ar fi trebuit să hrănească viţeii voştri ca să crească puternici? Pînă la ultimul strop s-a scurs pe gîtlejurile duşmanilor noştri. Iar voi, găinilor, cîte ouă aţi făcut anul acesta şi cîte din aceste ouă au ajuns să dea pui? Toate cele­lalte au ajuns la piaţă ca să aducă bani lui Jones şi oamenilor lui. Şi tu, Clover, unde sînt cei patru mînji pe care i-ai născut şi care ar fi trebuit să-ţi fie sprijin şi bucurie la bătrîneţe? Fiecare a fost vîndut cînd a împlinit un an ― pe nici unul n-ai să-l mai vezi vreo­dată. Ca răsplată pentru cele patru naşteri şi pentru toată munca ta pe cîmp, ce ai altceva, afară de raţii şi de un loc în grajd?

Şi nici măcar vieţile de mizerie pe care le ducem nu ni se permite să le trăim pînă la soroacele lor na­turale. În ceea ce mă priveşte, nu mă plîng, pentru că fac parte dintre cei norocoşi. Am doisprezece ani şi am avut peste patru sute de copii. Aceasta este viaţa naturală a unui porc. Dar nici un animal nu scapă de cruzimea cuţitului pînă la urmă. Voi, porcii cei tineri îngrăşaţi pentru tăiere, pe care vă văd stînd în faţa mea, toţi o să vă sfîrşiţi vieţile urlînd, pe butuc, în mai puţin de un an. La această oroare toţi sîntem si­liţi să ajungem ― vaci, porci, găini, oi, toată lumea. Nici măcar caii sau cîinii nu au o soartă mai bună. Pe tine, Boxer, chiar în ziua cînd muşchii ăia tari ai tăi or să-şi piardă puterea, Jones o să te vîndă tăieto­rului de cai, care o să-ţi taie beregata şi o să te fiarbă pentru cîinii de vînătoare. Iar cîinilor, cînd îmbătrî­nesc şi le cad dinţii, Jones le leagă cîte o cărămidă de gît şi îi îneacă în iaz.

Şi atunci, tovarăşi, nu e la fel de limpede ca lu­mina zilei că tot răul acestei vieţi a noastre izvorăşte din tirania fiinţelor omeneşti? Numai dacă scăpăm de Om, numai atunci produsul muncii noastre o să ne aparţină. Aproape peste noapte putem deveni bogaţi şi liberi. Şi atunci, ce trebuie să facem? Ce? Să mun­cim zi şi noapte, trup şi suflet, pentru răsturnarea ra­sei omeneşti! Iată mesajul meu către voi, tovarăşi: REVOLUŢIE! Nu ştiu cînd o să vină această revolu­ţie, poate într-o săptămînă, poate într-o sută de ani, dar ştiu, la fel de sigur cum văd paiele astea sub pi­cioarele mele, că, mai devreme sau mai tîrziu, se va face dreptate. Fixaţi-vă acest lucru în minţi, tovarăşi, în puţinul care v-a mai rămas de trăit! Şi, mai mult decît orice, transmiteţi acest mesaj al meu celor ce vor veni după voi, aşa încît generaţiile viitoare să ducă mai departe lupta, pînă la victorie.

Şi nu uitaţi, tovarăşi, că hotărîrea nu trebuie să vă părăsească niciodată. Nici un argument să nu vă rătăcească. Nu ascultaţi niciodată cînd o să vi se spună că omul şi animalele au interese comune şi că prosperitatea unuia înseamnă prosperitatea celorlalte. Toate astea sînt minciuni. Omul nu serveşte nicio­dată interesele vreunei alte creaturi, în afară de el în­suşi. Iar între noi, animalele, să fie o unitate perfectă, o tovărăşie perfectă în luptă. Toţi oamenii sînt duş­mani. Toate animalele sînt tovarăşe!

În acel moment izbucni o gălăgie cumplită. În timp ce Seniorul vorbea, patru şobolani mari. se tîrî­seră afară din găurile lor şi stăteau pe labele din spate, ascultîndu-i. Cîinii îi zăriră dintr-o ochire şi doar printr-un salt fulgerător înspre găuri izbutiră şo­bolanii să scape cu viaţă. Seniorul îşi înalţă copita pentru a face linişte:

― Tovarăşi, zise el, iată o problemă care trebuie rezolvată. Animalele sălbatice, cum ar fi şobolanii şi iepurii de cîmp ― sînt ele prietenii ori duşmanii noştri? Să supunem la vot. Pun în faţa adunării această întrebare: sînt şobolanii tovarăşi?

Votul hotărî imediat, cu o majoritate covîrşitoare, că şobolanii erau tovarăşi. Numai patru dintre ani­male se împotriviră, cei trei cîini plus pisica, descope­rită, însă, mai tîrziu, că votase şi pro şi contra. Se­niorul continuă:

― Mai am puţine lucruri de spus. Repet: nu vă uitaţi niciodată datoria de duşmănie faţă de Om şi toate cele legate de el. Oricine merge pe patru pi­cioare, sau are aripi, este prieten. Oricine merge pe două picioare este duşman. Şi ţineţi minte şi faptul că, luptînd împotriva Omului, nu trebuie să ajungem să semănăm cu el. Chiar după ce l-aţi învins, nu-i adoptaţi viciile. Nici un animal nu trebuie să trăiască vreodată într-o casă, sau să doarmă într-un pat, sau să poarte haine, sau să bea alcool, sau să fumeze tu­tun, sau să se atingă de bani, sau să se angajeze în comerţ. Toate obiceiurile Omului sînt rele. Şi, mai mult decît orice altceva, nici un animal nu trebuie vreodată să fie stăpîn peste alte fiinţe ca şi el. Slabe ori puternice, inteligente ori simple, noi, animalele, sîntem fraţi. Nici un animal nu trebuie vreodată să ucidă vreun alt animal. Toate animalele sînt egale.

Şi acum, tovarăşi, o să vă vorbesc despre visul meu de azi-noapte. Nu vi-l pot descrie: era un vis despre cum o să arate Pămîntul după dispariţia Omului. Dar el mi-a readus în minte un lucru pe ca­re-l uitasem demult. Acum mulţi ani, pe vremea cînd încă mai eram godac, mama mea şi celelalte scroafe cîntau un cîntec vechi din care cunoşteau doar melo­dia şi primele trei cuvinte. Eu am învăţat această me­lodie în copilăria mea, dar de multă vreme, mi-a zburat din minte. Azi-noapte, totuşi, mi-am reamintit-o în vis. Şi, ce-i mai important, mi-au revenit în minte şi cuvintele ― cuvinte pe care, sînt sigur, le cîntau animalele de demult şi au fost uitate timp de genera­ţii. O să vă cînt acel cîntec, tovarăşi, chiar acum. Eu sînt bătrîn şi vocea îmi este răguşită, dar, după ce o să vă-nvăţ melodia, voi o să-l puteţi cînta mai bine singuri. Se numeşte Animale din Anglia.

Bătrînul Senior îşi drese glasul şi începu să cînte. Aşa cum spusese, vocea îi era răguşită, dar cînta des­tul de bine şi era o melodie mişcătoare, ceva între Clementine şi La Cucuracha. Cuvintele erau acestea:

 

"Animale din Anglia şi Scoţia,

Din toate ţările, de sub mulţi sori,

Eu vă vorbesc, şi mare mi-e emoţia,

Despre anii de aur viitori.

 

Mai devreme-ori mai tîrziu, în ceasul sfînt,

Cînd Omul-Tiran fi-va răsturnat,

În acea zi al Angliei mănos pămînt

De animale doar va fi călcat.

 

Belciugele atunci vor cădea în zeci,

Nimeni şa-n spate nu-şi va mai propti,

Zăbale, pinteni vor rugini pe veci,

Biciuri crunte nicicînd vor mai plesni.

 

Comori ce nu intră-n a minţii sferă,

Grîu şi orz, fîn, ovăz, noi vom stăpîni,

Trifoi, fasole, sfeclă furajeră,

Fi-vor ale noastre-n acea zi.

 

Cîmpurile Angliei vor luci-n senin,

Apele ei vor fi mai curate,

Şi vînturile vor adia mai lin,

În ziua cînd fi-va libertate.

 

Noi trebuie să muncim pentru-acea zi,

Toţi-un trup, vaci, cai, gîşte şi curcani,

Chiar de murim înainte de-a o şti,

Pentru-a fi liberi să trudim mulţi ani.

 

Animale din Anglia şi Scoţia,

Din toate ţările, de sub mulţi sori,

Eu vă vorbesc, şi mare mi-e emoţia,

Despre anii de aur viitori".

 

Cîntatul acestui imn lăsă toate animalele pradă celei mai sălbatice dintre exaltări. Aproape înainte ca Seniorul să fi ajuns la sfîrşit, celelalte animale înce­puseră să-l cînte singure. Chiar şi cele mai proaste dintre ele prinseseră deja melodia şi o parte din cu­vinte; cît despre cei inteligenţi, cum erau porcii şi cîi­nii, aceştia învăţaseră cîntecul pe dinafară din pri­mele minute. Iar apoi, după o serie de încercări preli­minare, întreaga fermă izbucni cu Animale din Anglia, la un unison impresionant. Vacile îl mugeau, cîinii îl schelălăiau, oile îl behăiau, caii îl nechezau, raţele îl măcăiau. Erau atît de încîntate de acest cîntec, încît îl interpretară de la început pînă la sfîrşit de cinci ori la rînd şi ar fi continuat probabil să-l cînte toată noaptea, dacă n-ar fi fost întrerupte.

Din nefericire, izbucnirea îl trezise pe domnul Jo­nes care sărise jos din pat, convins că intrase o vulpe în curte. Luase puşca, sprijinită mereu de perete într-un colţ al dormitorului şi slobozise o încărcătură de alice calibrul 6 în întuneric. Alicele se înfipseseră în peretele hambarului, aşa încît şedinţa fu ridicată brusc. Toată lumea se repezi spre locurile de dormit. Păsările săriră sus, pe grinzile lor, animalele se cul­cară jos, pe paie şi întreaga fermă adormi într-o clipă.

 

 

 

Capitolul II

 

Trei nopţi mai tîrziu, bătrînul Senior muri liniştit în somn. Trupul lui fu înmormîntat la poarta livezii.

Aceste lucruri se întîmplau la începutul lui mar­tie. De-a lungul următoarelor trei luni se desfăşură o intensă activitate secretă. Discursul Seniorului dăduse animalelor mai inteligente de la fermă o viziune com­plet nouă asupra vieţii. Nu ştiau cînd avea să se pe­treacă Revoluţia prezisă de Senior, nu aveau nici un motiv să creadă că avea să fie în timpul vieţilor lor, dar vedeau limpede că era de datoria lor să o pregă­tească. Munca de a-i educa şi organiza pe ceilalţi căzu, fireşte, în seama porcilor, recunoscuţi în gene­ral ca fiind cele mai inteligente animale. Printre porci se distingeau doi masculi tineri, care se numeau Snowball şi Napoleon şi pe care domnul Jones îi în­grăşa pentru a-i vinde. Napoleon era un mascul din rasa Berkshire, mare şi cu un aspect destul de feroce, singurul Berkshire de la fermă, nu foarte vorbăreţ, dar avînd reputaţia de a şti să-şi impună voinţa. Snowball era un porc mai sprinten decît Napoleon, mai iute la vorbă şi mai inventiv, dar nu era conside­rat a avea aceeaşi profunzime de caracter. Toţi cei­lalţi porci masculi de la fermă erau crescuţi pentru tăiere. Cel mai cunoscut printre aceştia era un porc mic şi gras, care se numea Squealer [Guiţătorul], cu fălci foarte rotunde, ochi scăpărători, mişcări iuţi şi o voce foarte ascuţită. Era un vorbitor strălucit şi, cînd discuta în contradictoriu vreo problemă, avea un fel de a sări dintr-o parte într-alta şi de a-şi scutura coada, care era, nu se ştie de ce, foarte convingător. Ceilalţi spuneau despre Squealer că poate face din negru alb.

Aceştia trei elaboraseră, pornind de la învăţătu­rile bătrînului Senior, un întreg sistem de gîndire pe care îl numiseră Animalism. Mai multe nopţi pe săp­tămînă, după ce domnul Jones se culca, cei trei orga­nizau întruniri secrete în hambar şi le expuneau ce­lorlalte animale principiile Animalismului. La înce­put, se loviră de o teribilă prostie şi apatie. Unele animale vorbeau despre datoria de a fi loiale domnu­lui Jones, pe care-l numeau "Stăpînul", sau făceau remarci elementare:

― Domnul Jones ne hrăneşte. Dacă dispare el, noi o să murim de foame.

Altele puneau întrebări de genul:

― De ce să ne pese nouă ce-o să se întîmple după ce murim?

sau:

― Dacă Revoluţia asta o să aibă loc oricum, ce contează dacă noi o pregătim sau nu?

Aşa încît, porcii aveau mari greutăţi în a le face să înţeleagă că toate acestea erau contrare spiritului Animalismului. Cele mai idioate întrebări le punea Mollie, iapa cea albă. Prima întrebare pe care i-o pu­sese lui Snowball fusese:

― O să mai existe zahăr după Revoluţie?

― Nu, îi răspunsese Snowball ferm. Nu avem la această fermă posibilitatea de a face zahăr. Dar, de fapt, nici n-o să ai nevoie de zahăr. O să ai ovăz şi fîn cît o să vrei.

― Şi o să mi se mai dea voie să port panglici în coamă? întrebase Mollie.

― Tovarăşă, îi spusese Snowball, aceste panglici de care te simţi atît de legată sînt însemnele sclaviei. Nu poţi înţelege că libertatea valorează mai mult de­cît nişte panglici?

Mollie se arătase de acord, dar nu păruse prea convinsă.

Porcii aveau, însă, şi mai multe greutăţi în lupta de a contracara minciunile răspîndite de Moise, cor­bul domesticit. Moise, care era mai mult decît alţii favoritul domnului Jones, era şi spion şi informator, dar şi un orator inteligent. El susţinea că ştia de exis­tenţa unei ţări misterioase, numită Muntele de Zahăr Candel, unde mergeau toate animalele după moarte. Era aşezată undeva sus, în ceruri, imediat în spatele norilor, spunea Moise. Pe Muntele de Zahăr Candel era duminică şapte zile pe săptămînă, trifoiul înflorea tot anul, iar zahărul cubic şi turta din sămînţă de in creşteau în tufişuri. Animalele îl duşmăneau pe Moise pentru că era informator şi nu muncea, dar unele credeau în Muntele de Zahăr Candel, iar porcii trebuiau să argumenteze din greu pentru a le con­vinge că nu exista un asemenea loc.

Cei mai credincioşi discipoli ai porcilor erau cei doi cai de tracţiune, Boxer şi Clover. Şi unul şi celă­lalt aveau mari dificultăţi în a gîndi singuri, dar, o dată ce îi acceptaseră pe porci drept învăţători, îm­brăţişară tot ce li se spunea, răspîndind învăţătura către celelalte animale prin argumente simple. Nicio­dată nu absentau de la întrunirile secrete din hambar şi tot ei conduceau corul cînd se cînta Animale din Anglia, la sfîrşitul fiecărei întruniri.

Însă, după cum se dovedi, Revoluţia fu înfăptuită mult mai devreme şi mult mai simplu decît se aştep­tase oricine, în anii anteriori, domnul Jones, deşi un stăpîn sever, fusese un fermier priceput; cu trecerea vremii, intrase, însă, într-o perioadă proastă. Deve­nise foarte deprimat după ce pierduse bani într-o ac­ţiune judiciară şi se apucase de băut mai mult decît era sănătos pentru el. Uneori, zile întregi la rînd stă­tea tolănit în fotoliul său Windsor din bucătărie şi ci­tea ziarele, bea, iar din cînd în cînd îl hrănea pe Moise cu coji de pîine muiate în bere. Oamenii lui erau leneşi şi necinstiţi, cîmpurile erau pline de buru­ieni, clădirile aveau nevoie de reparaţii la acoperişuri, gardurile vii erau neîngrijite, iar animalele prost hră­nite.

Sosi şi luna iunie şi finul era aproape gata de co­sit, în ajunul Sfîntului Ioan, care era într-o sîmbătă, domnul Jones se duse la Willingdon şi se îmbătă la "Leul Roşu" atît de tare, încît nu se întoarse decît du­minică la prînz. Oamenii mulseseră vacile dis-de-di­mineaţă şi apoi plecaseră să vîneze iepuri de cîmp, fără să se mai ostenească să le dea animalelor de mîncare. Cînd ajunsese. Înapoi acasă, domnul Jones se dusese să se culce pe canapeaua din salon, cu zia­rul "News of the World" pe faţă, aşa încît, la căderea serii, animalele tot nemîncate erau. Pînă la urmă, nu mai putură suporta. Una dintre vaci sparse uşa de la magazia cu provizii, împingînd-o cu coarnele, şi toate animalele începură să se servească singure din re­zerve. Tocmai atunci se trezi şi domnul Jones. În clipa următoare, el şi oamenii lui erau în magazie, cu biciuri în mîini, şfichiuind în dreapta şi în stînga. Acest lucru animalele înfometate îl găsiră de nesu­portat. Toate într-o înţelegere, deşi nimic de acest fel nu fusese plănuit dinainte, se aruncară asupra celor ce le chinuiau. Jones şi oamenii lui se treziră, deo­dată, împunşi cu coarnele şi loviţi cu copitele din toate părţile. Situaţia, nu mai era deloc sub controlul lor. Nu văzuseră niciodată vreun animal să se poarte astfel şi o asemenea răzvrătire a unor fiinţe pe care aveau obiceiul să le bată şi să le maltrateze după che­ful lor îi înspăimîntă atît de mult, încît aproape că-şi ieşiră din minţi. După o clipă sau două numai, ei renunţară să mai încerce vreo apărare şi o luară la fugă. După un minut, toţi cinci fugeau de mîncau pă­mîntul pe drumul de căruţe care ducea la drumul principal, cu animalele urmărindu-i triumfătoare.

Doamna Jones, privind afară pe fereastra dormi­torului, văzu ce se întîmpla, îşi aruncă în grabă cîteva lucruri într-un sac de voiaj şi părăsi ferma pe un alt drum. Moise, corbul, sări de pe prăjina lui şi fîlfîi din aripi în urma ei, cîrîind în gura mare. Între timp, ani­malele îi fugăriseră pe Jones şi pe oamenii lui de-a lungul drumului şi trîntiseră poarta cu cinci drugi în urma lor. Şi astfel, aproape înainte de a-şi da seama ce se petrecea, Revoluţia fusese înfăptuită cu succes: Jones era alungat, iar Ferma "Conacul" le aparţinea.

În primele cîteva minute, animalelor nu le veni să creadă în norocul lor. Prima lor reacţie fu aceea de a galopa in corpore de jur împrejurul fermei, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nici o fiinţa omenească nu se ascundea pe nicăieri înăuntru; apoi alergară către clădirile fermei pentru a şterge definitiv şi ultimele urme ale domniei detestate a lui Jones. Încăperea cu hamuri de la capătul grajdurilor fu deschisă cu forţa; zăbalele, belciugele de pus în nas, lanţurile pentru cîini, cuţitele nemiloase cu care domnul Jones avu­sese obiceiul să castreze porcii şi mieii, toate fură aruncate în puţ. Hăţurile, căpestrele, ochelarii pentru cai, sacii umilitori de pus sub bot le aruncară în fo­cul pentru gunoaie care ardea în curte. La fel şi bi­ciurile. Toate animalele începură să exulte de bucurie văzînd biciurile cum se calcinau în flăcări. Snowball azvîrli în flăcări şi panglicile cu care erau împodobite de obicei coamele şi cozile cailor în zilele de tîrg.

― Panglicile, zise el, trebuie considerate ca fiind haine, care sînt marca oamenilor. Toate animalele trebuie să umble goale.

Cînd auzi asta, Boxer îşi luă pălărioara de pai pe care o purta vara ca să nu-i intre muştele în urechi şi o azvîrli pe foc alături de celelalte obiecte.

Într-un timp foarte scurt, animalele reuşiră să dis­trugă tot ce le mai amintea de domnul Jones. După aceea, Napoleon le conduse înapoi la magazie şi dă­rui, de acolo, cîte o raţie dublă de porumb la toată lumea, plus doi biscuiţi pentru fiecare cîine. Apoi cîntară Animale din Anglia, de la un capăt la altul, de şapte ori, alergînd, iar, în cele din urmă, se întinseră pentru noapte şi dormiră cum nu mai dormiseră ni­ciodată pînă atunci.

Deşteptîndu-se în zori, ca de obicei, îşi amintiră deodată fapta plină de glorie care avusese loc şi se năpustiră toate afară pe păşune. În mijlocul păşunii era o movilă care oferea o perspectivă largă asupra unei mari părţi a fermei. Animalele se îngrămădiră spre vîrf şi priviră cu atenţie în jurul lor, în lumina limpede a dimineţii. Da, era a lor ― tot ceea ce ve­deau era al lor! In extazul acestui gînd, începură să ţopăie de colo-colo şi în cercuri, să sară în sus, pline, de excitare. Se rostogoliră în rouă, înfulecară guri în­tregi din iarba dulce de vară, aruncară în sus cu pi­cioarele bucăţi de pămînt negru, mirosindu-i parfu­mul bogat. Apoi făcură o inspecţie a întregii ferme, privind cu admiraţie mută pămîntul arabil, cîmpul cu fîn, livada, iazul, crîngul. Era ca şi cum n-ar fi văzut aceste locuri niciodată şi, chiar şi acum, cu greu le venea să creadă că erau numai ale lor. După aceea se întoarseră către clădirile fermei şi se opriră în tăcere în faţa uşii casei. Şi aceea era a lor, dar se temeau să intre. După o clipă, totuşi, Snowball şi Napoleon îm­pinseră uşa cu umerii şi animalele intrară în şir in­dian, umblînd cu extrem de multă grijă, ca nu cumva să deranjeze ceva. Trecură pe vîrfuri dintr-o cameră într-alta, temîndu-se să vorbească mai tare decît în şoaptă şi holbîndu-se cu un fel de sfială la luxul de necrezut, la paturile cu saltele din pene, la oglinzi, la canapeaua din păr de cal, la covorul de Bruxelles, la litografia reginei Victoria deasupra căminului din sa­lon. Tocmai se întorceau, coborînd scările, cînd se descoperi că Mollie lipsea. Merseră înapoi şi o găsiră în cel mai bun dormitor: luase o bucată de panglică albastră din toaleta doamnei Jones, o ţinea la umăr şi se admira prosteşte în oglindă. Celelalte îi repro­şară fapta cu asprime şi-apoi ieşiră. Cîteva'şunci care atîrnau în bucătărie fură scoase afară pentru a fi în­mormîntate, iar butoiul cu bere din cămară fu spart, cu o lovitură de copită, de către Boxer; nimic altceva din casă nu se mişcă din loc. O rezoluţie unanimă fu imediat votată, şi anume de a păstra casa ca muzeu.

Toţi şi toate fură de acord că nici un, animal nu tre­buia să locuiască vreodată aeoîo.

După ce mîncară de dimineaţă, Snowball şi Na­poleon le convocată din nou.

― Tovarăşi, zise Snowball, ceasul este şase şi ju­mătate şi avem în faţa noastră o zi lungă. Azi înce­pem recoltarea finului. Dar există o altă problemă care trebuie avută în vedere mai întîi.

Porcii dezvăluiră astfel faptul că, în timpul ulti­melor trei luni, învăţaseră să citească şi să scrie, dintr-o carte veche de citire care aparţinuse copiilor, domnului Jones şi care fusese aruncată pe grămada de gunoi. Napoleon trimise după borcane de vopsea neagră şi albă şi porni, în fruntea tuturor animalelor, către poarta cu cinci drugi care dădea în drumul principal. Aici, Snowball ― pentru că Snowball era mai bun la scris ― luă o bidinea între cele două un­ghii ale copitei, şterse Ferma "Conacul" de pe drugul de sus cu vopsea neagră şi, în locul ei, scrise Ferma Animalelor. Acesta urma să fie numele fermei de atunci înainte. După aceea, se duseră înapoi la clădirile fermei, unde Snowball şi Napoleon trimiseră după o scară pe care o rezemară de peretele din fund al hambarului cel mare, explicînd că, în cadrul studi­ilor lor din ultimele trei luni, porcii reuşiseră să re­ducă principiile Animalismului la Şapte Precepte. Aceste Şapte Precepte aveau să fie acum înscrise pe perete; ele trebuiau să constituie o lege inalterabilă, după care urmau să trăiască toate animalele de la Ferma Animalelor, pentru totdeauna. Cu oarecari di­ficultăţi ― pentru că nu-i este uşor unui porc să-şi ţină echilibrul pe o scară ― Snowball se sui şi se puse pe lucru, în timp ce Squealer stătea cîteva trepte mai jos, cu borcanul de vopsea. Preceptele fură scrise pe peretele gudronat, cu litere mari, albe, care puteau fi citite şi de la treizeci de metri. Ele sunau astfel:

 

CELE ŞAPTE PRECEPTE

 

I ORICE MERGE PE DOUA PICIOARE E DUŞMAN

II ORICE MERGE PE PATRU PICIOARE SAU ARE ARIPI E PRIETEN

III NICI UN ANIMAL NU VA PURTA HAINE

IV NICI UN ANIMAL NU VA DORMI ÎNTR-UN PAT

V NICI UN ANIMAL NU VA BEA ALCOOL

VI NICI UN ANIMAL NU VA UCIDE UN ALT ANIMAL

VII TOATE ANIMALELE SÎNT EGALE

 

Totul era, foarte îngrijit scris şi, în afara faptului că "prieten" fusese scris "preiten" şi că unul dintre s-uri fusese desenat invers, ortografia era corectă de la un cap la altul. Snowball citi cu voce tare pentru celelalte animale. Toate aprobară din cap, într-un consens exemplar, iar acelea mai inteligente începură pe loc să memoreze Preceptele.

― Şi acum, tovarăşi, zise Snowball, aruncînd pe jos bidineaua ― la cîmpul cu fîn! Să facem o pro­blemă de onoare din a strînge recolta mai repede de­cît Jones şi oamenii lui.

Dar, în acel moment, cele trei vaci, care nu păru­seră în apele lor de cîtva timp, scoaseră un muget pu­ternic. Nu fuseseră mulse de douăzeci şi patru de bre şi ugerele lor stăteau să plesnească. După un moment de gîndire, porcii trimiseră după găleţi şi mulseră va­cile cu destulă îndemînare, copitele lor fiind bine adaptate pentru această operaţie. Nu după mult timp apărură cinci găleţi de lapte smîntînos cu spumă, la care multe dintre animale se uitau cu un interes con­siderabil.

― Ce-o să se întîmple cu tot laptele ăsta? întrebă cineva.

― Jones punea uneori din el în terciul nostru, zise una dintre găini.

― Lăsaţi laptele, tovarăşi! strigă Napoleon, aşe­zîndu-se în faţa găleţilor. Se va avea în vedere acest lucru. Recolta este mai importantă. Tovarăşul Snowball vă va conduce acolo. Eu o să vă urmez în cîteva minute. Înainte, tovarăşi! Fînul aşteaptă!

Şi astfel, animalele porniră în grup către cîmpul cu fîn ca să înceapă recoltarea, iar seara, la întoar­cere, observară că laptele dispăruse.

 

 

 

Capitolul III

 

Cîtă năduşeală şi cîtă trudă cheltuiră ca să strîngă fînul! Dar eforturile lor fură din plin răsplătite, re­colta fiind un succes şi mai mare decît speraseră.

Uneori munca era grea; uneltele fuseseră proiec­tate pentru oameni şi nu pentru animale şi era un mare pas înapoi faptul că nici un animal nu eră ca­pabil să folosească vreo unealtă care i-ar fi cerut să stea pe labele din spate. Dar porcii erau atît de inteli­genţi, încît găseau cîte o soluţie pentru orice greutate. Cît despre cai, aceştia cunoşteau fiecare colţişor al cîmpului şi, de fapt, înţelegeau mult mai bine decît Jones şi oamenii lui ce sînt acelea cositul şi greblatul, în realitate, porcii nu munceau, dar le conduceau şi le supravegheau pe celelalte animale. Avînd cunoş­tinţe superioare, era natural ca ei să-şi asume răspun­derea. Boxer şi Clover se înhămau singuri la coasă şi la greblă ― în zilele acelea, nimeni nu avea nevoie de frîie şi hăţuri ― şi se opinteau de jur împrejurul cîm­pului, cîte un porc umblînd mereu în urma lor şi în-demnîndu-i: "Diiiii-ăăă, tovarăşe!" sau: "Hooo, prrr, înapoi, tovarăşe!", după cum era cazul. Şi fiecare animal, pînă la cel mai umil, muncea la întorsul sau strînsul fînului. Pînă şi raţele şi găinile mergeau în­coace şi încolo, toată ziua, prin soare, purtînd firi­şoare de fîn în ciocuri. În final, recoltarea se sfîrşi cu două zile mai repede decît le luase de obicei lui Jones şi oamenilor lui. Mai mult decît atît, era cea mai mare recoltă pe care o cunoscuse ferma. Nu exista nici o pierdere de nici un fel; găinile şi raţele, cu ochii lor pătrunzători, strînseseră pînă la ultimul fir. Şi nici un animal de la fermă nu furase mai mult de o gură de fîn.

În toată vara aceea, munca la fermă se desfăşură cu exactitate de ceasornic. Animalele erau fericite, aşa cum nu-şi închipuiseră niciodată că ar fi putut ajunge. Fiecare gură de hrană era o plăcere deose­bită, acum, cînd era cu adevărat propria lor hrană, produsă de ele însele şi pentru ele însele, nu împăr­ţită de vreun stăpîn zgîrcit. Odată plecate fiinţele omeneşti parazitare, acei buni-de-nimica, toată lumea avea mai mult de mîncare. Era şi mai mult timp de odihnă, deşi animalele nu aveau experienţă. Se loviră de multe greutăţi ― de exemplu, spre sfîrşitul anului, după ce recoltară grîul, trebuiră să zdrobească spicele în maniera antică şi să împrăştie pleava suflînd peste ea, din moment ce nu exista maşină de treierat la fermă ― dar porcii, cu inteligenţa lor şi Boxer, eu muşchii lui formidabili ieşeau întotdeauna din încur­cătură. Boxer era obiectul admiraţiei tuturor. El muncise din greu încă de pe vremea lui Jones, dar acum parcă ar fi fost trei cai, nu unul; erau zile cînd întreaga muncă de la fermă părea că se reazemă pe umerii lui puternici. Din zori şi pînă în noapte, el trăgea şi împingea şi se afla mereu acolo unde munca era mai grea. Făcuse o înţelegere cu unul dintre coco­şii tineri să-l trezească dimineaţa cu jumătate de oră înaintea celorlalte animale şi se prezenta voluntar la cîte o corvoadă care se dovedea necesară înainte de începutul zilei de muncă obişnuite. Răspunsul lui la orice problemă şi la orice impediment era: "O să muncesc mai mult!" ― şi pe acesta îl adoptase ca de­viză personală.

Dar fiecare muncea după capacitatea sa. Găinile şi raţele, de exemplu, salvară cinci duble de grîu la recoltare, strîngînd boabele rătăcite. Nimeni nu fură, nimeni nu avu de comentat asupra raţiilor, jar certu­rile, înţepăturile şi gelozia, care fuseseră trăsăturile fi­reşti ale vieţii dinainte, dispăruseră aproape cu totul. Nimeni nu se eschivă ― sau aproape nimeni. Mollie, ce-i drept, nu se putea scula dis-de-dimineaţă şi că­pătă obiceiul de a părăsi lucrul mai devreme, pe mo­tiv că-i intrase o piatră în copită. Şi purtarea pisicii avea ceva ciudat: se observă curînd că atunci cînd era de muncit, pisica nu putea fi găsită. Dispărea ore întregi şi apoi reapărea la mese sau seara, după ce munca se terminase, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîm­plat. Dar venea întotdeauna cu nişte scuze atît de convingătoare şi torcea atît de plină de afecţiune, în­cît era imposibil să nu crezi în bunele ei intenţii. Bă­trînul Benjamin, măgarul, părea complet neschimbat, încă de la Revoluţie. Îşi făcea munca în acelaşi fel, încăpăţînat şi lent, cum o făcuse şi pe vremea lui Jo­nes, fără să se eschiveze, dar şi fără să se prezinte vo­luntar la vreo muncă suplimentară. Despre Revoluţie şi despre rezultatele ei nu-şi exprima nici o părere. Cînd era întrebat dacă nu era acum mai fericit, cînd Jones fusese alungat, el spunea doar atît: "Măgarii au o viaţă lungă. Nici unul dintre voi n-a văzut un mă­gar mort" ―- iar celelalte animale se mulţumeau cu acest răspuns enigmatic.

Duminica nu se lucra. Micul dejun se lua cu o oră mai tîrziu decît de obicei şi, după aceea, avea loc o ceremonie organizată, fără excepţie, în fiecare săp­tămînă. Mai întîi se ridica drapelul: S.nowball găsise, în încăperea cu hamuri, o faţă de masă verde şi ve­che, de-a doamnei Jones, şi vopsise pe ea, cu alb, o copită şi un corn. Aceasta era înălţată pe catargul din grădina casei în fiecare duminică dimineaţa. Dra­pelul era verde, explica Snowball, pentru a repre­zenta cîmpiile verzi ale Angliei, în timp ce copita şi cornul simbolizau viitoarea Republică a Animalelor care avea să se nască după înlăturarea definitivă a speţei umane. Odată arborat drapelul, toate anima­lele mărşăluiau către hambarul cel mare, pentru o adunare cunoscută sub numele de Şedinţă. Aici se planifica munca din săptămîna următoare, iar rezolu­ţiile erau supuse discuţiei şi dezbătute. Întotdeauna porcii erau cei care-puneau în discuţie rezoluţiile. Ce­lelalte animale înţeleseseră cum se vota, dar nu se puteau gîndi să propună vreo hotărîre. Snowball şi Napoleon erau de departe cei mai activi în dezbateri. Dar se putea observa că aceştia doi nu erau nicio­dată de acord: indiferent ce propunere făcea unul dintre ei, celălalt automat se opunea. Chiar şi cînd se hotărî ― un lucru la care, în principiu, nimeni nu se putea opune ― să se rezerve o mică păşune împrej­muită, în spatele livezii, ca loc de odihnă pentru ani­malele care treceau de vîrsta muncii, se iscă o dezba­tere furtunoasă asupra vîrstei corecte de retragere la pensie a fiecărei specii de animale. Şedinţă se ter­mina, întotdeauna, cu intonarea imnului Animale din Anglia, iar după-amiaza era program de recreere. Porcii îşi rezervaseră încăperea pentru hamuri drept sediu. Aici, seara, ei studiau fierăria, tîmplăria şi alte arte necesare, din cărţi pe care le aduseseră din casă. Snowball se ocupa, de asemenea, cu organi­zarea celorlalte animale în ceea ce el numea Comitete de Animale. La acest lucru era neobosit: astfel se constituiră Comitetul pentru Producţia de Ouă la găini, Liga Cozilor Curate la vaci, Comitetul de Re­educare a Tovarăşilor Sălbatici ― obiectivul acestuia era să domesticească şobolanii şi iepurii de cîmp ―, Mişcarea pentru O Lînă Mai Albă la oi şi diferite al­tele, pe lîngă iniţierea unor cursuri de alfabetizare. În total, aceste proiecte se dovediră nişte eşecuri. Tenta­tiva de a domestici fiinţele sălbatice, de exemplu, eşuă apfoape imediat: acestea continuară să se com­porte aproape la fel ca mai înainte şi, cînd fură tra­tate cu generozitate, nu făcură altceva decît să profite. Pisica se înscrise în Comitetul de Reeducare şi se arătă foarte activă o vreme. Într-o zi, cineva o văzu stînd pe un acoperiş şi vorbind cîtorva vrăbii care se ţineau, însă, la o distanţă sigură de ea: le spu­nea că toate animalele erau acum tovarăşe şi că ori­care vrabie, dacă ar fi dorit, ar fi putut veni să se aşeze pe laba ei; dar vrăbiile păstrară distanţa.

Cursurile de alfabetizare, totuşi, avură un mare succes. Pînă spre toamnă, aproape fiecare animal de la fermă ştia carte într-o oarecare măsură. În ceea ce-i priveşte pe porci, ei puteau deja citi şi scrie perfect. Cîinii învăţară să citească destul de bine, dar nu arătau interes în a citi şi altceva în afara celor Şapte Precepte. Muriel, capra, citea ceva mai bine decît cîinii şi uneori, seara, le citea celorlalte animale din fragmente de ziare pe care le găsea în grămada de gunoi. Benjamin putea citi la fel de bine ca oricare porc, dar niciodată nu-şi dezvăluia posibi­lităţile, repetînd mereu că, din cîte ştia el, nu exista nimic demn de a fi citit. Clover învăţă întregul alfa­bet, fără a putea, însă, construi cuvinte. Boxer nu putu trece de litera D: ştia să deseneze pe A, B, C şi D în nisip, cu copita lui mare, dar apoi stătea şi pri­vea fix la acele litere, cu urechile date pe spate, uneori Scuturîndu-şi smocurile de păr de pe frunte şi încerca din toate puterile lui să-şi aducă aminte ce mai urma, fără să reuşească, însă, niciodată. În mai multe rînduri, într-adevăr, el izbuti să înveţe pe E, F, G şi H, dar, pînă ajungea să le ştie, se dovedea ca ui­tase pe A, B, C, D. În cele din urmă, se declară mul­ţumit cu primele patru litere, pe care le scria o dată sau de două ori pe zi, pentru a-şi împrospăta memo­ria. Mollie refuză să înveţe altceva afară de cele şase litere care-i compuneau propriul nume. Pe atestea le construia din bucăţele de nuia, apoi le împodobea cu o floare sau două şi se plimba în jurul lor, admirîndu-le.

Nici un alt animal de la fermă nu putu trece de li­tera A. Se descoperi, de asemenea, că animalele mai proaste, cum erau oile, găinile şi raţele, nu fuseseră în stare nici măcar să înveţe pe dinafară cele Şapte Precepte. După multă gîndire, Snowball declară că Preceptele puteau, într-adevăr, fi reduse la o singură lozincă, şi anume:

 

PATRU PICIOARE BINE, DOUĂ PICIOARE RĂU

 

Aceasta, zicea el, conţinea principiul esenţial al Animalismului. Oricine prindea lozinca în profun­zime avea să fie păzit de influenţele omeneşti. Păsă­rile avură obiecţii la început, de vreme ce se părea că şi ele aveau două picioare, dar Snowball le demon­stră că nu era aşa:

― Aripa unei păsări, tovarăşă, zise el, este un or­gan de propulsie şi nu de manipulare. De aceea, ea trebuie privită ca picior. Semnul distinctiv al Omului este mîna, instrumentul cu care el săvîrşeşte tot răul.

Păsările nu pricepură lunga demonstraţie a lui Snowball, dar îi acceptară explicaţia şi toate anima­lele mai umile se puseră pe lucru pentru a învăţa pe dinafară noul slogan.

"PATRU PICIOARE BINE, DOUĂ PICIOARE RĂU" fu scris pe peretele din fund al hambarului, deasupra celor Şapte Precepte şi cu litere mai mari. Odată în­văţată pe dinafară, oile dovediră o mare plăcere pen­tru această lozincă; ori de cîte ori stăteau întinse pe cîmp, începeau toate să behăie: "Patru picioare bine, două picioare rău! Patru picioare bine, două picioare rău!" ― şi continuau astfel ore întregi, fără să obo­sească deloc. Napoleon nu arătă nici un interes în Comitetele lui Snowball. El.afirmă că educaţia celor tineri era mai importantă decît orice s-ar fi putut face pentru cei deja adulţi. Se întîmplase ca şi Jessie şi Bluebell să fete imediat după recoltarea finului, dînd naştere, în total, la nouă căţei voinici. Imediat după înţărcarea acestora, Napoleon îi luă de lîngă mamele lor, spunînd că el însuşi îşi asuma răspunde­rea educării lor. Îi duse undeva, sus, într-o încăpere la care nu se putea ajunge decît pe o scară, din ca­mera cu hamuri, şi acolo îi ţinu într-o asemenea izo­lare, încît restul fermei şi uită, în curînd, de existenţa lor.

Misterul destinaţiei laptelui se limpezi şi el: era amestecat zilnic în terciul porcilor. Merele timpurii tocmai se coceau şi iarba din livadă era aşternută cu fructe date jos de vînt. Animalele socotiră ca pe un lucru de la sine înţeles că acele mere urmau să fie îm­părţite în mod egal; şi totuşi, într-una din zile se dădu ordinul ca toate fructele date jos de vînt să fie adunate şi duse în camera cu hamuri pentru folosinţa porcilor. La acest lucru, unele dintre celelalte ani­male murmurară, dar în zadar. Toţi porcii se arătară cu totul de acord asupra acestei probleme, inclusiv Snowball şi Napoleon. Squealer veni să dea explicaţi­ile necesare:

― Tovarăşi, strigă el, doar nu vă imaginaţi, sper, că noi, porcii, facem asta din spirit de egoism şi ca privilegiu? Multora dintre noi, de fapt, nici nu ne plac laptele şi merele. Nici mie nu-mi plac. Singurul motiv pentru care luăm aceste lucruri este acela de a ne păstra sănătatea. Laptele şi merele ― ştiinţa, to­varăşi, a dovedit asta ― conţin substanţe absolut ne­cesare existenţei sănătoase a unui porc. Noi, porcii, lucrăm cu creierul. Întreaga conducere şi organizare a acestei ferme depind de noi. Zi şi noapte veghem la bunăstarea voastră. Pentru voi bem noi acel lapte şi mîncăm acele mere. Ştiţi ce s-ar întîmpla dacă noi, porcii, am da greş în datoria ce o avem? Jones s-ar întoarce înapoi! Da, Jones ar veni înapoi! Cu sigu­ranţă, tovarăşi, zbieră Squealer aproape rugător, ţo­păind dintr-o parte în alta şi dînd din coadă, cu sigu­ranţă că nu există nimeni printre voi care ar vrea să-l vadă pe Jones întors înapoi?!

Acum, dacă exista un lucru de care animalele erau mai mult decît sigure, acela era că nu-l voiau pe Jones înapoi. Dacă problema se punea în această lu­mină, nu mai aveau ce spune: importanţa faptului de a-i ţine pe porci sănătoşi era mai mult decît evidentă. Aşa încît se hotărî, fără alte discuţii, ca laptele şi me­rele căzute din pom din cauza vîntului, ca şi cea mai mare parte a recoltei de mere, cînd se coceau, să fie puse deoparte exclusiv pentru porci.

 

 

 

Capitolul IV

 

Pînă la sfîrşitul verii, ştirile despre ceea ce se pe­trecuse la Ferma Animalelor se răspîndiseră în jumă­tate din ţară. În fiecare zi, Snowball şi Napoleon tri-miteau în afară stoluri de porumbei cu instrucţiuni să se amestece printre animalele fermelor vecine, să le spună povestea Revoluţiei şi să le înveţe melodia de la Animale din Anglia.

În tot acest timp, domnul Jones se aţinuse pe la barul "Leul Roşu" din Willingdon şi se plînsese, ori­cui stătuse să-l asculte, de monstruoasa nedreptate pe care o suferise, de a fi fost alungat de pe proprietatea lui de o mînă de animale ticăloase. Ceilalţi fermieri îl înţelegeau, în principiu, dar la început nu-l ajutară prea mult. În sufletul lui, fiecare se întreba în taină dacă nu ar fi putut, cumva, transforma ghinionul lui Jones în norocul său propriu. Se întîmpla, însă, că proprietarii celor două ferme vecine Fermei Animale­lor erau permanent în relaţii proaste. Una dintre acestea, numită Foxwood, era o fermă mare, neîngri­jită şi demodată, lărgită încă şi mai mult de terenul împădurit, cu păşunile distruse şi gardurile într-o condiţie mizerabilă. Proprietarul ei, domnul Pilkington, era un fermier-gentleman nepăsător, care îşi pe­trecea mai tot timpul pescuind sau vînînd, în funcţie de sezon.

Cealaltă fermă, numită Pinchfield, era mai mică şi mai bine întreţinută. Proprietarul ei era un oare­care domn Frederick, om aspru şi viclean, amestecat mereu în acţiuni judiciare şi renumit pentru faptul că făcea afaceri complicate. Aceştia doi se duşmăneau unul cu celălalt atît de mult, încît era foarte greu pentru ei să cadă la orice înţelegere, chiar dacă îşi apărau interesele. Cu toate acestea, amîndoi erau foarte speriaţi de rebeliunea de la Ferma Animalelor şi foarte grijulii în a-şi împiedica propriile animale să afle prea multe despre ea. La început, se prefăcuseră a rîde dispreţuitor la ideea că animalele conduceau singure o fermă. Toată chestia avea să se sfîrşească în două săptămîni, spuneau ei. Tot ei lansară zvonul că animalele de la Ferma "Conacul" ― insistau să o numească Ferma "Conacul" căci nu puteau tolera numele Ferma Animalelor ― se băteau întruna între ele şi, de asemenea, că aveau să moară de foame foarte curînd. După ce timpul trecu, însă, şi se văzu limpede că animalele nu muriseră de foame, Frederick şi Pilkington îşi schimbară placa şi începură să vorbească despre cumplitele orgii care înfloreau acum la Ferma Animalelor. Se dezvălui că animalele de acolo practicau canibalismul, că se torturau unul pe celălalt cu potcoave de fier încălzite la roşu şi că îşi posedau femelele în comun. Acesta era rezultatul răz­vrătirii împotriva legilor Naturii, spuneau Frederick şi Pilkington.

Cu toate acestea, asemenea poveşti nu erau nicio­dată crezute pe de-a întregul. Zvonuri despre o fermă minunată, de unde oamenii fuseseră alungaţi, iar ani­malele îşi conduceau singure treburile, continuară să circule în forme vagi şi modificate; în anul acela, un val de rebeliune traversă provincia. Tauri care, pînă atunci, fuseseră docili deveniră sălbatici, oile călcară în picioare gardurile vii şi devorară trifoiul, vacile răsturnară găleţile cu lapte, caii de vînătoare refuzară să mai sară gardurile şi îşi azvîrliră călăreţii de partea cealaltă. Mai mult decît orice, melodia şi chiar cuvintele Animalelor din Anglia deveniră cunoscute peste tot. Se răspîndiseră cu o viteză uimitoare. Oamenii nu-şi putură ascunde furia auzind acest cîntec, deşi pretindeau că ar fi fost, pur şi simplu, idiot. Nu pu­teau înţelege, spuneau ei, cum de animalele însele se aduceau în stare de a cînta asemenea prostii jalnice. Orice animal care era surprins cîntîndu-l primea pe loc cîteva bice. Şi totuşi, cîntecul nu putu fi reprimat. Mierlele îl fluierau din gardurile vii, porumbeii îl gungureau de pe ulmi, încît ajunse pînă în tumultul fierăriilor şi in sunetul clopotelor din biserici. Şi, cînd oamenii îl ascultară, îi cuprinse un tremur tainic, au­zind în el profeţia judecăţii lor viitoare.

La începutul lui octombrie, cînd grîul fusese sece­rat şi depozitat, iar o parte deja vînturat de pleavă, un stol de porumbei sosi în vîrtejuri prin aer şi se lăsă jos, în curtea Fermei Animalelor, în cea mai cumplită stare de agitaţie. Jones şi toţi oamenii lui, plus alţi vreo şase de la Foxwood şi de la Pinchfield, intraseră pe poarta cu cinci drugi şi se apropiau pe drumul de căruţe care ducea spre fermă. Toţi aveau ciomege, cu excepţia lui Jones, care mergea în faţă, cu o puşcă în mîini. Era evident că voiau să încerce să recucerească ferma. Acest lucru fusese prevăzut de multă vreme şi toate pregătirile fuseseră făcute. Snowball, care studiase o carte veche a campaniilor lui Iuîiu Cezar, găsită în casă, avea ca sarcină opera­ţiunile de apărare. El îşi dădu ordinele repede şi, în cîteva minute, fiecare animal se găsea la locul lui. În timp ce oamenii se apropiau de clădirile fer­mei, Snowball dădu semnalul primului atac. Toţi po­rumbeii, în număr de treizeci şi cinci, începură să zboare încoace şi încolo pe deasupra capetelor oame­nilor şi să arunce excremente pe ei de la semi-înălţime; şi, în timp ce oamenii erau ocupaţi cu asta, gîştele, care stătuseră ascunse după gardul viu, se năpustiră afară şi îi ciupiră dureros de gambele picioa­relor. Totuşi, asta era doar o mică manevră de hărţu­iala, menită să provoace o oarecare dezordine printre duşmani; oamenii alungară cu uşurinţă gîştele, lovin­du-le cu ciomegele. Atunci, Snowball dădu drumul celei de-a două linii de atac. Muriel, Benjamin şi toate oile, cu Snowball în frunte, năvăliră înainte, îi împinseră şi-i îmbrînciră pe oameni din toate părţile, în timp ce Benjamin se întorcea şi-i plesnea cu copi­tele lui mici. Dar, o dată în plus, oamenii, cu ciome­gele şi cu bocancii lor ţintuiţi, se dovediră prea tari pentru ei; şi, deodată, la un guiţat al lui Snowball, care era semnalul de retragere, toate animalele se în­toarseră şi o zbughiră pe poartă în curte.

Oamenii scoaseră un strigăt de victorie. Îşi văzu­seră, aşa credeau ei, duşmanii puşi pe fugă şi-i urmă­riră în dezordine. Asta era exact ceea ce intenţionase Snowball. Odată bine intraţi în curte, cei trei cai, cele trei vaci şi restul porcilor, care stătuseră în ambus­cadă la grajdul vacilor, săriră brusc în spatele oame­nilor, tăindu-le retragerea. Atunci, Snowball dădu semnalul atacului. El însuşi se năpusti direct spre Jones. Acesta îl văzu venind, ridică puşca şi trase. Alicele lăsară dungi însîngerate pe spinarea lui Snow­ball, iar o oaie căzu moartă. Fără să se oprească nici o clipă, Snowball, cu cele o sută de kilograme ale lui, se aruncă în picioarele lui Jones. Jones se trezi proiectat pe o grămadă de bălegar, iar puşca îi zbură din mani. Dar spectacolul cel mai teribil îl oferi Boxer, care se ridica pe picioarele din spate şi lovea ca un armăsar cu copitele lui enorme potcovite cu fier. Prima lui lovitură căzu în capul unui grăjdar de la Foxwood, care se întinse fără viaţă în noroi. Vă­zînd asta, oamenii îşi aruncară ciomegele şi încercară să fugă. Panica puse stăpînire pe ei şi, în clipa urmă­toare, se aflau cu toate animalele pe urmele lor, fugăriţi în jurul curţii, luaţi în coarne, loviţi, muşcaţi, căl­caţi în picioare. Nu rămase nici un animal de la fermă care să nu se răzbune pe ei după felul său. Pînă şi pisica îşi dădu drumul brusc de pe un acope­riş pe umerii unui văcar şi-şi înfipse ghearele în gîtul lui, la care acela urlă înspăimîntător. Într-un moment cînd poarta era liberă, oamenii fură fericiţi să poată fugi afară din curte şi să se grăbească spre drumul principal.. Şi astfel, după cinci minute de la invazia lor, se aflau într-o retragere ruşinoasa pe acelaşi drum pe care veniseră, cu un cîrd de gîşte gîgîind în urma lor şi ciupindu-i de gambele picioarelor tot tim­pul. Toţi oamenii fugiseră, în afară de unul. Întors în curte, Boxer îl mîngîie cu copita pe grăjdarul care ză­cea cu faţa în jos în noroi, încercînd să-l întoarcă. Băiatul nu se mişca.

― E mort, zise Boxer întristat. Nu voiam să fac aşa ceva. Am uitat că port potcoave de fier. Cine o să creadă că n-am făcut-o intenţionat?

― Fără sentimentalisme, tovarăşe! strigă Snowball, din ale cărui răni sîngele încă mai picura. Răz­boiul e război. Singurul om bun e omul mort.

― Dar nu vreau deloc să iau viaţa nimănui, nici chiar viaţa unui om, repetă Boxer şi ochii i se um­plură de lacrimi.

― Unde e Mollie? exclamă cineva.

Mollie, într-adevăr, lipsea. În prima clipă, toţi se alarmară; se temeau că oamenii ar fi putut să-i facă vreun rău, sau chiar s-o fi luat cu ei. Pînă la urmă, totuşi, o găsiră ascunsă în staulul ei, cu capul înfun­dat în fînul din iesle. Fugise imediat după ce se tră­sese cu puşca. Şi, cînd celelalte animale se întoarseră din căutarea ei, descoperiră că grăjdarul care, de fapt, fusese doar buimăcit, îşi revenise deja şi fugise.

Animalele se adunară acum la un loc, în cea mai teribilă stare de agitaţie, fiecare povestind cu voce cît mai tare propriile fapte de vitejie în luptă. Imediat se ţinu o celebrare improvizată a victoriei. Fu înălţat drapelul şi Animale din Anglia cîntat de cîteva ori, apoi oaia ucisă fu înmormîntată cu funeralii solemne, iar un arbust plantat pe mormîntul ei. În faţa gropii, Snowball ţinu un scurt discurs, accentuînd necesita­tea ca animalele să fie gata să-şi dea viaţa pentru Ferma Animalelor, dacă acest lucru ar fi fost nece­sar.

Hotărîră apoi, în unanimitate, să creeze o decora­ţie militară, "Erou-Animal, Clasa întîi", conferită atunci şi acolo lui Snowball şi lui Boxer. Aceasta consta dintr-o medalie de bronz ― în realitate, nişte alămuri pentru cai găsite în camera cu hamuri ― care să fie purtată duminicile şi în zilele de sărbă­toare. Se institui, de asemenea, şi "Erou-Animal, Clasa a Doua", conferită postum oii moarte.

O mulţime de discuţii se înyîrtiră în jurul întrebă­rii cum să fie numită bătălia. În final, se numi Bătă­lia de la Grajdul Vacilor, de vreme ce de acolo por­nise ambuscada. Puşca domnului Jones fu găsită ză­cînd în noroi şi, cum se ştia că exista o rezervă de muniţie în casă, se hotărî ca puşca să fie aşezată în picioare la baza catargului, drept piesă de artilerie şi să se tragă cu ea de două ori pe an ― o dată la doi­sprezece octombrie, aniversarea Bătăliei de la Grajdul Vacilor şi altă dată în ziua de Sfîntul Ioan, aniversa­rea Revoluţiei.

 

 

 

Capitolul V

 

În timpul iernii, Mollie deveni tot mai dificilă. În­tîrzia la muncă în fiecare dimineaţă, se scuza spunînd că dormise, prea mult şi se plîngea de dureri miste­rioase, deşi avea o poftă de mîncare excelentă. Folo­sea tot felul de pretexte ca să se sustragă de la muncă şi să meargă la iazul cu apă, unde stătea prosteşte şi se uita fix la propria-i reflectare în apă. Dar existau zvonuri şi mai serioase. Într-una din zile, pe cînd Mollie se plimba voioasă prin curte, Scuturîndu-şi coada lungă şi mestecînd o gură de fîn, Clover o luă deoparte.

― Mollie, îi spuse ea, am ceva foarte serios de discutat cu tine. Azi-dimineaţă te-am văzut privind peste gardul care desparte Ferma Animalelor de Foxwood. Unul dintre oamenii domnului Pilkington stă­tea de partea cealaltă a gardului. Şi eram destul de departe, dar sînt aproape sigură că am văzut treaba asta, el îţi vorbea, iar tu i-ai permis să te mîngîie pe nas. Ce înseamnă asta, Mollie?

― N-a făcut aşa ceva! Nu eram acolo! Nu-i ade­vărat! strigă Mollie, cabrîndu-se şi jucînd în loc.

― Mollie, uită-te-n ochii mei! Îmi dai cuvîntul tău de onoare că omul nu te mîngîia pe nas?

― Nu-i adevărat! repetă Mollie, dar nu putu s-o privească pe Clover în ochi şi, în clipa următoare, îşi luă tălpăşiţa şi plecă în galop spre cîmp.

Clover, însă, avu un gînd. Fără a spune nimic ce­lorlalte, ea se duse la staulul lui Mollie şi răvăşi paiele cu copita. Ascunse sub paie, găsi o grămăjoară de zahăr cubic şi mai multe panglici de diferite cu­lori.

Trei zile după asta, Mollie dispăru. Timp de cî­teva săptămîni, nu se ştiu nimic despre locul unde ar fi putut fi, dar apoi porumbeii raportară că o văzu­seră de cealaltă parte a Willingdon-ului, înhămată la un docar elegant vopsit în roşu şi negru, care era oprit în faţa unui local pxiblic şi că un om gras şi roşu la faţă, îmbrăcat cu pantaloni şi jambiere în ca­rouri, care arăta a cîrciumar, o mîngîia pe nas şi-i dădea să mănînce zahăr. Părul îi fusese tuns proaspăt şi purta o panglică purpurie legată de smocul de pe frunte.

Părea să se simtă bine, aşa ziseră porumbeii. Nici unul dintre animale nu mai pomeni vreodată despre ea.

În ianuarie veni un frig rău, muşcător. Pămîntul era atît de tare că parcă ar fi fost de fier şi pe cîmp nu se putea face nimic. Se ţinură numeroase Şedinţe în hambarul cel mare, iar porcii se ocupau cu planifi­carea muncii în sezonul următor. Ajunsese să fie ac­ceptat ca porcii, care erau de departe mai inteligenţi decît celelalte animale, să decidă în toate problemele ce ţineau de politica fermei, deşi hotărîrile lor tre­buiau ratificate de o majoritate de voturi. Această organizare ar fi funcţionat destul de bine dacă nu ar fi existat controversele dintre Snowball şi Napoleon. Aceştia doi erau în dezacord la fiecare problemă unde putea exista un dezacord. Dacă unul dintre ei propunea Însămînţarea unei suprafeţe mai mari cu orz, celălalt cu siguranţă cerea o suprafaţă mai mare cu ovăz şi, dacă unul din ei spunea că mai potrivit ar fi fost pentru varză cutare sau cutare cîmp, celălalt declara că locul respectiv nu era bun pentru altceva în afară de rădăcinoase. Fiecare îşi avea adepţii lui şi se iscau unele dezbateri violente. La Şedinţe, Snow-ball cîştiga adesea majoritatea prin discursurile sale strălucite, dar Napoleon se pricepea mai bine să-şi atragă sprijinitori în perioadele dintre Şedinţe. Avea un succes deosebit cu oile. În ultima vreme, oile înce­puseră să behăie "Patru picioare bine, două picioare rău" şi cînd trebuia şi cînd nu trebuia şi adeseori în­trerupeau Şedinţele în acest fel. Se remarcă, de ase­menea, că aveau un talent deosebit să tot repete "Pa­tru picioare bine, două picioare rău" în momentele fundamentale ale discursurilor lui Snowball. Acesta făcuse un studiu atent al cîtorva numere mai vechi din revista "Fermierul Crescător de animale", pe care le găsise în casă, şi venea cu o mulţime de planuri de inovaţii şi îmbunătăţiri. Vorbea ca un savant despre canale de irigaţie pe cîmpuri, despre silozuri şi zguri alcaline şi concepuse o schemă complicată conform căreia fiecare animal îşi lăsa balega direct pe cîmp, în alt loc în fiecare zi, pentru a economisi munca de transport. Napoleon nu concepu nici un plan pro­priu, dar despre cele ale lui Snowball spunea calm că nu puteau avea nici un rezultat şi părea a fi în aştep­tarea propriului său moment prielnic. Dar, dintre toate controversele lor, nici una nu se dovedi mai aprigă decît cea în legătură cu moara de vînt.

Pe păşunea cea lungă, nu departe de clădirile fer­mei, se afla o movilă care era punctul cel mai înalt al fermei. După ce studiase terenul, Snowball declară că acela era locul cel mai potrivit pentru o moară de vînt, care putea fi făcută să acţioneze un dinam şi să dea astfel fermei lumină electrică. Aceasta urma să lumineze staulele şi să le încălzească pe timpul iernii şi, de asemenea, să alimenteze un ferăstrău electric circular, o maşină de tocat paie, alta de tăiat sfecla şi alta pentru mulsul electric. Animalele nu mai auzi­seră de aşa ceva înainte ― pentru că ferma era de modă veche şi poseda numai maşinile cele mai primi­tive ― şi ascultau cu uimire cum Snowball crea ima­gini de maşini fantastice care aveau să muncească în locul lor, în timp ce ele toate stăteau tolănite pe cîmp, după pofta inimii, sau se cultivau citind şi fă­cînd conversaţie.

În cîteva săptămîni, planurile lui Snowball pentru o moară de vînt erau gata. Detaliile mecanice fuse­seră extrase, în principal, din trei cărţi care aparţinu­seră domnului Jones ― O mie de lucruri utile de fă­cut în jurul casei, Fiecare om propriul său zidar şi Electricitatea pentru începători. Ca atelier, Snowball folosise un staul care servise, în trecut, drept cloci­toare şi avea o podea de lemn netedă, potrivită pen­tru a desena cu creta pe ea. El se închidea acolo uneori ore în şir. Cu broşurile menţinute deschise de nişte pietre, şi cu o bucată de cretă fixată între unghi­ile copitei, se mişca repede, într-un du-te-vino, tra­sînd linie după linie şi scoţînd mici scîncete de exal­tare, încetul cu încetul, planurile crescuseră, deve­nind o masă complicată de pîrghii şi roţi dinţate, care acoperea jumătate din podea şi pe care celelalte animale o găsiră cu totul de neînţeles, dar foarte im­presionantă. Toate veneau să se uite la desenele lui Snowball cel puţin o dată pe zi. Chiar şi găinile şi ra­ţele veneau şi aveau dificultăţi în a nu călca pe sem­nele făcute cu creta. Numai Napoleon se ţinu deo­parte. El. se declarase dintru început împotriva morii de vînt. Într-una din zile, totuşi, sosi pe neaşteptate să examineze planurile. Se plimbă grav de jur împre­jurul staulului, privi fiecare detaliu al planurilor şi fornăi la ele o dată sau de două ori, apoi stătu puţin, contemplîndu-le cu coada ochiului; deodată, îşi ridică piciorul, urină peste planuri şi ieşi fără să scoată o vorbă. Întreaga fermă fu profund împărţită în pro­blema morii de vînt. Snowball nu negă faptul că ridicarea ei urma să fie o întreprindere grea. Piatra tre­buia scoasă din carieră şi asamblată în ziduri, apoi trebuiau făcute aripile şi, după aceea, procurate dina­muri şi cabluri. Dar Snowball nu spuse şi în ce mod urmau să fie procurate acestea. El susţinea că totul se putea face într-un an. Iar după aceea, declară el, atîta muncă avea să fie economisită, încît animalele nu ar mai fi trebuit să muncească decît trei zile pe săptămînă. Pe de altă parte, Napoleon argumentă că marea necesitate a momentului era mărirea produc­ţiei de hrană şi că, dacă îşi pierdeau timpul cu moara, aveau să moară cu toţii de foame. Animalele se constituiră în două facţiuni, sub lozincile: "Votaţi pentru Snowball şi săptămîna de trei zile" şi, respec­tiv, "Votaţi pentru Napoleon şi ieslea plină".

Benjamin fu singurul animal care nu luă partea nici uneia dintre facţiuni. El refuză să cţeadă şi că hrana avea să se înmulţească şi că moara avea să economisească efort. Cu sau fără moara de vînt, zi­cea el, viaţa avea să meargă aşa cum mergea dintot­deauna, adică prost.

În afara certurilor asupra morii de vînt, exista şi problema apărării fermei. Era limpede pentru toată lumea că, deşi oamenii fuseseră învinşi în Bătălia de la Grajdul Vacilor, ei puteau face o nouă încercare de a recuceri ferma şi de a-l reinstaură pe Jones. Cu atît mai mult aveau motive să procedeze astfel, cu cît vestea înfrîngerii lor se răspîndise în provincie şi fă­cuse animalele din fermele vecine mai îndărătnice ca niciodată.

Ca de obicei, Snowball şi Napoleon nu căzură de acord. După Napoleon, ceea ce trebuiau animalele să facă era să-şi procure arme de foc şi să înveţe să le folosească. După Snowbalî, trebuiau să trimită tot mai mulţi porumbei să aţîţe rebeliunea printre ani­malele din fermele vecine. Primul susţinea că, dacă nu se puteau apăra, se expuneau să fie cucerite, celă­lalt argumenta că, dacă rebeliunea ar fi avut loc peste tot, ei nu ar mai fi avut nevoie să se apere. Anima­lele îl ascultau întîi pe Snowball, apoi pe Napoleon şi nu se puteau hotărî cine avea dreptate; în realitate, întotdeauna se trezeau de acord cu cel care vorbea în acel moment.

În cele din urmă, veni şi ziua cînd Snowball îşi definitivă planurile. La Şedinţa din duminica urmă­toare, trebui supusă la vot problema dacă lucrul la moară urma să înceapă sau nu. După ce animalele se adunaseră în hambarul cel mare, Snowball se ridică şi, deşi întrerupt din timp în timp de behăitul oilor, îşi expuse motivele pentru care solicita construirea morii de vînt. Napoleon se ridică să răspundă şi spuse foarte calm că. moara de vînt era o prostie şi că el îi sfătuia pe toţi să nu voteze pentru ea, apoi în­dată se aşeză jos; abia dacă vorbise treizeci de se­cunde şi părea aproape indiferent ce efect avusese. La asta, Snowball sări în picioare şi, urlînd la oi să tacă, pentru că începuseră din nou să behăie, izbucni într-un apel pasionat în favoarea morii de vînt. Pînă atunci, simpatiile animalelor fuseseră aproape egal împărţite, dar elocvenţa lui Snowball le cuceri într-o clipă. În fraze fierbinţi, el descrise cum avea să arate Ferma Animalelor după ce munca înjositoare avea să fie luată de pe spinările tuturor animalelor. Imagina­ţia lui depăşi acum cu mult maşinile electrice de to­cat paiele şi de tăiat napii. Electricitatea, zise el, pu­tea pune în mişcare maşini de treierat, pluguri, grape, nivelatoare de teren, secerătoare, legătoare de paie, pe lîngă alimentarea fiecărui staul cu lumină elec­trică, apă caldă şi rece şi încălzire electrică. Cînd ter­mină de vorbit, nu mai exista nici un dubiu încotro aveau să se îndrepte voturile. Dar, exact în acel mo­ment, Napoleon se ridică şi, aruncîndu-i lui Snowball o privire lungă şi ciudată, dintr-o parte, scoase un geamăt ascuţit cum nimeni nu-l mai auzise scoţînd.

La acest sunet se auzi un lătrat îngrozitor afară şi nouă cîini uriaşi, purtînd la gît benzi de bronz ţintu­ite, intrară în fugă în hambar. Se îndreptară direct spre Snowball, care sări de la locul lui exact la timp ca să scape de fălcile lor. Într-o clipă, el ţîşni afară, iar cîinii se luară după el. Prea uimite şi înfricoşate ca să mai vorbească, celelalte animale se înghesuiră la poartă să vadă urmărirea. Snowball alerga către păşunea cea lungă ce dădea în drum. Fugea cum nu­mai un porc poate fugi, dar cîinii erau cu puţin în urma lui. Deodată alunecă şi tuturor le fu clar că-l prinseseră. Dar el ţîşni din nou, fugind mai repede ca oricînd. Cîinii îl ajunseră din nou: unul dintre ei aproape că muşcă din coada lui Snowball, dar el şi-o strînse exact la timp. În cele din urmă, făcu un efort în plus şi, cu cîţiva centimetri avans, se strecură printr-o bortă în gard şi dispăru.

Tăcute şi îngrozite, animalele se tîrîră înapoi în hambar. După cîteva clipe, cîinii se întoarseră în goană. La început, nimeni nu fusese în stare să-şi în­chipuie de unde apăruseră creaturile acelea, dar di­lema se limpezi în curînd: erau căţeii pe care Napo­leon îi luase de la mamele lor şi îi crescuse separat. Deşi nu ajunseseră încă la maturitate, erau deja cîini uriaşi şi la fel de fioroşi la chip ca nişte lupi. Se ţi­neau pe lîngă Napoleon şi se vedea că dădeau din cozi către el în acelaşi fel în care ceilalţi cîini fuseseră învăţaţi să-i facă domnului Jones.

Napoleon, urmat de cîini, se urcă pe platforma înălţată pe podea, unde stătuse Seniorul mai demult şi de unde le vorbise animalelor. El anunţă că, de atunci înainte, Şedinţele de duminica dimineaţa aveau să iar sfîrşit. Nu erau necesare, zise el, şi iroseau timpul. Pe viitor, toate problemele legate de munca la fermă aveau să fie rezolvate de un comitet special de porci, prezidat de către el însuşi. Aceştia urmau să delibereze cu uşile închise şi apoi să le co­munice şi celorlalte hotărîrile luate. Animalele urmau să se întrunească în continuare în dimineţile de dumi­nică pentru a saluta drapelul, pentru a intona Ani­male din Anglia şi pentru a-şi primi ordinele pentru săptămîna următoare; dar nu aveau să mai aibă loc dezbateri.

În ciuda şocului pe care li-l provocase expulzarea lui Snowball, animalele fură consternate de acest anunţ. Mai multe dintre ele ar fi protestat dacă ar fi putut găsi argumentele potrivite. Chiar şi Boxer fu oarecum tulburat. El îşi dădu urechile pe spate, îşi scutură smocul de pe frunte de mai multe ori şi în­cercă să-şi pună ordine în gînduri; dar, pînă la sfîrşit, nu putu găsi nimic de spus. Cîţiva dintre porci, to­tuşi, se dovediră mai hotărîţi. Patru din ei, care stă­teau în primul rînd, scoaseră guiţaturi ascuţite de de­zaprobare şi toţi patru săriră în picioare şi începură să vorbească deodată. Dar, la un moment dat, cîinii din jurul lui Napoleon scoaseră nişte mîrîituri pro­funde, ameninţătoare şi porcii tăcură şi se aşezară la loc. Atunci, oile izbucniră într-o behăială asurzitoare cu "Patru picioare bine, două picioare rău", care continuă aproape un sfert de oră şi puse capăt orică­ror şanse de discuţie.

După aceea, Squealer merse prin toată ferma să le explice animalelor noile dispoziţii.

― Tovarăşi, zise el, sînt convins că frecare, dintre animalele de aici apreciază sacrificiul făcut de tovară­şul Napoleon care şi-a asumat această muncă supli­mentară. Nu vă închipuiţi, tovarăşi, că este o plăcere să conduci! Dimpotrivă, este o profundă şi dificilă responsabilitate. Nimeni nu este mai convins ca tovarăşul Napoleon că toate animalele sînt egale. N-ar fi decît foarte fericit să vă lase. să luaţi singure hotărî­rile. Dar uneori s-ar putea să luaţi hotărîri greşite, tovarăşi, şi atunci unde am ajunge? Dacă aţi fi decis să-l urmaţi pe Snowball în absurdităţile lui cu mori de vînt ― pe Snowball care, aşa cum ştim astăzi, n-a fost altceva decît un criminal?

― Dar a luptat eroic în Bătălia de la Grajdul Vacilor, obiectă cineva.

― Eroismul nu e totul, zise Squealer. Loialitatea şi ascultarea sînt mai importante. Iar în ceea ce pri­veşte Bătălia de la Grajdul Vacilor, eu socot că o să vină o vreme cînd vom descoperi că rolul lui Snow­ball în ea a fost cu mult exagerat. Disciplină, tova­răşi, disciplină de fier! Iată cuvîntul de ordine astăzi. Un pas greşit şi duşmanii noştri vor fi peste noi. Sîn­teţi siguri, tovarăşi, că nu-l vreţi pe Jones înapoi?

O dată în plus acest argument se dovedi de neata­cat. Sigur că animalele nu-l voiau pe Jones înapoi; dacă ţinerea de dezbateri în dimineţile de duminică era de natură să-l aducă înapoi, atunci dezbaterile trebuiau desfiinţate. Boxer, care acum avusese timp să cugete la aceste lucruri, exprimă sentimentul gene­ral zicînd:

― Dacă tovarăşul Napoleon spune aşa, trebuie să fie adevărat. Şi, de atunci înainte, el adoptă şi lo­zinca "Napoleon are întotdeauna dreptate", în plus faţă de deviza lui personală "O să muncesc mai mult".

Pînă în acele zile, vremea se mai înmuiase şi ară­turile de primăvară începuseră. Staulul unde Snow­ball îşi desenase planurile pentru moara de vînt fu­sese încuiat şi era de presupus că schemele fuseseră şterse de pe podea. În fiecare duminică dimineaţa animalele se adunau la ora zece în hambarul cel mare pentru a-şi primi ordinele pentru săptămîna următoare. Craniul bătrînului Senior, curăţat acum de carne, fusese dezgropat din livadă şi aşezat pe un buştean la baza catargului, alături de puşcă. După înălţarea drapelului, animalele erau obligate să treacă într-o atitudine respectuoasă, în şir indian, prin faţa craniului, înainte de a intra în hambar. În acele zile nu mai stăteau cu toţii la un loc, ca înainte. Napo­leon, cu Squealer şi cu un alt porc, Minimus, care avea un talent remarcabil la compunerea de cîntece şi poeme, stăteau în faţă, pe platforma înălţată, iar cei nouă cîini tineri formau un semicerc în jurul lor; cei­lalţi porci stăteau în spate. Restul animalelor stăteau cu faţa spre ei în hambarul propriu-zis. Napoleon ci­tea cu voce tare ordinele pentru săptămînă, într-un mod brutal, soldăţesc şi, după o singură intonare a Animalelor din Anglia, toate animalele plecau la tre­burile lor.

A treia duminică după alungarea lui Snowball, animalele fură oarecum surprinse să-l audă pe Napo­leon anunţînd că moara de vînt avea să fie, totuşi, construită. El nu dădu nici un motiv de ce se răzgîn­dise, ci avertiză numai animalele că această lucrare în plus avea să însemne foarte multă muncă; se putea chiar să fie necesar să li se reducă raţiile. Planurile, însă, fuseseră pregătite pînă la ultimul amănunt. Un comitet special de porci se ocupase cu ele în ultimele trei săptămîni. Construirea morii de vînt, împreună cu alte îmbunătăţiri, se aştepta să dureze doi ani.

În seara aceea, Squealer le explică, în particular, celorlalte animale că, de fapt, Napoleon nu se opu­sese morii de vînt. Dimpotrivă, el fusese cel care spri­jinise ideea de la bun început, iar planurile desenate de Snpwball pe podeaua staulului clocitoarelor fuse­seră, de fapt, furate dintre hîrtiile lui Napoleon. Moara de vînt era ― iată adevărul ― ideea proprie a lui Napoleon. De ce, atunci, întrebă cineva, vorbise el atît de violent împotriva morii? La asta, Squealer privi cu viclenie. Aceasta, zise el, fusese dibăcia tova­răşului Napoleon. El păruse doar a se opune morii de vînt, numai ca manevră pentru a-l înlătură pe Snowball care era un personaj periculos şi avea o influenţă nefastă. Acum, că Snowball fusese înlăturat, planul putea merge mai departe fără nici o piedică. Aceasta, zise Squealer, era ceea ce se numea strategie. El re­petă de cîteva ori: "Strategie, tovarăşi, strategie!", să­rind în cerc şi dînd din coadă cu un rîs vesel. Anima­lele nu erau sigure ce însemna cuvîntul, dar Squealer era atît de convingător, iar cei trei cîini care din în­tîmplare îl însoţeau mîrîiau atît de ameninţător, încît acceptară explicaţia lui fără alte întrebări.

 

 

 

Capitolul VI

 

În tot cursul acelui an, animalele munciră ca scla­vii; dar erau fericite cu munca lor; nu ocoleau nici un efort şi nici un sacrificiu, fiind conştiente că tot ceea ce făceau era în avantajul lor însele şi al celor din neamurile lor care aveau să vină după ele, şi nu pen­tru o mînă de oameni leneşi şi hoţi.

Toată primăvara şi toată vara munciră cîte şaizeci de ore pe săptămînă, iar în august Napoleon anunţă că avea să se lucreze şi în după-amiezele de dumi­nică. Această muncă era strict voluntară, dar orice animal care absenta de la ea urma să aibă raţiile re­duse la jumătate. Chiar şi aşa, se socoti necesar ca unele lucrări să fie lăsate nefăcute. Recolta fu un suc­ces mai mic decît cu un an înainte şi două loturi, care urmau să fie însămînţate cu rădăcinoase comes­tibile la începutul verii, rămaseră în paragină, pentru că aratul nu se terminase la timp. Se putea deja în­trevedea că iarna care venea avea să fie grea.

Moara de vînt ridică greutăţi neaşteptate. Ferma avea o carieră de calcar bună, iar nisip şi ciment se găsiseră în cantităţi mari într-o clădire secundară, aşa încît materialele de construcţie erau la îndemînă. Dar problema pe care, la început, animalele nu ştiură cum s-o rezolve fu aceea de a sparge piatra în bucăţi de mărime potrivită. Se părea că nu exista altă mo­dalitate decît folosind tîrnăcopul şi drugul de fier pe care nici un animal nu le putea mînui, întrucît nici un animal nu putea sta pe picioarele din spate. Numai după săptămîni de eforturi inutile îi veni cuiva ideea salvatoare, anume să folosească forţa gravita­ţiei. Bolovani uriaşi, mult prea mari ca să fie folosiţi aşa cum erau, zăceau peste tot la gura carierei. Ani­malele legară frînghii de ei şi, apoi, toate la un loc, vaci, cai, oi, orice animal care putea trage o frînghie ― uneori, chiar şi porcii puneau umărul în momen­tele critice ― îi trăgeau, cu o încetineală exasperantă, în sus pe pantă, pînă în vîrful carierei, de unde îi îm­pingeau peste muchie, ca să se rostogolească şi să se sfărîme în bucăţi la bază. Transportul pietrei, după ce era spartă, se făcea mult mai simplu: caii o cărau în căruţă, oile cărau cîte un bloc, pînă şi Muriel şi Benjamin se înhămaseră la o trăsurică veche de gu­vernantă şi-şi făceau partea lor. Pînă spre sfîrşitul ve­rii se strînsese o cantitate suficientă de pietre şi atunci începură lucrările de construcţie, sub îndruma­rea porcilor. Dar era o operaţie înceată şi laborioasă. Adeseori era nevoie de cîte o zi întreagă de eforturi epuizante pentru a trage cîte un singur bloc de piatră în vîrful carierei şi, uneori, cînd era împins peste margine, nu se spărgea. Nimic nu s-ar fi putut face fără Boxer, a cărui forţă părea egală cu cea însumată a tuturor celorlalte animale. Cînd bolovanul începea să alunece şi animalele ţipau disperate văzîndu-se trase în jos pe pantă, Boxer era întotdeauna cel care se opintea împotriva fringhiei şi oprea bolovanul. La vederea lui cum trăgea piatra în sus pe pantă, centi­metru cu centimetru, avînd respiraţia accelerată, scurmînd pămîntul cu vîrfurile copitelor şi cu crupele lui mari ude de sudoare, toate animalele se umpleau de admiraţie. Clover îl avertiza uneori să fie atent să nu se extenueze, dar Boxer nu o asculta niciodată. Cele două lozinci ale lui ― "O să muncesc mai mult" şi "Napoleon are întotdeauna dreptate" ― i se păreau răspunsuri suficiente la toate problemele. Făcuse altă înţelegere cu cocoşul cel tînăr, să-l cheme dimineaţa cu trei sferturi de oră mai devreme. Iar în momentele lui libere, din care nu prea mai rămăse­seră multe în ultima vreme, se ducea singur la ca­rieră, alegea o încărcătură de pietre sparte şi o trăgea spre amplasamentul morii fără nici un ajutor.

Animalele trecură peste vara aceea destul de bine, în ciuda greutăţii muncii lor. Chiar dacă nu aveau mai multă hrană ca pe vremea lui Jones, măcar nu aveau nici mai puţin. Avantajul de a nu trebui să se întreţină decît pe ele şi de a nu trebui să întreţină şi cinci oameni extravaganţi era atît de mare, încît ar fi fost nevoie de o mulţime de eşecuri ca să-l contraba­lanseze. Şi, din multe puncte de vedere, felul anima­lelor de a face lucrurile era mai eficient şi economi­sea munca. O operaţie ca prăşitul, de exemplu, se pu­tea face cu o temeinicie imposibilă la oameni. Şi ia­răşi, cum acum nici un animal nu fura, nu mai era nevoie să fie împrejmuită păşunea de pămîntul ara­bil, ceea ce economisea o mulţime de efort în îngriji­rea gardurilor vii şi a porţilor.

Totuşi, pe măsura trecerii verii, diferite lipsuri ne­prevăzute înainte începură să se facă simţite. Era ne­voie de parafină, de cuie, de sfoară, de biscuiţi pen­tru cîini şi de fier pentru potcoavele căilor şi nici unul din aceste obiecte nu putea fi produs la fermă. Mai tîrziu avea să fie nevoie de seminţe şi de îngrăşă­minte artificiale, pe lîngă diferite unelte şi, în sfîrşit, de maşinile pentru moara de vînt. Cum aveau să fie procurate toate acestea, nimeni nu-şi putea imagina.

Într-o duminică dimineaţa, cînd animalele se strînseră să-şi primească ordinele, Napoleon anunţă că hotărîse o nouă politică. De atunci înainte, Ferma Animalelor avea să se angajeze în comerţ cu alte ferme vecine; desigur, nu pentru vreun scop comer­cial, ci, pur şi simplu, pentru a obţine unele materiale necesare în prima urgenţă. Nevoile morii de vînt tre­buiau puse înaintea a orice altceva, zise el. Pentru acest scop, el făcea aranjamente ca să vîndă- un stog de fin şi o parte din recolta de grîu a anului curent, iar, mai tîrziu, dacă aveau să fie necesari şi mai mulţi bani, aceştia urmau să fie procuraţi din vînzarea ouă-lor, care erau foarte căutate pe piaţa din Willingdon. Găinile, zise Napoleon, trebuiau să salute acest sacri­ficiu drept propria lor contribuţie specială la constru­irea morii de vînt.

O dată în plus, animalele fură conştiente de o oa­recare nelinişte. Să nu aibă niciodată nimic de-a face cu oamenii, niciodată să nu se angajeze în comerţ, ni­ciodată să nu se atingă de bani ― oare nu fuseseră acestea printre cele dintîi rezoluţii votate la acea primă Şedinţă triumfătoare, după alungarea lui Jones? Toate animalele îşi aminteau cum votaseră asemenea rezoluţii; sau, cel puţin, credeau a-şi aminti. Cei patru porci tineri, care protestaseră cînd Napoleon abolise Şedinţele, ridicară vocea timid, dar fură prompt reduşi la tăcere de o mîrîială înfioră­toare a cîinilor. Apoi, ca de obicei, oile izbucniră cu "Patru picioare bine, două picioare rău!" şi momen­tul penibil trecu. În cele din urmă, Napoleon îşi înălţă copita pentru a face linişte şi anunţă că toate pregătirile erau deja gata. Nu avea să fie nevoie ca vreunul dintre animale să vină în contact cu oamenii, ceea ce, evident, ar fi fost cu totul de nedorit. Inten­ţiona să ia întreaga povară pe propriii săi umeri. Un oarecare, domn Whymper, avocat consultant în Wil­lingdon, fusese de acord să acţioneze ca intermediar între Ferma Animalelor şi lumea din afară şi avea să viziteze ferma în fiecare luni dimineaţa, pentru a-şi primi instrucţiunile. Napoleon îşi încheie discursul cu strigătul lui obişnuit: "Trăiască Ferma Animalelor!" şi, după ce se intonă Animale din Anglia, adunarea fu ridicată.

După aceea, Squealer făcu un tur al fermei şi puse memoria animalelor la încercare. El le asigură că rezoluţia împotriva folosirii banilor şi a angajării în comerţ nu fusese niciodată votată, nici măcar pro­pusă. Era curată imaginaţie şi izvora, probabil, din minciunile răspîndite la început de către Snowball. Cîteva animale încă mai simţeau o oarecare îndoială, dar Squealer le întrebă cu viclenie:

― Sînteţi siguri, tovarăşi, că n-aţi visat, cumva, lucrul ăsta? Aveţi vreo dovadă a unei asemenea rezo­luţii? Este ea scrisă. undeva?

Şi, cum era categoric adevărat că nimic de acest fel nu exista scris, animalele fură bucuroase că se în­şelaseră.

În fiecare luni, domnul Whymper vizita ferma, aşa cum se aranjase. Era un om cu privirea şireată, mic de statură, purta favoriţi şi era avocat consultant în afaceri mărunte, dar destul de ager la minte ca să realizeze, mai devreme decît oricine altcineva, că Ferma Animalelor avea nevoie de un intermediar şi că, în acest caz, comisioanele aveau să fie substan­ţiale. Animalele îl priveau, cu un soi de teamă, cum venea şi cum pleca; şi toate, la vederea lui Whymper, care stătea doar pe două picioare, dar primea ordine de la Napoleon, care stătea pe toate patru, se um­pleau de mîndrie şi, în parte, iertau noile dispoziţii. Relaţiile lor cu specia omenească nu mai erau chiar aceleaşi ca înainte. Oamenii nu mai detestau Ferma Animalelor acum, cînd era prosperă; în realitate, o detestau mai tare ca niciodată. Orice om afirma, ca o profesiune de credinţă, că ferma avea să dea faliment mai devreme sau mai tîrziu şi, mai presus de toate, că moara de vînt avea să fie un eşec. Ei se întîlneau la cîrciumi şi-şi dovedeau unul altuia, cu ajutorul diagramelor, că moara de vînt fie avea să se prăbu­şească, fie, dacă ar fi rămas în picioare, nu avea să funcţioneze niciodată. Şi totuşi, în ciuda voinţei lor, se născuse la ei un fel de respect pentru eficienţa cu care animalele îşi organizau propriile lor treburi. Un simptom al acestui respect era faptul că începuseră să numească Ferma Animalelor cu numele ei şi înceta­seră de a mai pretinde că se numea Ferma "Cona­cul". De asemenea, renunţaseră să-l mai ajute pe Jo­nes care, şi el, renunţase să mai spere în primirea fer­mei înapoi şi plecase să se stabilească în altă parte a ţării. Altfel decît prin mijlocirea lui Whymper, nu exista încă nici un contact între lumea din afară şi Ferma Animalelor, dar circulau zvonuri constante că Napoleon se pregătea să intre în afaceri concrete fie cu domnul Pilkington de la Foxwood, fie cu domnul Frederick de la Pinchfield ― dar, după cum se putu remarca, niciodată cu amîndoi în acelaşi timp.

În acele zile, se întîmplă că porcii se mutară brusc în casă şi-şi făcură acolo reşedinţa. Din nou anima­lele părură a-şi aminti că o rezoluţie fusese votată împotriva acestui lucru în zilele de demult şi din nou Squealer reuşi să le convingă de contrariu. Era abso­lut necesar ca porcii, zise el, care erau creierele fer­mei, să aibă un loc liniştit unde să lucreze. De ase­menea, se potrivea mai bine funcţiei Conducătorului ― pentru că, de curînd, începuse să vorbească despre Napoleon intitulîndu-1 Conducător ― să trăiască într-o casă decît într-o simplă cocină. Totuşi, unele animale se tulburară auzind că porcii nu numai că-şi luau mesele în bucătărie şi foloseau salonul ca loc de recreere, dar şi dormeau în paturi. Boxer trecu peste acest lucru ca de obicei, cu "Napoleon are întotdea­una dreptate", dar Clover, care parcă îşi amintea o reglementare împotriva folosirii paturilor, se duse la capătul hambarului şi încercă să descifreze cele Şapte Precepte înscrise acolo. Dar, văzînd că nu era în stare să citească literele decît separat, o chemă pe Muriel.

― Muriel, îi spuse ea, citeşte-mi al Patrulea Pre­cept. Nu spune ceva de genul să nu se doarmă nicio­dată în paturi?

Cu o oarecare greutate, Muriel i-l silabisi:

― Zice: "Nici un animal nu va dormi într-un pat cu aşternuturi", anunţă ea într-un tîrziu.

Destul de ciudat, dar Clover nu-şi amintea ca al Patrulea Precept să fi menţionat aşternuturile. Din moment, însă, ce era acolo, pe perete, probabil că aşa era. Iar Squealer care, din întîmplare, tocmai tre­cea în momentul acela, însoţit de doi sau trei cîini, putu pune întreaga dilemă în lumina sa potrivită.

― Înseamnă că aţi auzit, tovarăşi, zise el, că noi, porcii, dormim acum în paturile din casă. Şi de ce nu? Doar n-aţi crezut, sper, că a existat vreodată vreo reglementare împotriva paturilor? Un pat nu în­seamnă altceva decît un loc unde se doarme. Un strat de paie într-un staul este un pat, la urma urmei. Re­glementarea era împotriva aşternuturilor, care sînt o invenţie omenească. Noi am îndepărtat aşternuturile de pe paturile din casă şi dormim între cuverturi. Şi ce paturi confortabile sînt! Dar nu sînt mai comode decît ne este nouă necesar, vă pot asigura, tovarăşi, cu toată munca intelectuală pe care trebuie s-o facem în ziua de azi. Doar nu vreţi să ne privaţi de odihnă, nu-i aşa, tovarăşi? Doar nu vreţi să fim atît de obo­siţi încît să nu ne mai achităm de toate îndatoririle noastre? Sînteţi siguri că nu vreţi să-l vedeţi din nou pe Jones?

Animalele îl liniştiră imediat asupra acestui punct şi fiu se mai vorbi nimic despre porcii care dormeau în paturile din casă. Iar cînd se anunţă, după cîteva zile, că, de atunci înainte, porcii urmau să se tre­zească o oră mai tîrziu dimineaţa faţă de celelalte animale, nici Ia acest lucru nu apăru nici o obiecţie.

La începutul toamnei, animalele erau obosite, dar fericite. Avuseseră un an greu, iar după vînzarea unei părţi din fîn şi din grîu, rezervele de hrană pentru iarnă nu rămăseseră deloc prea mari, dar moara de vînt compensa totul. Era acum pe jumătate constru­ită. După seceriş, urmă o perioadă de vreme bună şi uscată şi animalele trudiră mai mult ca niciodată, gîndind că aveau şi de ce să se opintească toată ziua înainte şi înapoi cu blocuri de piatră dacă, făcînd acest lucru, mai puteau ridica pereţii cu încă un me­tru. Boxer ieşea pînă şi noaptea şi muncea cîte o oră sau două de unul singur, la lumina lunii pline. În momentele lor libere, animalele se plimbau de jur îm­prejurul morii pe jumătate terminate, admirînd trăi­nicia şi verticalitatea pereţilor ei şi minunîndu-se că fuseseră în stare să construiască un lucru atît de im­punător. Numai bătrînul Benjamin refuza să se entu­ziasmeze de moara de vînt, deşi, ca de obicei, nu spunea nimic mai mult decît observaţia enigmatică despre viaţa lungă a măgarilor.

Luna noiembrie aduse vînturi şuierătoare dinspre sud-vest. Construcţia trebui să se oprească pentru că era prea umed ca să mai poată fi amestecat mortarul, în cele din urmă, veni o noapte în care vijelia fu atît de violentă încît clădirile fermei se zgîlţîiau din teme­lii şi mai multe ţigle fură smulse de pe acoperişul hambarului. Găinile se treziră ţipînd de groază, pen­tru că toate visaseră în acelaşi timp că auziseră detu­nătura unei puşti în depărtare.

Dimineaţa, cînd ieşiră din staule, animalele desco­periră catargul drapelului doborît, iar un ulm de la capătul livezii smuls din rădăcini ca o ridiche. Toc­mai observaseră aceste lucruri, cînd un strigăt de groază izbucni din fiecare piept de animal. O imagine teribilă li se oferea privirii: moara de vînt era în ru­ine.

Ca un singur trup se repeziră într-acolo. Napo­leon, care arareori se mişca mai repede decît în pas de plimbare, alergă în fruntea tuturor. Da, acolo ză­cea rodul strădaniilor lor, la nivelul fundaţiilor, iar pietrele, pe care le spărseseră şi le transportaseră cu atîta sudoare, se găseau împrăştiate de jur împrejur. La început, pierindu-le graiul, animalele rămaseră privind îndurerate la mormanul de pietre căzute. Na­poleon se învîrtea încoace şi încolo tăcut, uneori adulmecînd pămîntul. Coada îi devenise rigidă şi, se mişca de la dreapta la stînga nervoasă, semn, la el, de intensă activitate mentală. Deodată se opri, ca şi cum ar fi luat o hotărîre.

― Tovarăşi, zise el liniştit, ştiţi cine este respon­sabil pentru asta? Cunoaşteţi duşmanul care a venit în timpul nopţii şi ne-a răsturnat moara? SNOW­BALL! urlă el brusc, cu o voce de tunet. Snowball a făcut asta! Numai şi numai din duşmănie neîmpă­cată, sperînd să ne zădărnicească planurile şi să se răzbune pentru expulzarea lui ruşinoasă, acest trădă­tor s-a strecurat pînă aici la 'adăpostul întunericului şi a distrus munca noastră de aproape un an. Tova­răşi, acum şi aici decretez condamnarea la moarte a lui Snowball! "Erou-Animal, Clasa a Doua" şi jumă­tate de baniţă de mere oricărui animal care-l aduce în faţa justiţiei! O baniţă întreagă oricui îl prinde viu!

Animalele fură şocate peste măsură aflînd că Snowball se putea face vinovat pînă şi de o asemenea faptă. Un strigăt de indignare se auzi şi fiecare începu să se gîndească la modalităţi de a-l prinde pe Snowball, dacă s-ar fi întors vreodată. Aproape imediat fură descoperite urmele unui porc în iarbă la mică depărtare de movilă. Nu puteau fi urmărite decît vreo cîţiva metri, dar păreau a duce la o gaură în gard. Napoleon le adulmecă profund şi le declară a fi fost ale lui Snowball. El îşi exprimă părerea că Snowball venise, probabil, din direcţia fermei Foxwood.

― Nici o întîrziere, tovarăşi! zise Napoleon după ce se examinaseră urmele. Avem de lucru. Chiar în această dimineaţă începem să reconstruim moara de vînt şi-o s-o reconstruim toată iarna, indiferent dacă plouă sau e soare. Îl vom învăţa pe acel trădător mi­zerabil că nu poate să ne distrugă munca atît de uşor. Ţineţi minte, tovarăşi, nu trebuie să existe nici o modificare în planurile noastre: ele vor fi executate la zi. Înainte, tovarăşi! Trăiască moara de. vînt! Trăiască Ferma Animalelor!

 

 

 

Capitolul VII

 

Iarna fu aspră. După vremea furtunoasă urmă la­poviţă, apoi zăpadă şi, în sfîrşit, un ger muşcător care nu cedă pînă la mijlocul lui februarie. Animalele duceau mai departe cum puteau reconstrucţia morii de vînt, ştiind bine că lumea din exterior le urmărea şi că oamenii invidioşi aveau să se bucure şi să exulte dacă moara nu ar fi fost terminată la timp.

De ciudă, oamenii pretindeau a nu crede că Snowball fusese acela care distrusese moara de vînt; ei spuneau că moara căzuse din cauză că ar fi avut pereţii prea subţiri. Animalele ştiau că nu acesta era motivul. Şi totuşi, se hotărîse să fie construiţi pereţi groşi de un metru de această dată, în loc de optspre­zece ţoli, ca mai înainte, ceea ce însemnă adunarea unor cantităţi de piatră cu mult mai mari. Multă vreme, cariera fu plină de zăpadă şi nu se putu face nimic. Se înaintă puţin pe vremea geroasă uscată care urmă, dar munca era ucigătoare şi animalele nu se mai puteau simţi atît de fericite de eforturile lor ca pînă atunci. Le era mereu frig şi, de obicei, şi foame. Doar Boxer şi Clover nu-şi pierdeau entuziasmul nici­odată. Squealer ţinea discursuri excelente despre bu­curia datoriei împlinite şi despre demnitatea muncii, dar celelalte animale găseau mai multă încurajare în forţa lui Boxer şi în strigătul lui neobosit: "O să muncesc mai mult".

În ianuarie, hrana începu să lipsească. Raţia de porumb scăzu drastic şi se anunţă că o raţie suplimentară de un cartof avea să fie introdusă pentru a o compensa. Apoi se descoperi că partea cea mai mare a recoltei de cartofi îngheţase în grămada care nu fu­sese acoperită destul de temeinic. Cartofii deveniseră moi şi decoloraţi şi numai cîţiva mai erau comesti­bili. Uneori, zile întregi, animalele nu aveau de mîn­care nimic altceva afară de tărîţe şi sfeclă furajeră. Foametea parcă li se aşezase dinaintea ochilor.

Era de o necesitate vitală să ascundă acest lucru de lumea din afară. Îmboldiţi de prăbuşirea morii de vînt, oamenii inventau noi minciuni despre Ferma Animalelor. O dată în plus se răspîndi zvonul că toate animalele erau decimate de foamete şi boli şi că se luptau în continuu între ele şi recurseseră la cani­balism şi infanticid. Napoleon era foarte conştient de rezultatele proaste care ar fi putut apărea dacă situa­ţia reală a hranei ar fi devenit cunoscută, aşa încît se hotărî să-l folosească pe domnul Whymper pentru a răspîndi o impresie contrară. Pînă atunci, animalele avuseseră doar cîte un contact întîmplător sau deloc cu Whymper în vizitele lui săptămînale; acum, totuşi, cîteva animale, în majoritate oi, fură alese şi instruite să facă, din cînd în cînd, în auzul lui, remarci despre creşterea raţiilor de hrană. În plus, Napoleon dădu ordin ca lăzile aproape goale din magazia de provizii să fie umplute aproape pînă sus cu nisip, iar acesta acoperit cu ce mai rămăsese din cereale şi făină. Cu ajutorul unui pretext convenabil, Whymper fu con­dus prin magazia de provizii şi i se permise să arunce o privire spre lăzi. El fu decepţionat şi continuă să raporteze lumii exterioare că nu era nici o lipsă de hrană la Ferma Animalelor.

Cu toate acestea, spre sfîrşitul lui ianuarie deveni evident faptul că trebuiau procurate nişte cereale de undeva. În acele zile, Napoleon apărea foarte puţin în public şi îşi petrecea tot timpul în casă, care era păzită, la fiecare uşă, de cîini cu aspect fioros. Iar cînd ieşea, o făcea de o manieră ceremonioasă, cu o escortă de şase cîini care îl înconjurau de aproape şi mîrîiau dacă cineva se apropia prea mult. Adeseori, nici nu apărea duminica dimineaţa, ci îşi dădea ordi­nele printr-unul din ceilalţi porci, de obicei prin Squealer.

Într-o duminică dimineaţa, Squealer anunţă găi­nile, care tocmai începuseră din nou să se ouă, că trebuiau să-şi predea ouăle. Napoleon acceptase, prin intermediul lui Whymper, un contract de patru sute de ouă pe săptămînă. Preţul acestora urma să achite destule cereale şi făină pentru a susţine ferma pînă la venirea verii şi la îmbunătăţirea situaţiei.

Cînd auziră asta, găinile scoaseră un ţipăt teribil. Fuseseră prevenite mai demult că un asemenea sacri­ficiu s-ar fi putut dovedi necesar, dar nu crezuseră că într-adevăr se putea întîmpla. Ele tocmai îşi pregă­teau cuibarul pentru, clocitul de primăvară şi protes­tară zicînd că era o crimă să li se ia ouăle tocmai atunci. Pentru prima oară de la expulzarea lui Jones avu loc ceva ce semăna a rebeliune. Conduse de trei găinuşe tinere din rasa Minorca Neagră, găinile fă­cură un efort hotărît pentru a modifica decizia lui Napoleon. Metoda lor consta în a se căţăra sus, pe grinzi şi a-şi depune ouăle acolo, de unde acestea cădeau şi se spărgeau pe podea. Napoleon procedă simplu, rapid şi fără milă. El ordonă ca raţiile găini­lor să fie oprite şi decretă că orice animal care ar fi dat unei găini fie şi un bob de porumb urma să fie pedepsit cu moartea. Cîinii vegheară ca aceste ordine să fie executate. Găinile rezistară timp de cinci zile, apoi capitulară şi se întoarseră în cuibare. Între timp muriseră nouă dintre ele. Trupurile lor fură înmor­mîntate în livadă şi se anunţă că muriseră de coccidioză. Whymper nu află nimic despre această problemă şi ouăle fură livrate corect, camionul unei bă­cănii venind la fermă, de atunci înainte, în fiecare săptămînă pentru a le lua.

În tot acest răstimp, nimeni nu mai ştia nimic despre Snowball. Se spunea că s-ar fi ascuns la una dintre fermele vecine, fie la Foxwood, fie la Pinchfield. Napoleon se afla acum în relaţii ceva mai bune cu ceilalţi fermieri decît înainte. În curte se gă­sea, din întîmplare, un ster de cherestea care fusese depozitată acolo cu zece ani mai devreme, cînd fu­sese defrişată o pădurice de fag. Era bine uscată şi Whymper îl sfătuise pe Napoleon s-o vîndă; şi dom­nul Pilkington şi domnul Frederick erau doritori s-o cumpere. Napoleon ezita între cei doi şi nu se putea hotărî. Se observă că, ori de cîte ori părea pe punctul de a se înţelege cu Frederick, se anunţa că Snowball se ascundea la Foxwood, pe cînd atunci cînd înclina spre Pilkington, se spunea că Snowball ar fi fost, de fapt, la Pinchfield.

Deodată, la începutul primăverii, un lucru alar­mant ieşi la iveală: Snowball frecventa ferma în se­cret în timpul nopţii! Animalele fură atît de tulbu­rate, încît abia dacă mai puteau dormi în culcuşurile lor. În fiecare noapte, se spunea, el se strecura, la adăpostul întunericului, şi săvîrşea tot felul de rău­tăţi; el fura porumbul, el strica găleţile pentru lapte, el spărgea ouăle, el călcă în picioare semănăturile, el rodea coaja de pe pomii fructiferi. Ori de cîte ori ceva mergea prost, devenise un obicei să i se atribuie lui Snowball. Dacă un geam se spărgea sau se blocă vreo scurgere, cineva cu siguranţă spunea că Snow­ball venise noaptea şi făcuse fapta respectivă; de pildă, cînd se pierdu cheia de la magazia cu provizii, întreaga fermă fu convinsă că Snowball o aruncase în puţ. Curios lucru, toate animalele continuară să creadă la fel şi după ce cheia rătăcită fu găsită sub un sac cu făină. Vacile declarară în unanimitate că Snowball se furişa în staulele lor şi le mulgea în somn. Şobolanii, care fuseseră şi ei sîcîitori în iarna aceea, fură declaraţi aliaţii lui Snowball.

Napoleon decretă că urma să aibă loc o anchetă completă a activităţilor lui Snowball. Cu cîinii în urma lui, el ieşea şi făcea cîte un tur atent de inspec­tare a clădirilor fermei, celelalte animale urmîndu-i la o distanţă respectuoasă. La fiecare cîţiva paşi, Napo­leon se oprea şi adulmeca pămîntul căutînd urmele trecerii lui Snowball, pe care, zicea el, le putea de­tecta după miros. Adulmeca în fiecare colţişor, în hambar, în grajdul vacilor, în coteţul găinilor, în gră­dina de legume şi găsea urme ale lui Snowball aproape peste tot. Îşi punea rîtul la pămînt, inspira adînc de cîteva ori şi exclama cu o voce tunătoare:

― Snowball! A fost şi aici! îl simt foarte limpede după miros! şi, la cuvîntul "Snowball", toţi cîinii îşi arătau măselele şi scoteau mîrîituri care-ţi îngheţau sîngele în vine.

Animalele erau deosebit de speriate. Se părea că Snowball era un fel de influenţă invizibilă care um­plea aerul din jurul lor şi le ameninţa cu tot felul de primejdii. Seara, Squealer le chemă să se adune şi, cu o expresie alarmată pe faţă, le spuse că avea veşti se­rioase să le comunice.

― Tovarăşi! strigă el, cu mici tremurături ner­voase, un lucru cumplit a ieşit la iveală! Snowball şi-a vîndut serviciile lui Frederick de la Pinchfield, care, chiar în acest moment, complotează să ne atace şi să ne ia ferma! Snowball urmează să-i servească drept călăuză cînd va începe atacul. Dar mai este un lucru şi mai rău decît ăsta. Noi crezusem că rebeliu­nea lui Snowball s-a datorat vanităţii şi ambiţiei lui. Dar am greşit, tovarăşi. Ştiţi care a fost motivul real? Snowbaîl a fost aliatul lui Jones încă de la început! El a fost agentul secret al lui Jones în tot acest timp. Totul a fost dovedit cu documente pe care le-a lăsat în urmă şi pe care noi le-am descoperit de curînd. După părerea mea, tovarăşi, aceasta dxplică multe lucruri. Doar n-am văzut cu ochii noştri cum a încer­cat ― din fericire, fără succes ― să ne facă să fim învinşi şi înfrînţi în Bătălia de la Grajdul Vacilor?

Animalele rămaseră stupefiate. Asta era o răutate exagerată pînă şi faţă de distrugerea de către Snowball a morii de vînt. Dar trecură cîteva minute pînă s-o pătrundă în întregime. Toate îşi aminteau; sau credeau că-şi aminteau, cum îl văzuseră pe Snowball şarjînd, în fruntea lor, în Bătălia de la Grajdul Vaci­lor, cum le regrupase şi le încurajase la fiecare pas şi cum nu se oprise nici o clipă, nici chiar atunci cînd alicele puştii lui Jones îi răniseră spinarea. La înce­put, li se păru destul de greu de împăcat aceste lu­cruri cu ideea că Snowball ar fi fost aliatul lui Jones. Pînă şi Boxer, care rareori punea întrebări, era acum năucit. El se aşeză jos, îşi strînse copitele din faţă sub el, îşi închise ochii şi reuşi, cu mare efort, să-şi for­muleze gîndurile:

― Eu nu cred aşa ceva, zise el. Snowball a luptat vitejeşte în Bătălia de la Grajdul Vacilor. Cu ochii mei I-am văzut. Nu i-am decernat noi "Erou Animal ― Clasa întîi" imediat după aceea?

― A fost o greşeală diri partea noastră, tovarăşe. Pentru că acuma ştim ― totul este dovedit în scris în documentele secrete pe care le-am găsit noi ― că el, în realitate, încerca să ne grăbească sfîrşitul.

― Dar a fost rănit, zise Boxer. Cu toţii l-am vă­zut alergînd, cu sîngele curgînd pe el.

― Asta a fost doar o parte a aranjamentelor, tipă Squealer. Împuşcătura lui Jones l-a zgîriat doar. V-aş putea arăta acest lucru în propriile lui hîrtii, dacă aţi şti să citiţi. Complotul prevedea ca Snowball, în momentul critic, să dea semnalul de fugă şi să părăsească locul bătăliei în favoarea duşmanului. Şi a fost foarte aproape de reuşită ― aş spune chiar, tovarăşi, că ar fi reuşit, dacă n-ar fi fost eroicul nos­tru Conducător, tovarăşul Napoleon. Nu vă amintiţi cum, exact în clipa în care Jones şi oamenii lui intra­seră în curte, Snowball s-a întors brusc şi a fugit, iar multe animale s-au luat după el? Şi nu vă amintiţi, de asemenea, că, exact în clipa aceea, cînd panica se răspîndise şi totul părea pierdut, tovarăşul Napoleon a sărit înainte strigînd "Moarte umanităţii!" şi şi-a înfipt colţii în piciorul lui Jones? Chiar nu vă amin­tiţi asta, tovarăşi? exclamă Squealer, învîrtindu-se dintr-o parte în alta.

Acum, cînd Squealer le descrisese scena atît de realist, li se păru şi animalelor că-şi aminteau de ea. În orice caz, îşi aminteau că, în momentul critic al luptei, Snowball se întorsese să fugă. Dar Boxer tot nu era convins.

― Eu nu cred că Snowball a fost un trădător încă de la început, zise el în cele din urmă. Ce a fă­cut el de atunci încoace e altceva. Dar eu cred că, în Bătălia de la Grajdul Vacilor, el a fost un tovarăş de nădejde.

― Conducătorul nostru, tovarăşul Napoleon, zise atunci Squealer, vorbind foarte lent şi hotărît, a afir­mat categoric ― categoric, tovarăşe ― că Snowball a fost spionul lui Jones încă de la început ― da, şi chiar cu mult timp înainte ca Revoluţia să fi fost şi concepută.

― A, asta-i altceva! exclamă Boxer. Dacă tovară­şul Napoleon spune aşa, înseamnă că aşa este.

― Iată adevăratul mod de a gîndi, tovarăşe! ţipă Squealer, dar se putu observa că-i aruncase lui Boxer o privire foarte urîtă, cu ochii lui mici scînteietori. Se întoarse să plece, apoi se opri şi adăugă tăios: Previn fiecare animal de la această fermă să-şi ţină ochii foarte larg deschişi. Pentru că avem motive să cre­dem că unii dintre agenţii secreţi ai lui Snowball stau la pîndă printre noi chiar în acest moment!

Patru zile mai tîrziu, spre seară, Napoleon ordonă tuturor animalelor să se adune în curte. După ce se strînseră toate la un loc, Napoleon ieşi din casă pur­tînd ambele lui medalii ― pentru că, de curînd, îşi decernase lui însuşi "Erou Animal ― Clasa întîi" şi "Erou Animal ― Clasa a Doua" ―, cei nouă cîini uriaşi trepidînd în jurul lui şi scoţînd mîrîituri care dădeau tuturor animalelor fiori pe spinare. Toate se cuibăriră tăcute la locurile lor, parcă presimţind că un lucru îngrozitor urma să se întîmple.

Napoleon stătea încruntat, observîndu-şi audito­riul; apoi, scoase un geamăt ascuţit. Cîinii se năpus­tiră imediat înainte, apucară de urechi pe patru din­tre porci, care guiţară de durere şi de groază şi-i tî­rîră la picioarele lui Napoleon. Urechile porcilor sîn­gerau; cîinii gustaseră sînge şi, timp de cîteva mo­mente, părură a fi turbat. Spre,uimirea tuturor, trei dintre ei se năpustiră la Boxer. Acesta îi văzu venind, înălţă copita lui mare, prinse un cîine în aer la semi-înălţime şi-l placă la pămînt. Cîinele schelălăi, cerşind milă, iar ceilalţi doi fugiră cu cozile între pi­cioare. Boxer se uită la Napoleon, ca să ştie dacă să strivească sub copită cîinele sau să-i dea drumul. Na­poleon păru a se schimba la faţă şi-i ordonă lui Boxer cu asprime să dea diurnul cîinelui, drept care Boxer îşi ridică piciorul şi cîinele o zbughi urlînd de durere.

Zarva se stinse de îndată. Cei patru porci aştep­tau, tremurînd, cu vinovăţia scrisă pe fiecare linie a chipurilor lor. Napoleon îi somă să-şi recunoască de­lictele. Erau aceiaşi patru porci care protestaseră cînd Napoleon desfiinţase Şedinţele de duminica. Fără vreun alt îndemn, ei recunoscură că fuseseră în legă­tură secretă cu Snowball încă de la alungarea lui, co­laboraseră cu el la distrugerea morii de vînt şi se în­ţeleseseră cu el să dea Ferma Animalelor pe mîna domnului Frederick. Mai adăugară că Snowball le mărturisise, în particular, că fusese el însuşi agentul secret al lui Jones de ani de zile. După ce îşi termi­nară declaraţiile, cîinii îi muşcară de beregate imediat şi, cu o voce cumplită, Napoleon întrebă dacă vreun alt animal mai avea de recunoscut ceva.

Cele trei găini care fuseseră instigatoare în tenta­tiva de rebeliune, în legătură cu ouăle, ieşiră atunci în faţă şi afirmară că Snowball le apăruse în vis şi le întărîtase să nu mai asculte ordinele lui Napoleon. Şi ele fură măcelărite. Apoi o gîscă ieşi în faţă şi mărtu­risi că ascunsese şase spice de grîu în timpul secerişu­lui din anul precedent şi că le mîncase în timpul nop­ţii; o oaie mărturisi că urinase în apa de băut, îm­pinsă la această faptă, zise ea, de către Snowball, iar alte două oi recunoscură că omorîseră un berbec bă­trîn, adept înfocat al lui Napoleon, fugărindu-1 în ju­rul unui foc, în timp ce el suferea de tuse. Şi, în acest fel, suita de mărturisiri şi execuţii continuă pînă cînd la picioarele lui Napoleon se formă o grămadă de ca­davre, iar aerul deveni greu de miros de sînge, care nu se mai răspîndise de la alungarea lui Jones.

Cînd totul se termină, animalele care supravieţui­seră, cu excepţia porcilor şi a cîinilor, se tîrîră de acolo în masă. Erau tulburate şi se simţeau nenoro­cite. Şi nu ştiau ce era mai tulburător ― trădarea animalelor care se aliaseră cu Snowball sau răsplata crudă la care asistaseră. În vremurile trecute avuse­seră loc frecvent vărsări de sînge, la fel de cumplite, dar li se părea tuturor că era cu mult mai rău acum, cînd se întîmpla între ele. De cînd plecase Jones de la fermă, nici un animal nu omorîse nici un alt animal. Nici măcar un şobolan nu fusese ucis.

Se îndreptară spre mica movilă unde se înălţa moara de vînt pe ju­mătate terminată şi, ca un singur trup, se aşezară toate la pămînt, de parcă s-ar fi înghesuit la un loc pentru a căuta căldură ― Clover, Muriel, Benjamin, vacile, oile şi un întreg cîrd de gîşte şi găini, toată lu­mea, într-adevăr, cu excepţia pisicii, care dispăruse exact înainte ca Napoleon să ordone animalelor să se adune. O vreme, nimeni nu vorbi. Doar Boxer ră­mase în picioare. Se mişca fără încetare încoace şi în­colo, plesnindu-şi crupele cu coada lungă şi neagră şi scoţînd uneori un scurt nechezat de mirare. În cele din urmă, zise:

― Eu nu înţeleg asta. N-aş fi crezut că asemenea lucruri se pot întîmpla la ferma noastră. Trebuie să fie din cauza unor defecte din noi înşine. Soluţia, aşa cum o văd eu, este s'ă muncim mai mult. De acum înainte, eu o să mă scol cu o oră întreagă mai de­vreme dimineaţa.

Şi, zicînd asta, plecă în trapul lui greoi, îndreptîn­du-se spre carieră. Ajungînd acolo, adună două în­cărcături de pietre una după alta şi le cără la moara de vînt înainte de a se retrage pentru noapte.

Animalele se înghesuiră în jurul lui Clover, fără să vorbească. Movila unde stăteau întinse le oferea o perspectivă largă de-a latul regiunii. Cea mai mare parte din Ferma Animalelor se găsea sub ochii lor, păşunea cea lungă întinzîndu-se pînă departe către drumul mare, cîmpul cu fîn, păduricea, iazul de adă­pat, cîmpurile arate, unde grîul tînăr era des şi verde şi acoperişurile roşii ale clădirilor fermei, cu fumul ieşind în rotocoale pe coşuri. Era o seară senină de primăvară. Iarba şi gardurile vii erau aurite de razele piezişe ale soarelui. Niciodată ferma ― şi cu un fel de surpriză îşi amintiră că era propria lor fermă, că fiecare palmă de pămînt a ei le aparţinea ― nu le păruse animalelor un loc mai îmbietor de trăit decît acuma. Privind în jos de pe colină, lui Clover i se umplură ochii de lacrimi. Dacă şi-ar fi putut exprima gîndurile, ar fi făcut-o ca să spună că nu asta plănui­seră cînd se aşternuseră la muncă, în urmă cu mulţi ani, pentru răsturnarea speţei umane. Aceste scene de măcel nu aveau nimic comun cu ceea ce întrevăzu­seră în acea noapte cînd bătrînul Senior instigase pentru prima oară la revoltă. Dacă ea însăşi şi-ar fi făcut o imagine a viitorului, ar fi fost imaginea unei societăţi a animalelor eliberate de foamete şi bici, toate egale, toate muncind, atîta cît puteau, Cei mai tari apărîndu-i pe cei mai slabi, aşa cum ea protejase cu piciorul ei din faţă cîrdul de răţuşte rătăcite, în noaptea discursului Seniorului. În schimb ― şi ea nu ştia de ce―, ajunseseră într-o vreme cînd nimeni nu îndrăznea să spună ce gîndea, cînd nişte cîini fioroşi se plimbau mîrîind peste tot şi cînd trebuia să stai să-ţi priveşti tovarăşii măcelăriţi după ce mărturiseau crime tulburătoare. Nu era nici un gînd de răzvrătire sau de neascultare în mintea ei. Ştia că lucrurile, chiar aşa cum erau, stăteau cu mult mai bine ca pe vremea lui Jones şi că, înainte de toate, trebuia îm­piedicată revenirea oamenilor. Orice s-ar fi întîmplat, ea avea să rămîftâ credincioasă, avea să muncească din greu, să execute ordinele ce aveau să i se dea şi să accepte conducerea lui Napoleon. Totuşi, nu era ceea ce speraseră şi ea şi toate celelalte animale şi nici pentru ce asudaseră. Nu pentru aşa ceva constru­iseră ei moara de vînt şi înfruntaseră gloanţele puştii lui Jones. Acestea erau gîndurile ei, deşi îi lipseau cu­vintele prin care să şi le exprime. În cele din urmă, simţind că exista, într-un fel, un înlocuitor pentru cu­vintele pe care nu şi le găsea, ea începu să cînte Ani­male din Anglia. Celelalte animale din jurul ei o imi­tară şi intonară cîntecul de trei ori, de la un capăt la altul, foarte melodios, dar lent şi îndoliat, aşa cum nu-l mai cîntaseră niciodată. Tocmai terminaseră de cîntat a treia oară, cînd se apropie Squealer, secon­dat de trei cîini, cu aerul că avea ceva important de spus. El anunţă că, printr-un decret special al tovară­şului Napoleon, Animale din Anglia fusese desfiinţat. De atunci înainte, era interzis să se mai cînte.

Animalele rămaseră buimăcite.

― De ce? strigă Muriel.

― Nu mai este necesar, tovarăşă, zise Squealer tăios. Animale din Anglia a fost cîntecul Revoluţiei. Dar Revoluţia este acum înfăptuită. Executarea tră­dătorilor, în această după-amiază, a fost actul ei fi­nal. Duşmanul, atît cel din exterior, cît şi cel din in­terior, a fost înfrînt. În Animale din Anglia ne expri­mam speranţa într-o societate mai bună în zilele ce vor veni. Dar acea societate este acum înstăpînită. E limpede că acest cîntec nu mai are nici un rost.

Aşa speriate cum erau, unele dintre animale ar fi protestat, probabil, dar, în clipa aceea, oile începură cu behăială obişnuită "Patru picioare bine, două pi­cioare rău!", care continuă timp de cîteva minute şi puse capăt discuţiei. Aşa încît Animale din Anglia nu se mai auzi. În locul lui, Minimus, poetul, compusese un alt cîntec, care începea cu:

"Ferm-a Animalelor, Ferm-a Animalelor, De la mine nu vei şti care-i gustul relelor"

şi acesta se cînta în fiecare duminică dimineaţa, după înălţarea drapelului. Dar, într-un fel, animalele sim­ţeau că nici prin cuvinte, nici prin melodie nu se ri­dica pînă la Animale din Anglia.

 

 

 

Capitolul VIII

 

Cîteva zile mai tîrziu, după ce groaza provocată de execuţii se stinsese, unele dintre animale îşi amin­tiră ― sau li se păru că îşi aminteau ― faptul că al Şaselea Precept spunea: "Nici un animal nu va ucide un alt animal". Şi, deşi nimeni nu dorea să-l menţio­neze în prezenţa porcilor sau a cîinilor, se simţea că omorurile care avuseseră loc nu se potriveau cu el. Clover îl rugă pe Benjamin să-i citească al Şaselea Precept şi dacă Benjamin, ca de obicei, îi spuse că re­fuza să se amestece în asemenea lucruri, o rugă pe Muriel. Muriel i-l citi. Scria:

NICI UN ANIMAL NU VA UCIDE UN ALT ANIMAL FĂRĂ MOTIV

Într-un fel sau altul, ultimele două cuvinte le fugi­seră animalelor din minte. Dar vedeau acum că Pre­ceptul nu fusese violat; pentru că era un motiv lim­pede în a-i executa pe trădătorii care se aliaseră cu Snowball.

În tot anul acela, animalele munciră şi mai mult decît munciseră în anul precedent. Să reconstruiască moara de vînt, cu pereţi de două ori mai groşi ca înainte şi să o termine la data prevăzută, împreună cu munca obişnuită de la fermă era un efort cumplit. Erau perioade cînd animalelor li se părea că mun­ceau mai multe ore şi nu se hrăneau cu nimic mai bine decît pe vremea lui Jones. În dimineţile de du­minică, Squealer, ţinînd între copite o bucată lungă de hîrtie, le citea liste de cifre care dovedeau că producţia, la fiecare clasă de produse alimentare, cres­cuse cu 200, 300 sau 500 de procente, după car. Ani­malele nu aveau nici un motiv să nu-l creadă, mai ales că nu prea îşi mai aduceau aminte foarte clar cum fuseseră condiţiile înainte de Revoluţie. Cu toate acestea, erau zile cînd simţeau că ar fi preferat mai puţine cifre şi mai multă hrană.

Toate ordinele erau acum transmise prin Squealer sau printr-unul dintre ceilalţi porci. Napoleon însuşi nu mai era văzut în public mai des de o dată la două săptămîni. Cînd apărea, era însoţit nu doar de garda lui de cîini, ci şi de un cocoşel negru care mărşăluia înaintea lui şi se purta ca un gornist, scoţînd cu voce tare cîte un "cucurigu" înainte ca el să înceapă să vorbească. Chiar şi în casă, se spunea, Napoleon lo­cuia în apartamente separate faţă de ceilalţi. Îşi lua mesele singur, avea doi cîini care-l serveau şi mînca întotdeauna din serviciul de masă Crown Derby care stătuse în vitrina din salon. Se anunţă, de asemenea, că puşca avea să tragă, în fiecare an, de ziua lui Na­poleon, alături de celelalte două aniversări.

Despre Napoteon nu se mai vorbea niciodată sim­plu, cu "Napoleon". Despre el se spunea întotdea­una, cu emfază, "Conducătorul nostru, tovarăşul Napoleon", iar porcilor le plăcea să inventeze, pentru el, titluri, cum ar fi: Părinte al Tuturor Animalelor, Teroare a Omenirii, Protector al Comunităţii Ovine, Prieten al Răţuştelor. În discursurile lui, Squealer vorbea, cu lacrimile scurgîndu-i-se pe obraji, despre înţelepciunea lui Napoleon, despre bunătatea sufletu­lui său şi despre profunda iubire pe care o arăta ani­malelor de pretutindeni, în primul rînd şi în mod special animalelor nefericite care mai trăiau încă în ignoranţă şi sclavie la celelalte ferme. Devenise un obicei să i se atribuie iui Napoleon meritul pentru orice acţiune încununată de succes şi pentru fiecare strop de soartă mai bună. Adeseori se auzea cîte o găină spunînd alteia: "Sub îndrumarea Conducătoru­lui nostru, tovarăşul Napoleon, am ouat cinci ouă în şase zile", sau două vaci bucurîndu-se că beau apă din iaz şi exclamînd: "Mulţumită conducerii tovară­şului Napoleon, ce gust excelent are această apă!" Sentimentul general de la fermă era bine exprimat într-un poem intitulat Tovarăşe Napoleon, compus de Minimus şi care suna astfel:

 

"Părinte al copiilor,

Izvor al bucuriilor,

Stăpîn care ne dă hrana!

O, cum mi-e sufletul un con

De foc, dacă mă uit cu dor

La ochiu-ţi calm, poruncitor,

Precum un soare fără nor,

Tovarăşe Napoleon!

 

De la tine noi toţi primim

Tot ce din inimă dorim,

Burţi pline-n fiecare zi, paie noi în fiece cotlon,

Orice-animal, mare sau mic,

În somn nu are griji, nimic,

Tu ne veghezi ca un tătic,

Tovarăşe Napoleon!

De-aş fi avut un purcel mic,

Pînă să fi crescut un pic,

Cît o sticlă de un litru, cît un sul lung de carton,

Să-l fi-nvăţat ar fi trebuit

Fidel să fie, dăruit,

Iar primul lui guiţ rostit:

«Tovarăşe Napoleon!»"

 

Napoleon aprobă acest cîntec şi dispuse să fie co­piat pe peretele hambarului cel mare, la celălalt capăt faţă de cele Şapte Precepte. Poemul era dominat de un portret al lui însuşi, din profil, executat de Squealer cu vopsea albă.

Între timp, prin intermediul lui Whymper, Napo­leon se angajase în tratative complicate cu Frederick şi Pilkington. Sterul de cherestea încă nu fusese vîn­dut. Dintre cei doi, Frederick era mai nerăbdător să pună mîna pe ea, dar nu voia să ofere un preţ rezo­nabil, în acelaşi timp, circulau zvonuri noi că Frede­rick şi oamenii lui ar fi complotat să atace Ferma Animalelor şi să distrugă moara de vînt, a cărei con­struire aţîţase în el o gelozie furioasă. Se ştia că Snowball încă se mai ascundea la ferma Pinchfield. Pe la mijlocul verii, animalele se alarmară cînd au­ziră trei găini, care ieşiseră în faţă, mărturisind că, instigate de Snowball, intraseră într-un complot pen­tru uciderea lui Napoleon. Fură imediat executate şi noi precauţii luate pentru siguranţa lui Napoleon. Pa­tru cîini îi păzeau patul noaptea, cîte unul la fiecare colţ, iar un porc tînăr, care se numea Pinkeye, primi sarcina de a gusta din toată hrana lui înainte ca el să mănînce, de teamă să nu fi fost otrăvită.

Cam în acelaşi timp, se comunică faptul că Napo­leon aranjase să vîndă sterul de cherestea domnului Pilkington; avea de gînd, de asemenea, să încheie o înţelegere pentru schimbul anumitor produse între Ferma Animalelor şi Foxwood. Relaţiile Napoleon-―Pilkington, deşi se manifestau doar prin Whymper, erau acum aproape de prietenie. Animalele nu aveau încredere în Pilkington, ca om ce era, dar îl prefe­rau cu mult lui Frederick, de care se temeau şi pe ca­re-l detestau. Pe măsura trecerii verii, pe cînd moara de vînt se apropia de sfîrşit, zvonurile despre un imi­nent atac trădător creşteau tot mai mult. Se spunea că Frederick ar fi intenţionat să aducă împotriva lor douăzeci de oameni, toţi înarmaţi cu puşti, şi că deja ar fi mituit magistraţii şi poliţia, aşa că, dacă el ar fi reuşit să obţină titlurile de proprietate ale Fermei Animalelor, ei nu ar fi pus întrebări. Mai mult decît atîta, de la Pinchfield se scurgeau ştiri despre sălbăti­cia cumplită cu care Frederick îşi trata animalele. Biciuise un cal bătrîn pînă îl omorîse, îşi înfometa vacile, omorîse un cîine aruncîndu-l într-un cuptor, se distra seara făcînd cocoşii să se lupte între ei cu bucăţi de lame de ras legate de pinteni. Sîngele ani­malelor fierbea de furie cînd auzeau că asemenea blestemăţii li se făceau tovarăşilor lor şi uneori ce­reau să li se dea voie să meargă, in corpore, să atace ferma Pinchfield, să-i alunge pe oameni şi să elibe­reze animalele. Dar Squealer le sfătui să evite acţiu­nile pripite şi să aibă încredere în strategia tovarăşu­lui Napoleon.

Cu toate acestea, sentimentele împotriva lui Fre­derick rămaseră intense. Într-o duminică dimineaţa, Napoleon apăru în hambar şi explică: niciodată nu avusese intenţia să vîndă sterul de cherestea lui Fre­derick; socotea acest lucru sub demnitatea lui, zise el, de a avea relaţii de afaceri cu ticăloşi de teapa lui. Porumbeilor, care încă mai erau trimişi să răspîn­dească amănunte despre Revoluţie, li se interzise să mai pună piciorul oriunde la Foxwood şi li se or­donă, de asemenea, să renunţe la sloganul lor di­nainte, "Moarte umanităţii!", pentru "Moarte lui Frederick!". La sfîrşitul verii, încă o maşinaţie de-a lui Snowball ieşi la iveală. Recolta de grîu era plină de buruieni şi se descoperi că, într-una din vizitele lui nocturne, Snowball amestecase grîul cu seminţe de buruieni. Un gînsac părtaş la complot îşi mărturisi vina lui Squealer şi imediat se sinucise înghiţind boabe de mătrăgună. Animalele aflară că Snowball nu primise niciodată, aşa cum crezuseră multe dintre ele pînă atunci, ordinul "Erou Animal ― Clasa în­tîi". Aceasta era doar o legendă răspîndită, la cîtva timp după Bătălia de la Grajdul Vacilor, de către Snowball însuşi. Ba încă, departe de a fi fost decorat, el fusese blamat pentru că dovedise laşitate în luptă. O dată în plus, unele dintre animale auziră acest lu­cru cu o oarecare consternare, dar Squealer reuşi să le convingă, în scurt timp, că memoria le juca o festă.

Toamna, cu un efort teribil, epuizant ― pentru că recolta trebuia strînsă aproape în acelaşi timp ―, terminară moara de vînt. Maşinile nu fuseseră încă instalate, iar Whymper ducea tratative pentru procu­rarea lor, dar structura fusese definitivată. Cu cîte o dificultate la fiecar.e pas, în ciuda lipsei de experienţă, a uneltelor primitive, a ghinionului şi a trădărilor lui Snowball, munca fusese sfîrşită cu o punctualitate de ceasornic în ziua stabilită! Epuizate, dar mîndre, ani­malele se plimbau de jur împrejurul capodoperei lor, care, în ochii lor, părea şi mai frumoasă decît fusese cînd o construiseră prima oară. Mai mult de atît, zi­durile erau acum de două ori mai groase decît înainte. Nimic altceva în afară de explozibile nu le-ar fi dărîmat de data asta! Şi, cînd se gîndeau cum munciseră, ce clipe de descurajare depăşiseră şi ce enormă schimbare urma să intervină în viaţa lor cînd aripile aveau să se învîrtească şi dinamurile să func­ţioneze ― cînd se gîndeau la toate aceste lucruri, oboseala li se risipea şi zburdau de jur împrejurul morii de vînt scoţînd strigăte de triumf. Napoleon în­suşi, însoţit de cîinii lui şi cocoşul cel tînăr, veni să inspecteze lucrarea terminată; felicită personal ani­malele pentru realizarea lor şi anunţă că moara urma să se numească Moara Napoleon.

Două zile mai tîrziu, animalele fură convocate pentru o şedinţă specială în hambar şi rămaseră mute de uimire cînd Napoleon le comunică faptul că vîn­duse sterul de cherestea lui Frederick. În ziua urmă­toare, căruţele lui Frederick trebuiau să vină şi să în­ceapă transportul. De-a lungul întregii perioade cît păruse prieten cu Pilkington, Napoleon fusese, în rea­litate, în înţelegere secretă cu Frederick.

Orice relaţii cu ferma Foxwood fură rupte; lui Pilkington i se transmiseră mesaje insultătoare. Po­rumbeilor li se spuse să evite ferma Pinqhfield şi să-şi înlocuiască sloganul "Moarte lui Frederick!" cu "Moarte lui Pilkington!". În acelaşi timp, Napoleon asigură animalele că poveştile despre un iminent atac asupra Fermei Animalelor erau complet mincinoase, iar istoriile despre sălbăticia lui Frederick faţă de animalele sale fuseseră, în mare parte, exagerate. Toate aceste zvonuri îşi aveau izvorul în activitatea lui Snowball şi a agenţilor lui. Se vădea acum că Snowball, de fapt, nu se ascundea la ferma Pinchfield şi nici nu fusese acolo în viaţa lui; el trăia ― într-un lux formidabil, aşa se spuse ― la Foxwood şi, în rea­litate, fusese plătit de Pilkington ani în şir.

Porcii erau extaziaţi în faţa şireteniei lui Napo­leon. Părînd să fie prieten cu Pilkington, el îl forţase pe Frederick să ridice preţul cu douăsprezece lire sterline. Dar calitatea superioară a gîndirii lui Napo­leon, zise Squealer, era ilustrată de faptul că nu avea încredere în nimeni, nici chiar în Frederick. Acesta voise să plătească pentru cherestea cu ceva ce se nu­mea cec, adică, pare-se, o bucată de hîrtie cu o pro­misiune de plată scrisă pe ea. Dar Napoleon era prea inteligent pentru aşa ceva. El solicitase plata în banc­note concrete de cinci lire, care urmau să fie predate înainte de ridicarea materialului. Frederick plătise deja; iar suma plătită de el era exact gît trebuia pen­tru a cumpăra maşinile necesare morii de vînt.

În vremea aceasta, cheresteaua era luată de acolo în mare grabă. După ce fu luată în întregime, se ţinu o altă şedinţă specială în hambar, pentru ca anima­lele să cerceteze bancnotele lui Frederick. Zîmbind cuprins de beatitudine şi purtîndu-şi ambele decora­ţii, Napoleon se odihnea pe un strat de paie, pe plat­formă, cu banii alături, aşezaţi ordonat pe o farfurie de porţelan din bucătăria casei. Animalele treceau în­cet, în şir, şi fiecare se holba la ei. Boxer îşi întinse nasul să miroase bancnotele; foiţele acelea albe sub­ţiri se mişcară şi foşniră sub răsuflarea lui.

Trei zile după aceea, se iscă o teribilă haraba­bură. Whymper, cu faţa de o paloare cadaverică, veni gonind pe cărare cu bicicleta, o aruncă pe jos în curte şi se năpusti direct în casă. In clipa următoare, un răget de furie sugrumat se auzi din apartamentele lui Napoleon. Vestea despre ceea ce se întîmplase se răspîndi prin fermă ca focul grecesc. Bancnotele erau false! Frederick obţinuse cheresteaua pe degeaba!

Napoleon convocă animalele imediat şi, cu o voce cumplită, pronunţă condamnarea la moarte a lui Frederick. Cînd avea să fie prins, zise el, Frederick avea să fie fiert de viu. În acelaşi timp, el avertiză că, după acest fapt de trădare, erau de aşteptat lucrurile cele mai rele. Frederick şi oamenii lui îşi puteau lansa în orice moment atacul de mult plănuit. Fură postate santinele la fiecare intrare în fermă. În plus, patru porumbei fură trimişi la Foxwood cu un mesaj de conciliere care, se spera, avea să reuşească a resta­bili bunele relaţii cu Pilkington.

Atacul porni chiar în dimineaţa următoare. Ani­malele îşi luau masa de dimineaţă cînd paznicii ve­niră în goana mare, cu vestea că Frederick şi acoliţii lui intraseră deja pe poarta cu cinci drugi. Cu destul curaj, animalele ieşiră înaintea lor, dar, de această dată, nu mai avură victoria uşoară din Bătălia de la Grajdul Vacilor. Erau cincisprezece oameni, cu vreo şase puşti în total şi aceştia deschiseră focul imediat ce ajunseră la cincizeci de metri depărtare. Anima­lele nu puteau face faţă cumplitelor detunături şi ali­celor care le împungeau; în ciuda eforturilor lui Na­poleon şi ale lui Boxer de a le regrupa, fură alungate în, scurt timp. Cîteva dintre ele erau deja rănite. Îşi găsiră cu toatele adăpost în clădirile fermei, de unde priveau cu grijă prin crăpăturile pereţilor şi prin gău­rile de la noduri. Întreaga păşune, inclusiv moara de vînt, se găsea în mîinile duşmanului. Pe moment, Na­poleon însuşi părea încurcat. Umbla de colo-colo fără o vorbă, cu coada rigidă vibrîndu-i. Arunca pri­viri întrebătoare către Foxwood. Dacă Pilkington şi oamenii lui i-ar fi ajutat, ar mai fi putut încă ieşi în­vingători în ziua aceea. Dar, în clipa respectivă, cei patru porumbei care fuseseră trimişi cu o zi înainte se întoarseră, iar unul dintre ei purta în cioc o bucată de hîrtie de la Pilkington. Pe ea erau scrise cu creionul cuvintele: "Aşa vă trebuie".

Între timp, Frederick şi oamenii lui se opriseră lîngă moara de vînt. Animalele îi urmăreau şi scoa­seră toate un murmur de dezaprobare. Doi dintre oa­meni, cu o rangă de fier şi un baros, intenţionau să dărîme moara de vînt.

― Imposibil! ţipă Napoleon. Am construit zidu­rile mult prea groase pentru aşa ceva. Nici într-o săp­tămînă n-ar putea s-o dărîme. Curaj, tovarăşi!

Dar Benjamin urmărea cu atenţie mişcările oa­menilor. Cei doi cu barosul şi cu drugii de fier făceau o gaură la baza morii. Încet şi aproape cu un aer de amuzament, Benjamin aproba din botul său lung.

― Mă gîndeam eu că aşa or să facă, zise el. Nu vedeţi ce fac? Într-o clipă or să pună praf de puşcă în gaura aia.

Îngrozite, animalele aşteptajă. Eră imposibil să se aventureze atunci afară din adăpostul care erau clă­dirile. După cîteva minute, îi văzură pe oameni' fu­gind în toate direcţiile. Apoi se auzi un zgomot asur­zitor. Porumbeii se învîrtejiră prin aer şi toate anima­lele, cu excepţia lui Napoleon, se aruncară pe burtă şi îşi ascunseră feţele. Cînd se ridicară, pe locul und.e fusese moara de vînt eia acum un nor uriaş de fum negru. Vîntul îl împrăştie încet. Moara de vînt înce­tase să mai existe!

La vederea acestui lucru, animalelor le reveni cu­rajul. Frica şi disperarea resimţite cu o clipă mai de­vreme se înecaseră în furia împotriva acelei fapte ti­căloase, josnice. Un strigăt puternic de răzbunare se înălţă şi, fără a mai aştepta noi ordine, animalele atacară ca un singur trup şi se îndreptară direct spre inamic. De data aceasta, nu băgară în seamă alicele cumplite care le cădeau asupra ca grindina. Lupta fu sălbatică şi dureroasă. Oamenii traseră de mai multe ori, iar cînd animalele se apropiară, începură să le lo­vească cu ciomegele şi cu bocancii lor grei. O vacă, trei oi şi două gîşte fură omorîte şi aproape toată lu­mea era rănită. Pînă şi Napoleon, care dirija opera­ţiunile din spate, avea sfîrcuî cozii smuls de un plumb. Dar nici oamenii nu scăpară nevătămaţi. Trei din ei avură capetele sparte de loviturile copitelor lui Boxer; altul avu pantalonii aproape sfîrtecaţi de Jes­sie şi Bluebell; altul fu străpuns în burtă de cornul unei vaci. Iar cînd cei nouă cîini din garda lui Napo­leon, pe care-i instruise să ocolească la adăpostul gar­dului viu, apărură brusc de pe flanc lătrînd fioroşi, panica îi cuprinse pe oameni. Văzură că se aflau în pericolul de a fi înconjuraţi. Frederick tipă la oame­nii lui să iasă cît timp mai aveau o cale liberă, iar în clipa următoare, duşmanul laş fugea ca să-şi salveze viaţa. Animalele îi urmăriră pînă la marginea cîmpului şi plasară încă o serie de lovituri, pe cînd ei for­ţau drumul prin gardul de spini. Învinseseră, dar erau obosite şi sîngerau. Se îndreptară încet şi şchio­pătînd înapoi spre fermă. Vederea tovarăşilor lor morţi întinşi în iarbă le mişcă pe cîteva pînă la la­crimi. Şi, pentru cîteva minute, se opriră cu o tăcere plină de regrete la locul unde se înălţase odată moara de vînt. Da, dispăruse; aproape orice urmă a trudei lor dispăruse! Pînă şi fundaţiile erau parţial distruse. Iar pentru a o reconstrui nu mai puteau, de data aceasta, folosi pietrele căzute, pentru că şi pietrele dispăruseră. Forţa exploziei le aruncase la distanţe de sute de metri. Era ca şi cum moara de vînt nici nu ar fi fost vreodată acolo.

Pe cînd se apropiau de fermă, Squealer care, în mod inexplicabil, fusese absent în timpul luptei, veni spre ele ţopăind, dînd din coadă şi radiind de satis­facţie. Iar animalele auziră, din direcţia clădirilor fer­mei, salva solemnă a unei puşti.

― Pentru ce trage puşca? întrebă Boxer.

― Pentru a celebra victoria noastră, ţipă Squea­ler.

― Ce victorie? întrebă Boxer. Genunchii îi sînge­rau, pierduse o potcoavă şi-şi crăpase o copită, iar o duzină de alice i se înfipseseră în piciorul din spate.

― Cum ce victorie, tovarăşe? Nu am alungat noi duşmanul de pe pămîntul nostru ― pămîntul sfînt al Fermei Animalelor?

― Dar au distrus moara de vînt. Şi muncisem la ea doi ani!

― Şi ce contează? Vom construi altă moară de vînt. Vom construi şi şase mori de vînt, dacă o să vrem. Nu apreciezi, tovarăşe, lucrul colosal pe care l-am făcut. Duşmanul ocupa chiar acest pămînt pe care stăm noi acuma. Şi iată ― graţie conducerii tovarăşului Napoleon ― am recîştigat fiecare palmă de pămînt!

― Atunci am recîştigat ceea ce avusesem di­nainte, zise Boxer.

― Asta este victoria noastră, răspunse Squealer.

Intrară cu toţii şchiopătînd în curte. Alicele de sub pielea piciorului lui Boxer dureau tare. El vedea înainte acum munca grea a reconstruirii morii de vînt din temelii şi deja, în imaginaţia lui, îşi aduna pute­rile pentru acest lucru. Şi, pentru întîia oară, îi trecu prin minte faptul că avea unsprezece ani şi că s-ar fi putut ca muşchii lui puternici să nu mai fi fost exact ce fuseseră odată.

Dar, cînd văzură steagul verde fluturînd şi auziră puşca trăgînd din nou ― trase de şapte ori în total ― apoi cînd ascultară discursul lui Napoleon care le felicita pentru conduita lor, animalelor li se păru şi lor că, la urma urmei, cîştigaseră o mare victorie. Ce­lor ce căzuseră în luptă li se făcură funeralii solemne. Boxer şi Clover traseră căruţa care servea drept dric şi Napoleon însuşi merse în fruntea procesiunii. Două zile întregi fură rezervate celebrărilor. Avură loc cîntece, discursuri, alte salve de puşcă şi fiecare animal căpătă ca răsplată cîte un măr, fiecare pasăre cîte două uncii de grîu şi fiecare cîine cîte trei bis­cuiţi. Se anunţă că bătălia avea să se numească Bătă­lia pentru Moara de Vînt şi că Napoleon instituise o nouă decoraţie, "Ordinul Drapelului Verde", pe care şi-o conferise lui însuşi. În contextul bucuriei gene­rale, afacerea ghinionistă cu bancnotele fu uitată. După cîteva zile, se întîmplă ca porcii să dea peste o ladă cu whisky în pivniţele casei. Fusese trecută cu vederea la început, cînd ocupaseră casa. În noaptea aceea, din direcţia casei se auzi zgomot de cîntece zbierate în gura mare, amestecate, spre surpriza tutu­ror, cu accente din Animale din Anglia.

În jurul orei nouă şi jumătate, Napoleon, care purta o pălărie-melon veche de-a domnului Jones, fu văzut limpede ie­şind pe uşa din spate, galopînd rapid în jurul curţii şi apoi dispărînd înapoi înăuntru. Dimineaţa, însă, o tăcere adîncă plutea peste casă, de parcă nici un porc nu mai mişca. Era aproape ora nouă cînd apăru Squealer, mergînd încet şi abătut, cu ochii tulburi, cu coada atîrnîndu-i bleagă şi cu toate simptomele unei boli serioase. El adună toate animalele şi le spuse că avea o veste îngrozitoare să le împărtăşească. Tova­răşul Napoleon era pe moarte!

Un ţipăt de disperare se înălţă. Fură aşternute paie în faţa uşilor casei, iar animalele mergeau pe vîr­furi. Cu lacrimi în ochi se întrebau unele pe altele ce s-ar fi făcut dacă avea să dispară Conducătorul lor. Un zvon se răspîndi şi anume că Snowball reuşise, în cele din urmă, să introducă otravă în mîncarea lui Napoleon. La ora unsprezece, Squealer ieşi să facă o altă comunicare. Ca un ultim act al său pe lume, to­varăşul Napoleon decretase solemn: băutul de alcool se pedepsea cu moartea.

Spre seară, totuşi, Napoleon părea să se simtă ceva mai bine, iar în dimineaţa următoare Squealer le putu spune că el înaintase mult pe drumul însănă­toşirii. În seara acelei zile, Napoleon se întorsese la lucru, iar a doua zi se află că-l instruise pe Whymper să caute la Willingdon nişte cărţi despre fierberea şi distilarea berii. O săptămînă mai tîrziu, Napoleon dădu ordine ca mica păşune din spatele livezii, care înainte fusese destinată animalelor trecute de vîrsta muncii, să fie arată. Se dădu explicaţia că păşunea era epuizată şi că trebuia replantată; în curînd se află că Napoleon intenţiona să planteze acolo orz.

Cam în această vreme avu loc un incident pe care aproape nimeni nu şi-l putu explica. Într-o noapte, în jurul orei douăsprezece, se auzi un zgomot puternic în curte şi animalele dădură fuga din staulele lor. Era o noapte cu lună. La picioarele peretelui din capăt al hambarului cel mare, acolo unde erau scrise cele Şapte Precepte, se afla o scară ruptă în două. Squealer, buimăcit pe moment, stătea întins lîngă ea şi aproape, la îndemîna lui, zăceau un felinar, o pen­sulă şi un borcan răsturnat de vopsea albă. Cîinii fă­cură imediat un cerc în jurul lui Squealer şi-l escor­tară înapoi spre casă de îndată ce putu umbla. Nici un animal nu fu în stare să-şi închipuie ce însemna acest lucru, afară de bătrînul Benjamin care dădea din bot cu un aer de ştiutor şi părea a înţelege, dar nu voia să spună nimic.

Dar, cîteva zile mai tîrziu, Muriel, citind cele Şapte Precepte, observă că mai era unul din ele pe care animalele îl reţinuseră incomplet. Crezuseră că al Cincilea Precept suna: "Nici un animal nu va bea alcool", dar mai erau două cuvinte pe care le uita­seră. De fapt, Preceptul suna astfel:

NICI UN ANIMAL NU VA BEA ALCOOL ÎN EXCES

 

 

 

Capitolul IX

 

Copita crăpată a lui Boxer se vindecă foarte în­cet. Reconstruirea morii de vînt începuse în ziua în care se sfîrşiseră serbările victoriei. Boxer refuză să-şi ia chiar şi o singură zi liberă şi făcu o problemă de onoare din a nu lăsa să se vadă ce dureri resimţea. Seara îi mărturisea lui Clover, în particular, că-l du­rea copita foarte tare. Clover i-o trată cu cataplasme de ierburi pe care le pregătea rumegîndu-le şi, împre­ună cu Benjamin, îl sfătuia pe Boxer să muncească mai puţin.

― Plămînii unui cal nu rezistă la infinit, îi spu­nea ea.

Dar Boxer nu voia să asculte. Spunea că nu-i mai rămăsese decît o singură ambiţie reală, şi anume să vadă moara pe drumul cel bun înainte ca el să atingă vîrsta ieşirii la pensie.

La început, cînd fuseseră formulate pentru prima oară legile Fermei Animalelor, vîrsta pensionării fu­sese fixată pentru porci şi cai la doisprezece ani, pen­tru vaci la paisprezece ani, pentru cîini la nouă, pen­tru oi la şapte, iar pentru găini şi gîşte la cinci. Fuse­seră hotărîte pensii de bătrîneţe generoase. Pînă atunci, nici un animal nu ieşise, de fapt, la pensie, dar, în ultima vreme, problema se discutase tot mai mult. Acum, că terenul cel mic din spatele livezii fu­sese rezervat orzului, se vorbea că un colţ al păşunii celei mari urma să fie împrejmuit şi transformat in păşune pentru animalele bătrîne. Se spunea că, pentru un cal, pensia urma să fie de cinci livre de po­rumb pe zi, iar pe timpul iernii de cincisprezece livre de fîn, plus un morcov sau, poate, un măr cu ocazia sărbătorilor publice. A douăsprezecea aniversare a lui Boxer urma să fie la sfîrşitul anului următor, între timp, viaţa era grea. Iarna fu la fel de frigu­roasă ca şi cea precedentă, iar hrana încă şi mai pu­ţină. O dată în plus, fură reduse toate raţiile, cu ex­cepţia celor ale porcilor şi cîinilor. Squealer argu­mentă că o egalitate prea rigidă a raţiilor ar fi fost contrară principiilor Animalismului. În orice caz, el nu avu nici o dificultate în a le demonstra celorlalte animale că, în realitate, nu le lipseau alimentele, indi­ferent de aparenţe. Pentru o vreme, desigur, se dove­dise necesară o reaşezare a raţiilor ― Squealer vor­bea întotdeauna despre acest lucru spunînd "reaşe­zare", niciodată "reducere" ― dar, în comparaţie cu zilele lui Jones, îmbunătăţirea era uriaşă. Citind ci­frele cu o voce ascuţită, rapidă, el le demonstră în amănunt că aveau mai mult ovăz, mai mult fîn, mai mulţi napi decît avuseseră pe vremea lui Jones, că munceau mai puţine ore, că apa de băut era mai bună calitativ, că trăiau mai mult timp, că un număr mai mare dintre puii lor supravieţuiau mortalităţii in­fantile şi că aveau mai multe paie în staule şi sufe­reau mai puţin din cauza puricilor. Animalele cre­deau fiecare cuvînt. Adevărul era că Jones şi tot ceea ce reprezenta el li se şterseseră, aproape din minte. Ştiau că viaţa, în acele zile, era grea şi cu lipsuri, că le era adeseori foame şi frig şi că, de obicei, dacă nu dormeau, munceau. Dar fără îndoială că fusese mai rău pe vremuri. Le plăcea să creadă în acest fel. Pe lîngă asta, pe vremea aceea fuseseră în stare de sclavi, iar acum erau în libertate şi aici rezida în­treaga diferenţă, după cum nu uita să le reamintească Squealer.

Existau acum mai multe guri de hrănit. Toamna, cele patru scroafe fătaseră aproape deodată, dînd naştere cu totul la treizeci şi unu de purcei. Aceştia erau bălţaţi şi, de vreme ce Napoleon era singurul mascul nejugănit de la fermă, paternitatea lor era po­sibil de ghicit. Se anunţă mai tîrziu că, după ce aveau să fie procurate cărămizi şi cherestea,, urma să se construiască o sală de clasă în grădina casei. Deo­camdată, purceii îşi primeau educaţia de la Napoleon însuşi, în bucătăria casei. Îşi făceau exerciţiile în gră­dină şi li se interzicea să se joace cu alte animale ti­nere. Cam în această vreme, de asemenea, se institui regula ca, atunci cînd un porc şi un alt animal se în­tîlneau pe cărare, acel alt animal să cedeze trecerea; şi, tot aşa, ca porcii, indiferent de rangul lor, să aibă privilegiul de a purta panglici verzi la cozi în zilele de duminică.

Ferma avusese un an destul de bogat, dar încă nu avea destui bani. Trebuiau procurate cărămizile, nisi­pul şi varul pentru sala de clasă şi urma să se reia campania de economii pentru maşinile morii de vînt. Apoi, mai erau uleiul de lampă şi lumînările pentru casă, zahărul pentru masa personală a lui Napoleon ― el le interzicea zahărul celorlalţi porci, pe motiv că s-ar fi îngrăşat ― şi toate lucrurile uzuale, cum erau uneltele, cuiele, sfoara, cărbunele, cablul şi bis­cuiţii pentru cîini. Un stog de fîn şi o parte a recoltei de cartofi fură vîndute, iar contractul pentru ouă ma­jorat la şase sute de bucăţi pe săptămînă, aşa încît, în anul acela, găinile abia dacă mai scoaseră destui pui pentru a-şi menţine numărul la acelaşi nivel. Raţiile, reduse în decembrie, fură din nou reduse în februarie şi felinarele fură interzise în staule pentru a se econo­misi ulei. Dar porcii păreau s-o ducă destul de bine şi, de fapt, se îngrăşau, orice s-ar fi întîmplat. Într-o după-amiază, spre sîrşitul lui februarie, un miros cald, bogat, apetisant, aşa cum animalele nu mai mi­rosiseră niciodată, se răspîndi peste curte din micul atelier de fabricare a berii, atelier ridicat pe vremea lui Jones şi care se afla în spatele bucătăriei. Cineva spuse că era miros de orz copt. Animalele adulmecără aerul înfometate şi se întrebară dacă nu cumva li se pregătea un terci cald pentru cină. Dar nu apăru nici un terci cald, iar în duminica următoare se anunţă că, de atunci înainte, tot orzul avea să le fie rezervat porcilor. Cîmpul din spatele livezii fusese deja însămînţat cu orz. Şi, în curînd, se răspîndi ves­tea că fiecare porc primea acum o raţie de jumătate de litru de bere pe zi, iar Napoleon o jumătate de ga­lon, care i se servea întotdeauna în castronul de supă Crown Derby.

Dar, dacă existau greutăţi de suportat, acestea erau parţial atenuate de faptul că viaţa avea, în zilele acelea, o mai mare demnitate decît avusese în trecut. Erau mai multe cîntece, mai multe discursuri, mai multe manifestaţii. Napoleon ordonase ca, o dată pe săptămînă, să se ţină ceva numit Demonstraţie Spon­tană, al cărei scop era să celebreze luptele şi victoriile Fermei Animalelor. La ora hotărîtă, animalele îşi pă­răseau lucrul şi mărşăluiau în jurul incintelor fermei în formaţie militărească: porcii în frunte, apoi caii, vacile, oile şi la urmă orătăniile. Cîinii flancau proce­siunea şi, în fruntea tuturor, mărşăluia cocoşul negru al lui Napoleon. Boxer şi Clover purtau întotdeauna între ei un drapel avînd desenate copita şi cornul şi cuvintele: "Trăiască tovarăşul Napoleon!". După aceea, urmau recitări de poezii compuse în onoarea lui Napoleon şi un discurs al lui Squealer, care oferea date concrete privind ultimele creşteri ale producţiei alimentare; uneori, se trăgea şi cîte o salvă de puşcă. Oile erau cele mai înfocate adepte ale Demonstraţi­ilor Spontane şi, dacă cineva se plîngea ― cum făcură cîteva animale cînd nici porcii, nici cîinii nu se aflau prin apropiere ― că pierdeau timpul cu asta şi că stăteau foarte, mult în frig, oile le închideau cu si­guranţă gura cu o behăială tunătoare de "Patru pi­cioare bine, două picioare rău!". Dar, în general, ani­malelor le plăceau aceste celebrări. Găseau reconfor­tant faptul de a li se reaminti că, la urma urmei, erau cu adevărat propriii lor stăpîni şi că munca pe care o depuneau era în interesul lor personal. Aşa încît, lu­ate cu cîntecele, cu procesiunile, cu listele de cifre ale lui Squealer, cu detunătura puştii, cîntatul cocoşului şi fluturatul steagului, mai puteau uita că aveau bur­ţile goale, asta cel puţin o parte din timp.

În aprilie, Ferma Animalelor fu proclamată repu­blică şi se dovedi necesară alegerea unui preşedinte. Existînd un singur candidat, Napoleon, acesta fu ales în unanimitate. În aceeaşi zi, se comunică faptul că fuseseră descoperite noi documente care puneau mai departe în lumină complicitatea lui Snowball cu Jones. Se părea acum că Snowball nu numai ― aşa cum îşi imaginaseră animalele înainte ― că încercase să piardă Bătălia de la Grajdul Vacilor cu ajutorul unei stratageme, ci chiar luptase pe faţă de partea lui Jones. În realitate, el era cel care condusese forţele omeneşti şi dăduse atacul în luptă, cu lozinca "Trăiască umanitatea!" pe buze. Rănile de pe spina­rea lui Snowball, pe care cîteva dintre animale îşi mai aminteau că le văzuseră, fuseseră provocate de colţii lui Napoleon.

Pe la mijlocul verii, Moise, corbul, reapăru brusc la fermă, după o absenţă de mai mulţi ani. Era abso­lut neschimbat, tot nu muncea deloc şi vorbea pe acelaşi ton dintotdeauna despre Muntele de Zahăr Candel. Se cocoţa pe cîte un buştean, dădea din ari­pile lui negre şi vorbea ore întregi oricui stătea să-l asculte.

― Acolo sus, tovarăşi, spunea el solemn, arătînd spre cer cu ciocul lui mare, acolo sus, exact de cea­laltă parte a norului aceluia cenuşiu pe care-l vedeţi ― acolo se înalţă Muntele de Zahăr Candel, ţara aceea fericită unde noi, bietele animale, ne vom găsi odihna de veci pentru truda noastră!

El pretindea chiar că ar fi fost acolo într-unul din zborurile lui mai înalte şi că ar fi văzut nesfîrşitele cîmpuri de trifoi şi turtele de sămînţă de in şi zahărul cubic care creşteau pe arbuşti.

Multe dintre animale îl credeau. Vieţile lor, gîn­deau ele, însemnau acum înfometare şi trudă; nu era drept şi just să existe o lume mai bună altundeva? Un lucru dificil de determinat era atitudinea porcilor faţă de Moise. Ei declarară cu toţii, dispreţuitori, că poveştile lui despre Muntele de Zahăr Candel erau minciuni, dar, totuşi, îi îngăduiră să rămînă la fermă, fără să muncească, dîndu-i-se aprobare pentru o sută de grame de bere pe zi.

După ce i se vindecă rana de la copită, Boxer munci mai mult ca niciodată. Şi, în realitate, toate animalele munciră ca sclavii în anul acela. În afară de munca obişnuită de la fermă şi de reconstruirea morii de vînt, mai era şcoala pentru porcii cei tineri, care fu începută în martie. Uneori, orele lungi de muncă şi hrana insuficientă erau greu de suportat, dar Boxer nu şovăia niciodată. Din nimic ce spunea sau făcea, el nu dădea vreun semn că puterea lui nu ar mai fi fost ceea ce era odată. Numai ca aspect se mai schimbase puţin: pielea îi era mai puţin lucioasă şi coapsele lui mari parcă se mai micşoraseră. Cele­lalte animale spuneau:

― Boxer o să se întremeze cînd o să iasă iarba de primăvară.

Dar primăvara sosi şi Boxer nu se întrema. Uneori, pe panta care ducea către vîrful carierei, cînd îşi încorda muşchii împotriva greutăţii vreunui bolo­van mare, parcă nu mai exista nimic să-l ţină pe pi­cioare afară de voinţa lui de a continua. În asemenea momente, buzele lui formau cuvintele "O să muncesc mai mult", dar voce nu mai avea. O dată în plus Clover şi Benjamin îl preveniră să-şi vadă şi de sănă­tate, dar Boxer nu-i băgă în seamă. A douăsprezecea lui aniversare se apropia. Nu-i păsa ce se întîmpla atîta timp cît reuşea să adune o provizie bună de pia­tră înainte de a ieşi la pensie.

Într-o seară tîrziu, vara, un zvon brusc înconjură ferma, că Boxer păţise ceva. Ieşise singur să care o încărcătură de piatră pînă la moara de vînt. Şi aproape sigur zvonul era adevărat. Cîteva minute mai tîrziu, doi porumbei veniră în grabă cu vestea:

― Boxer a căzut! Zace pe-o parte şi nu se poate ridica!

Cam jumătate din animalele fermei se repeziră spre movila unde se înălţa moara de vînt. Acolo se afla Boxer, zăcînd între oiştile de lemn ale căruţei, cu gîtul întins, incapabil să-şi ridice pînă şi capul. Ochii îi erau împăienjeniţi, crupele îi luceau de sudoare. Un firişor de sînge i se strecurase afară din bot. Clover se lăsă în genunchi lîngă el.

― Boxer, strigă ea, ce faci?

― Plămînul, zise Boxer cu o voce stinsă. Nu con­tează. Cred că o să puteţi termina moara de vînt şi fără mine. S-a strîns o cantitate de piatră destul de mare. În orice caz, nu mai aveam decît o lună. Ca să fiu sincer, îmi doream pensionarea. Şi, poate, cum şi Benjamin îmbătrîneşte, o să-l lase să iasă la pensie în acelaşi timp şi să-mi ţină de urît.

― Trebuie să găsim ajutor imediat, zise Clover. Să fugă cineva să-i spună lui Squealer ce s-a întîm­plat.

Toate celelalte animale alergară imediat înapoi spre casă pentru a-i da lui Squealer vestea. Numai Clover rămase, şi Benjamin, care se aşeză lîngă Boxer şi, fără să scoată o vorbă, începu să alunge muştele de pe el cu coada lui lungă. După aproape un sfert de oră, apăru Squealer, plin de înţelegere şi îngrijo­rare. Tovarăşul Napoleon aflase cu cea mai profundă mîhnire de această întîmplare nefericită a unuia din­tre cei mai loiali lucrători de la fermă şi ducea deja discuţii pentru a-l trimite pe Boxer la tratament la spitalul din Willingdon. Animalele fură oarecum tul­burate la această veste. Afară de Mollie şi Snowball, nici un alt animal nu părăsise ferma şi nu le plăcea să-şi ştie tovarăşul bolnav în mîinile oamenilor. To­tuşi, Squealer le convinse cu uşurinţă că veterinarul din Willingdon putea să trateze cazul lui Boxer mai bine decît se putea la fermă. Şi, după aproape o ju­mătate de oră, cînd Boxer îşi mai revenise întrucîtva, el fu cu greutate ridicat pe picioare şi reuşi să se tî­rască înapoi în grajd, unde Clover şi Benjamin îi pre­gătiseră un strat bun de paie.

În următoarele două zile, Boxer rămase în grajd. Porcii îi trimiseseră o sticlă mare cu un medicament roz pe care o găsiseră în dulăpiorul medical din baie, iar Clover i-l administra lui Boxer de două ori pe zi, după mese. Serile, stătea lîngă el şi-i vorbea, iar Ben­jamin îl apăra de muşte. Boxer afirma că nu-i părea rău de ce se întîmplase. Dacă se însănătoşea complet, s-ar fi putut aştepta să mai trăiască alţi trei ani şi aş­tepta cu nerăbdare zilele paşnice pe care urma să le petreacă în colţul păşunii celei mari. Ar fi fost prima oară cînd ar fi avut timp de odihnă şi de cultivare. Intenţiona, zise el, să-şi dedice restul vieţii învăţării celorlalte douăzeci şi două de litere ale alfabetului.

Totuşi, Benjamin şi Clover nu puteau sta cu Bo­xer decît după orele de muncă, iar camionul veni să-l ia pe la mijlocul zilei. Animalele erau toate la muncă, la plivit de napi, sub supravegherea unui porc şi se mirară să-l vadă pe Benjamin venind în galop din di­recţia clădirilor fermei, scoţînd răgete cît putea de tare. Era prima oară că îl vedeau pe Benjamin într-a­devăr agitat, era prima oară că îl vedea, cineva galo­pînd.

―- Repede, repede! tipă el. Veniţi imediat! Îl iau pe Boxer!

Fără a mai aştepta ordine de la porc, animalele lăsară lucrul şi se repeziră înapoi spre clădirile fer­mei. Văzură în curte un camion mare, închis, tras de doi cai, cu nişte cuvinte scrise pe laturi; pe locul vizi­tiului şedea un om cu figură şmecheră şi cu un melon scund. Staulul lui Boxer era gol. Animalele se înghe­suiră în jurul camionului.

― La revedere, Boxer! ziseră ele în cor, la reve­dere!

― Proştilor! Proştilor! ţipă Benjamin, ţopăind în jurul lor şi bătătorind pămîntul cu copitele lor mici. Proştilor! Nu vedeţi ce scrie pe peretele camionului ăstuia?

Acest lucru dădu animalelor un răgaz şi se făcu tăcere. Muriel începu să descifreze cuvintele. Dar Benjamin o împinse la o parte şi citi, în mijlocul unei tăceri mormîntale:

― "Alfred Simmons, Casap de Cai şi Producător de Clei. Willingdon. Comerciant de Piei şi Făină de Oase. Asigură Transportul". Nu înţelegeţi ce în­seamnă asta? Îl duc pe Boxer la tăietorul de cai!

Un ţipăt de groază izbucni din piepturile tuturor animalelor. În clipa aceea, omul de pe capră dădu bice cailor şi camionul ieşi din curte într-un trap alert. Toate animalele îl urmăriră, ţipînd cît puteau de tare. Clover se strădui să ajungă în faţă. Camionul începea să ia viteză. Clover încercă să-şi mişte membrele greoaie la galop şi tot ce reuşi fu un galop mic.

― Boxer! ţipă ea, Boxer! Boxer! Boxer!

Şi, chiar în clipa aceea, ca şi cum ar fi auzit strigătele de afară, chipul lui Boxer, cu dunga de-a lungul capului, apăru la ferestruica din spatele camionului.

― Boxer! tipă Clover cu o voce teribilă, Boxer! Ieşi afară! Ieşi afară repede! Te duc la moarte!

Toate animalele preluară strigătul "Ieşi afară, Boxer! Ieşi afară!", dar camionul cîştiga deja viteză şi se îndepărta de ele. Nu era sigur dacă Boxer înţele­sese ce spusese Clover. Dar, un moment mai tîrziu, chipul lui dispăru de la ferestruică şi se auzi zgomo­tul unui cumplit tam-tam de copite înăuntrul camio­nului. Boxer încerca să-şi forţeze ieşirea. Fusese o vreme cînd doar cîteva lovituri ale copitelor lui ar fi făcut arşice din camion. Dar, vai, forţa îl părăsise şi, după cîteva clipe, zgomotul bătăilor de copite slăbi şi se stinse. În disperare de cauză, animalele începură să apeleze la cei doi cai care trăgeau camionul să se oprească.

― Tovarăşi, tovarăşi! ţipară ele, nu-l duceţi pe fratele vostru la moarte!

Dar brutele idioate, prea ignorante pentru a rea­liza ce se întîmpla, îşi lăsară urechile pe spate şi-şi iu­ţiră pasul. Chipul lui Boxer nu mai apăru la ferestrui­că. Prea tîrziu se gîndi cineva să alerge înainte şi să închidă poarta cu cinci drugi: în clipa următoare, ca­mionul trecu prin ea şi dispăru în viteză pe drum. Boxer nu mai fu văzut niciodată.

După trei zile, se anunţă că murise în spitalul din Willingdon, în ciuda faptului că primise îngrijirea cea mai bună pe care o putea căpăta un cal. Squealer veni să le dea vestea celorlalte animale. El le spuse că fusese acolo în timpul ultimelor ore ale vieţii lui Boxer.

― A fost lucrul cel mai emoţionant pe care I-am văzut vreodată, zise Squealer, ridicîndu-şi copita pen­tru a-şi şterge o lacrimă. Am fost la căpătîiul lui pînă în ultima clipă. Şi, la urmă, cînd aproape că nu mai putea vorbi, mi-a şoptit la ureche că unica lui tristeţe era că se ducea înainte ca moara de vînt să fie termi­nată, "Înainte, tovarăşi!", aşa mi-a şoptit. "Înainte, în numele Revoluţiei. Trăiască Ferma Animalelor! Trăiască tovarăşul Napoleon! Napoleon are întotdea­una dreptate!" ― acestea au fost ultimele lui cuvinte, tovarăşi.

Aici, atitudinea lui. Squealer se schimbă brusc. El rămase tăcut o clipă şi ochii lui mici aruncară priviri suspicioase dintr-o parte într-alta înainte de a conti­nua.

I se adusese la cunoştinţă, zise el, că un zvon prostesc şi răuvoitor se răspîndise în ziua plecării lui Boxer. Unele dintre animale observaseră că vehiculul care îl luase pe Boxer de acolo avea înscrise cuvintele "Casap de Cai" şi, în consecinţă, trăseseră concluzia că Boxer era trimis la tăietor. Era aproape de necre­zut, zise Squealer, că vreunul dintre animale putea fi atît de prost. Era convins, strigă el cu indignare, dînd din coadă şi sărind de colo-colo, era convins că-şi cu­noşteau iubitul Conducător, pe tovarăşul Napoleon, în culori mai bune de-atît. Dar explicaţia era real­mente foarte simplă. Camionul fusese înainte pro­prietatea tăietorului de cai şi fusese cumpărat de me­dicul veterinar care încă nu ştersese vechiul nume. De aici răsărise eroarea.

Animalele se simţiră teribil de uşurate auzind acest lucru. Iar cînd Squealer continuă să le dea de­talii vizuale ale patului de moarte al lui Boxer, ale grijii admirabile ce i se arătase şi ale medicamentelor costisitoare pe care Napoleon le plătise fără să se uite la preţ, ultimele lor dubii dispărură, iar părerea de rău pe care o resimţeau pentru moartea tovarăşului lor fu moderată de .gîndul că, măcar, murise fericit. Napoleon însuşi apăru la şedinţa din prima dumi­nică dimineaţa şi rosti o scurtă cuvîntare în onoarea lui Boxer. Nu fusese posibil, zise el, să se aducă îna­poi rămăşiţele pămînteşti ale regretatului lor tovarăş, pentru a putea fi înmormîntate la fermă, dar el ordo­nase să se facă o coroană mare din laurii din grădina casei şi să fie trimisă pentru a fi aşezată pe mormîn­tul lui Boxer. Iar în cîteva zile, porcii. intenţionau să ţină un banchet comemorativ în onoarea lui Boxer. Napoleon îşi termină discursul reamintind cele două maxime preferate ale lui Boxer: "O să muncesc mai mult" şi "Tovarăşul Napoleon are întotdeauna drep­tate" ― maxime pe care fiecare animal ar fi făcut bine să le adopte ca ale sale, zise el.

În ziua prevăzută pentru banchet, camionul unui băcan veni de la Wi'llingdon şi livră o ladă mare de lemn la casa fermei. În noaptea aceea, se auzi zgo­mot de cîntece gălăgioase, urmat de ceva ce păru a fi fost o ceartă violentă şi se sfîrşi în jurul orei unspre­zece cu un formidabil zgomot de sticlă spartă. Ni­meni din casă nu se mişcă înainte de amiaza zilei ur­mătoare şi se răspîndi zvonul că, într-un fel sau altul, porcii făcuseră rost de bani ca să-şi cumpere o nouă ladă cu whisky.

 

 

 

Capitolul X

 

Trecură anii. Anotimpurile soseau şi se duceau, iar vieţile scurte ale animalelor se stingeau. Veni o vreme cînd nu mai exista nimeni care să-şi amin­tească de zilele vechi dinaintea Revoluţiei, în afară de Clover, corbul Moise şi unii dintre porci.

Muriel murise, Bluebell, Jessie şi Pincher muri­seră. Şi Jones murise ― murise într-un azil de alco­olici din altă parte a ţării. Snowball fusese dat uitării; nu-l mai ţineau minte decît cei cîţiva care îl cunoscu­seră. Clover era acum o, iapă bătrînă şi greoaie, cu încheieturile ţepene şi cu o tendinţă de a face urdori la ochi. Avea doi ani peste vîrsta de pensionare, dar, în realitate, nici un animal nu se pensionase vreodată cu adevărat. Discuţiile de a rezerva un colţ din pă­şune pentru animalele prea bătrîne fuseseră lăsate baltă de mult timp. Napoleon era acum un mascul matur de o sută cincizeci de kilograme. Squealer era atît de gras, încît abia dacă mai putea vedea. Numai bătrînul Benjamin arăta aproape la fel ca întotdea­una, cu excepţia faptului că era mai cărunt în jurul botului şi, de la moartea lui Boxer, mai morocănos şi mai taciturn ca niciodată.

Existau acum mai multe fiinţe la fermă, deşi creş­terea nu fusese atît de mare cum se prevăzuse în anii anteriori. Multe animale se născuseră, pentru care Revoluţia era doar o tradiţie confuză, transmisă pe cale orală, iar altele fuseseră cumpărate, care nu au­ziseră niciodată despre aşa ceva înainte de a sosi acolo. Ferma avea acum trei cai, pe lîngă Clover. Erau nişte animale frumoase, pe picioarele lor, lucră­tori harnici şi buni tovarăşi, dar foarte proşti. Nici unul dintre ei nu se dovedi capabil să înveţe alfabetul dincolo de litera B. Acceptau orice li se spunea des­pre Revoluţie şi despre principiile Animalismului, în special de la Clover, pentru care aveau aproape un respect filial; dar era îndoielnic dacă înţelegeau ceva.

Ferma era mai prosperă şi mai bine organizată: fusese chiar mărită cu două terenuri cumpărate de la domnul Pilkington. Moara de vînt fusese, în sfîrşit, terminată cu succes, iar ferma poseda acum o maşină de treierat şi o macara pentru fîn numai ale ei şi se construiseră diferite alte clădiri. Whymper îşi cumpă­rase un docar. Moara de vînt, însă, nu fusese folo­sită, pînă la urmă, la generarea curentului electric, ci la măcinarea porumbului, aducînd un frumos profit bănesc. Animalele munceau acum din greu pentru a construi încă o moară de vînt; cînd aceasta avea să fie terminată, se spunea, urma să fie instalate dina­murile. Dar despre luxul la care Snowball le învăţase odată pe animale să gîndească, staulele electrificate şi apa caldă şi rece, săptămîna de lucru de trei zile, des­pre acestea nu se mai vorbea. Napoleon denunţase asemenea idei ca fiind contrare Spiritului Animalis­mului. Cea mai reală fericire, zicea el, consta în a munci din greu şi a trăi din puţin.

Nu era limpede cum anume, dar parcă ferma se îmbogăţise fără ca animalele însele să devină mai bo­gate ― evident, exceptaţi fiind porcii şi cîinii. Probabil că asta se întîmpla pentru că existau atît de mulţi porci şi atît de mulţi cîini. Important nu era atît fap­tul că aceştia nu munceau, după felul de a fi pe ca­re-l aveau, fiindcă, aşa cum explica Squealer neobo­sit, ei desfăşurau o muncă nesfîrşită de supraveghere şi organizare a fermei. O mare parte a acestei munci era de un soi pe care celelalte animale erau prea ignorante pentru a-l înţelege. De exemplu, Squealer le spunea că porcii trebuiau să depună eforturi uriaşe, zilnic, la lucruri misterioase numite "dosare", "ra­poarte", "note", "memorandumuri". Acestea erau foi de hîrtie care trebuiau acoperite cu un scris mă­runt şi, îndată ce erau umplute în acest fel, se ardeau în sobă. Aceste lucruri erau de cea mai mare impor­tanţă pentru prosperitatea fermei, zicea Squealer. To­tuşi, nici porcii, nici cîinii nu produceau deloc hrană prin propria lor muncă şi erau foarte mulţi, iar pofta de mîncare le era mereu foarte bună.

În ceea ce le privea pe celelalte animale, viaţa lor, atîta cît ştiau ele, era aşa cum fusese întotdeauna. În general, le era foame, dormeau pe paie, se adăpau din iaz, munceau pe cîmpuri; iarna le chinuia frigul, iar vara muştele. Uneori, acelea mai bătrîne dintre ele îşi scormoneau memoria confuză pentru a desco­peri dacă, în primele zile ale Revoluţiei, pe vremea cînd alungarea lui Jones mai era încă un fapt recent, lucrurile fuseseră mai rele sau mai bune decît acum. Nu-şi puteau reaminti. Nu aveau nici un termen de referinţă prin care să-şi compare vieţile actuale; şi nici nu se puteau informa de nicăieri, în afară de lis­tele de cifre ale lui Squealer, care demonstrau inva­riabil că totul mergea din bine în mai bine. Anima­lele ajunseră la concluzia că problema era fără solu­ţie; în orice caz, aveau prea puţin timp pentru specu­laţii asupra unor asemenea lucruri. Numai bătrînul Benjamin afirma că-şi amintea fiecare amănunt al lungii lui vieţi şi că ştia că lucrurile nici nu fuseseră niciodată şi nici nu aveau să fie vreodată cu mult mai bune ori cu mult mai rele ― foamea, greutăţile şi dezamăgirea fiind, zicea el, legile de neclintit ale vieţii.

Şi totuşi, animalele nu renunţau la speranţă. Mai mult de atît, nu-şi pierduseră nici o clipă simţul onoarei şi al privilegiului de a fi fost membre ale Fer­mei Animalelor. Încă mai era singura fermă din toată ţara ― din toată Anglia! ― în care animalele erau şi proprietare şi producătoare. Nici unul dintre ele, nici cele mai tinere, nici nou-veniţi aduşi din ferme de la zece sau douăzeci de mile depărtare, nu încetau să se minuneze de acest lucru. Şi, cînd auzeau puşca detunînd şi vedeau steagul verde fluturînd la catarg, ini­mile lor băteau cu o mîndrie de neclintit şi discuţia se îndrepta întotdeauna către zilele eroice, alungarea lui Jones, scrierea celor Şapte Precepte, marile bătălii în care îi învinseseră pe invadatorii-oameni. Nici unul dintre vechile visuri nu fusese părăsit. Republica Ani­malelor, despre care prezisese Seniorul, cînd cîmpiile verzi ale Angliei nu aveau să mai fie călcate de picior de om, mai era încă, pentru ele, o profesiune de cre­dinţă, într-o zi avea să vină: poate nu prea curînd, poate nu chiar în cursul vieţii animalelor care trăiau acum, dar, totuşi, avea să vină. Poate chiar şi melo­dia Animalelor din Anglia mai era murmurată, în se­cret, pe ici pe colo; în orice caz, era un fapt cert că fiecare animal de la fermă o cunoştea, deşi nimeni nu ar fi îndrăznit s-o cînte cu voce tare. Poate că era adevărat că duceau o viaţă grea şi că nu toate spe­ranţele lor se împliniseră; dar erau conştiente că nu erau ca alte animale. Dacă stăteau flămînde, cel pu­ţin nu-i mai hrăneau pe oamenii tiranici; dacă mun­ceau din greu, cel puţin munceau pentru ele însele. Nimeni dintre ele, nu mergea pe două picioare. Nici o fiinţă nu spunea vreunei alte fiinţe "stăpîn". Toate animalele erau egale.

Într-o zi, la începutul verii, Squealer ordonă oilor să-l urmeze şi le duse pe o parcelă de pămînt viran, la celălalt capăt al fermei, care se lăţise din cauza puietului de mesteacăn. Oile îşi petrecură acolo toată ziua, păscînd frunze sub supravegherea lui Squealer. Seara, el se întoarse în casă, dar, cum vremea era caldă, le spuse oilor să rămînă unde se găseau. Pînă la urmă, rămaseră acolo o săptămînă întreagă, timp în care celelalte animale nu le mai văzură. Squealer stătea cu ele cea mai mare parte a zilei. Spunea că le învăţa să cînte un nou cîntec pentru care era nevoie să nu fie deranjaţi.

Imediat după ce se întoarseră oile, într-o seară plăcută, după ce animalele îşi terminaseră lucrul şi se îndreptau înapoi spre clădiri, se auzi un nechezat în­grozit de cal din direcţia curţii. Speriate, animalele se repeziră la galop şi dădură năvală în curte. Acolo vă­zură ceea ce văzuse Clover.

Un porc mergea pe picioarele din spate.

Da, era Squealer. Puţin stîngaci, ca şi cum nu ar fi fost foarte obişnuit să susţină greutatea lui conside­rabilă în poziţia aceea, dar cu un echilibru perfect, el se plimba de-a latul curţii. O clipă mai tîrziu, pe uşa casei ieşi un lung şir de porci, toţi mergînd pe picioa­rele dinapoi. Unii o făceau mai bine decît alţii, unul sau doi erau chiar cam instabili şi arătau ca şi cum ar fi dorit să se sprijine într-un baston, dar fiecare din ei îşi făcea cu succes turul prin curte. Iar la urmă se auzi un lătrat îngrozitor de cîini şi un cîntat ascu­ţit al cocoşului negru şi din casă ieşi însuşi Napoleon, drept, cu măreţie, aruncînd priviri semeţe dintr-o parte în alta, urmat de cîinii care fremătau în jurul lui.

În copită ducea un bici. Fu o tăcere de mormînt. Uimite, îngrozite, înghesuindu-se unele în altele, ani­malele priviră şirul lung de porci care mărşăluiau în­cet în lungul curţii. Parcă se întorsese lumea cu fun­dul în sus. Apoi urmă un moment cînd primul şoc trecuse, şi cînd, în ciuda oricărui fapt ― cu toată groaza lor de cîini şi cu tot obiceiul dezvoltat în ani lungi, de a nu se plînge niciodată, de a nu critica, orice s-ar fi întîmplat ―, ar fi putut scoate o vorbă de protest. Dar exact în momentul acela, ca la un semnal, toate oile izbucniră într-o behăială asurzi­toare:

― Patru picioare bine, două picioare mai bine! Patru picioare bine; două picioare mai bine!

Continuară timp de cinci minute, fără oprire. Pînă să se calmeze oile, orice şansă de protest tre­cuse, pentru că porcii intraseră înapoi în casă.

Benjamin simţi un nas atingîndu-i umărul şi se uită în jur. Era Clover. Ochii ei bătrîni arătau mai tulburi ca niciodată. Fără să spună o vorbă, ea îl trase uşor de coamă şi-l duse la capătul hambarului cel mare, acolo unde erau scrise cele Şapte Precepte. Timp de un minut sau două, stătură amîndoi privind fix la peretele dat cu catran şi la literele lui albe.

― Văzul mă înşală, zise ea în cele din urmă. Chiar cînd eram tînără nu puteam citi ce scrie aici. Dar mi se pare că peretele ăsta arăta altfel. Mai sînt cele Şapte Precepte aşa cum erau, Benjamin?

De data aceasta, Benjamin consimţi să-şi calce re­gula şi-i citi cu voce tare ce scria pe perete:

― TOATE ANIMALELE SÎNT EGALE DAR UNELE ANIMALE SÎNT MAI EGALE DECÎT ALTELE

În afară de acest unic Precept nu mai scria nimic altceva.

După asta, nu li se mai păru ciudat cînd, a doua zi, porcii care supravegheau munca la fermă purtau, cu toţii bice în copite. Nu li se păru ciudat nici cînd se află că porcii îşi cumpăraseră un aparat de radio, că discutau pentru instalarea unui telefon şi că îşi scoseseră abonamente la "John Bull", "Tit-Bits" şi "Daily Mirror". Nu li se păru ciudat cînd îl văzură pe Napoleon plimbîndu-se prin grădina casei cu o pipă în gură ― nu, nici chiar cînd porcii luară hai­nele domnului Jones din dulap şi se îmbrăcară cu ele. Napoleon însuşi apăru cu o haină neagră, cu pantaloni de prins şobolani şi jambiere din piele, în timp ce scroafa lui preferată apăru în rochia de mă­tase lucioasă pe care doamna Jones o purta, de obi­cei, duminica.

O săptămînă mai tîrziu, după-amiaza, un număr de docare sosiră la fermă. O delegaţie de fermieri învecinaţi fusese invitată să facă o vizită. Fură conduşi prin toată ferma şi îşi exprimară marea admiraţie pentru tot ceea ce vedeau, în special pentru moara de vînt. Animalele munceau la plivitul cîmpului cu napi. Munceau cu hărnicie, abia dacă îşi ridicau feţele din. pămînt, fără a şti de cine să se teamă mai mult, de porci sau de vizitatorii-oameni.

În seara aceea, se auziră din casă rîsete zgomo­toase şi cîntece. Şi, deodată, la auzul vocilor între­tăiate, animalele deveniră curioase. Ce se putea pe­trece acolo, acum că, pentru prima oară, animalele şi oamenii se întîlneau pe picior de egalitate? Toate fi­ind de acord, începură să se strecoare cît puteau de încet prin grădină. La poartă se opriră, pe jumătate speriate să meargă mai departe, dar Clover intră prima. Urcară pe vîrfurile picioarelor spre casă şi acelea dintre ele destul de înalte priviră înăuntru pe fereastra sufrageriei. Acolo, în jurul mesei celei lungi, stăteau şase oameni şi şase dintre porcii cei mai im­portanţi, Napoleon însuşi ocupînd locul de onoare în capul mesei. Porcii păreau să stea foarte firesc pe scaune. Grupul se delectase cu un joc de cărţi, dar se întrerupsese pentru o clipă, evident ca să bea un pa­har. Un ulcior mare circula şi cănile erau umplute din nou cu bere. Nimeni nu observă feţele uimite ale animalelor care se holbau înăuntru pe fereastră. Domnul Pilkington de la Foxwood se ridicase cu cana în mînă. Într-o clipă, zise el, avea să roage pe cei de faţă să bea. Dar înainte de asta, avea cîteva cuvinte pe care trebuia neapărat să le spună.

Era o mare sursă de satisfacţie pentru el, zise domnul Pilkington, ca şi, era convins, pentru toţi cei prezenţi, să ştie că o lungă perioadă de neîncredere şi neînţelegeri ajunsese acum-la sfîrşit. Fusese o vreme ― şi nici el, nici nimeni altcineva de faţă nu împărtă­şise astfel de sentimente ― dar fusese o vreme cînd respectabilii proprietari ai Fermei Animalelor fuse­seră priviţi, n-ar fi putut spune cu ostilitate, dar, poate, cu o anumită reţinere, de către vecinii lor oa­meni. Avuseseră loc incidente nefericite, ideile greşite fuseseră monedă curentă. Existase sentimentul că o fermă în care porcii erau proprietari şi producători era un lucru anormal, de natură să aibă un efect ne­fast asupra împrejurimilor. Prea mulţi fermieri afir­maseră, fără o cunoaştere suficientă, că, într-adevăr, într-o asemenea fermă trebuia să domnească un spirit de desfrîu şi de lipsă de disciplină. Aceştia fuseseră iritaţi de efectele asupra propriilor lor animale sau chiar asupra angajaţilor lor oameni. Dar acum toate acestea se ştergeau. Astăzi, el şi prietenii lui vizitaseră Ferma Animalelor şi cercetaseră fiecare palmă a ei cu ochii lor şi ce descoperiseră? Nu numai cele mai moderne metode, dar şi o disciplină şi un spirit de ordine care ar fi trebuit să constituie un exemplu pentru fermierii de pretutindeni. El socotea că avea dreptate spunînd că animalele de categorie joasă de la Ferma Animalelor munceau mai mult şi primeau mai puţină hrană decît toate animalele din provincia respectivă. Într-adevăr, el şi prietenii lui vizitatori vă­zuseră în ziua aceea multe lucruri pe care intenţionau să le introducă imediat şi la fermele lor.

Urma să-şi sfîrşească observaţiile, zise el, sublini­ind încă o dată sentimentele de prietenie care existau şi trebuiau să existe între Ferma Animalelor şi vecinii acesteia. Între porci şi oameni nu erau şi nici nu tre­buiau să fie vreodată nici un fel de confruntări de in­terese. Luptele lor şi greutăţile lor erau aceleaşi. Oare problema muncii nu era aceeaşi peste tot? Aici se vădi că domnul Pilkington era pe punctul de a face o remarcă spirituală pregătită cu grijă, dar timp de cî­teva clipe, el fu mult prea amuzat pentru a o mai pu­tea spune. După multe ezitări, în timpul cărora nenu­măratele lui bărbii se înroşiseră, el reuşi să încheie:

― Dacă voi aveţi de luptat cu animalele voastre de jos, noi avem de luptat cu clasele noastre de jos!

Acest bon mot stîrni gălăgie la masă, iar domnul Pilkington felicită o dată în plus porcii pentru raţiile mici, zilele de muncă lungi şi pentru lipsa generală de îmbuibare pe care o observase la Ferma Animalelor.

În încheiere, zise el, voia să-i roage pe cei de faţă să se ridice în picioare şi să se asigure că aveau paha­rele pline.

― Domnilor, încheie domnul Pilkington, domni­lor, vă fac un toast: pentru prosperitatea Fermei Ani­malelor!

Urmară felicitări entuziaste şi bătăi din picioare. Napoleon era atît de satisfăcut încît îşi părăsi locul şi înconjură masa pentru a ciocni cu domnul Pilkington înainte de a-şi goli cana. După ce urările se potoliră, Napoleon, care rămăsese în picioare, mărturisi că şi el avea cîteva cuvinte de spus.

Ca toate discursurile lui Napoleon, şi acesta fu scurt şi la obiect. Şi el, zise Napoleon, era fericit că perioada de neînţelegeri se sfîrşea. Multă vreme cir­culaseră zvonuri ― răspîndite de vreun duşman rău­voitor, aşa avea el motive să creadă ― că exista ceva subversiv şi chiar revoluţionar în concepţia lui şi a colegilor lui. Lor li se atribuise încercarea de a aţîţa la revoltă animalele de la fermele învecinate. Nimic nu putea fi mai departe de adevăr! Unica lor dorinţă, acum şi în trecut, era aceea de a trăi în pace şi în re­laţii normale de afaceri cu vecinii lor. El adăugă şi că ferma pe care avea cinstea să o conducă era o între­prindere cooperativă, titlurile de proprietate, care se aflau în posesia lui, aparţinînd tuturor porcilor.

Napoleon mai zise că nu credea să mai subziste vreuna dintre vechile suspiciuni, dar anumite schim­bări fuseseră făcute recent în organizarea fermei, care trebuiau să aibă efect în promovarea încrederii pe mai departe. Pînă atunci, animalele de la fermă avu­seseră un obicei destul de prostesc, de a se adresa unele altora cu "tovarăşe". Acest lucru trebuia supri­mat. Mai existase un obicei ciudat, de origine necu­noscută, de a trece în fiecare duminică dimineaţa prin faţa craniului unui porc, care era fixat de un stîlp în grădină. Şi acest lucru urma să fie suprimat şi craniul fusese deja îngropat. Vizitatorii poate obser­vaseră steagul verde care flutura la catarg. Dacă da, poate văzuseră şi că fuseseră îndepărtate copita şi cornul vopsite în alb, însemnate pe acesta înainte. De atunci încolo, urma să fie un steag verde curat.

Avea doar o singură obiecţie de adus, zise el, dis­cursului excelent şi prietenos al domnului Pilkington. Domnul Pilkington se referise mereu la Ferma Ani­malelor. Desigur, el nu putea şti ― pentru că el, Na­poleon, anunţa acum pentru întîia oară acest lucru ― că numele Ferma Animalelor fusese desfiinţat. De atunci, ferma avea să fie cunoscută sub numele de Ferma "Conacul", care, credea el, era numele ei co­rect şi originar.

― Domnilor, încheie Napoleon, eu vă voi face acelaşi toast ca şi domnul Pilkington, dar sub altă formă. Umpleţi-vă paharele pînă la buză. Domnilor, iată toastul meu: pentru prosperitatea Fermei "Cona­cul"!

Urmară aceleaşi urări inimoase ca şi mai devreme şi cănile fură golite pînă la drojdii. Dar în timp ce se holbau la scena aceasta, animalelor de afară li se păru că se petrecea un lucru straniu. Ce se modifi­case oare pe chipurile porcilor? Ochii tulburi ai lui Clover se mutau de la o faţă la alta. Unii dintre ei aveau cinci bărbii, unii aveau patru, unii aveau trei. Dar ce era acel lucru care părea să se topească şi să se schimbe?

Apoi, cînd se sfîrşiră aplauzele, grupul luă cărţile şi continuă jocul întrerupt, iar animalele se strecurară tăcute de acolo.

Dar nu se îndepărtaseră nici douăzeci de metri cînd se opriră brusc. O izbucnire de voci venea din­spre casă. Toate se repeziră înapoi şi se uitară pe fe­reastră. Da, avea loc o ceartă violentă. Se auzeau strigăte, lovituri în masă, priviri ascuţite şi bănui­toare, dezminţiri furioase. Sursa tulburărilor părea să fie faptul că Napoleon şi domnul Pilkington jucaseră fiecare cîte un as de pică în acelaşi timp.

Douăsprezece voci urlau furioase şi toate erau la fel. Ce se petrecuse cu feţele porcilor nu mai era de-acum o dilemă. Fiinţele de afară priviră de la porc la om şi de la om la porc şi din nou de la porc la om: deja era imposibil să mai spui care era care.

----------------------------

Realizăm site-uri de prezentare a activitățile tale și aplicații pentru internet care te ajută să-ți organizezi activitatea într-un mod cît mai eficientă și fără pierderi (în bani, timp și energie), oriunde te-ai afla și ai la dispoziție o conexiune de internet. Ai nevoie doar de un domeniu de internet, spațiu pe server și aplicația pe care o dezvoltăm pentru tine.

Partea de optimizare pentru motoarele de căutare este foarte importantă cînd vine vorba de site-uri - ele trebuie să îndeplinească anumite criterii pentru a apare cît mai des printre rezultatele căutărilor. Îți analizăm website-ul și îți oferim consultanță despre opțiunile pe care le ai la dispoziție pentru a crește vizibilitatea și traficul.

Dezvoltăm aplicații pentru companii și organizații diverse, adaptate cerințelor și necesităților lor prin intermediul cărora angajații și colaboratorii pot lucra mai eficient, făcînd trecerea de la fișierele excel și spreadsheets-urile de pînă acum la internetul tuturor lucrurilor. Oferim suport pentru aplicațiile folosite în mod curent și le dezvoltăm în continuare folosind tehnologii moderne.

Oferim consultanță pe marginea sistemelor informatice pe care le ai la dispoziție și îți oferim soluții pentru eficientizarea și dezvoltarea lor în continuare, îți analizăm activitatea companiei și / sau organizației și îți oferim soluții pentru proiectele pe care dorești să le pui în aplicare.