SupraVirtual SRL - arhiva-carti - Dincolo de Bine si de Rau - web design, seo, consultanta si sisteme IT, programe informatice (software), editura, Oradea, Bihor, Romania

arhiva carti

O listă a cărților a pe care le-am încărcat aici. Ele pot fi citite gratuit (drepturile de autor au expirat și au intrat în patrimoniu public) sau cu acordul autorilor lor (ori ale moștenitorilor acestora), în funcție de caz.

afiseaza cartea: Dincolo_de_Bine_si_de_Rau

Friedrich Nietzsche - Dincolo de Bine si de Rau

Prefață

Presupunînd că Adevărul e o femeie, nu-i oare întemeiată bănuiala că toți filozofii, în măsura în care au fost dogmatici, s-au priceput prea puțin la femei? Că gravitatea înspăimîntătoare și insistența neîndemînatică pe care au manifestat-o pînă acum în urmărirea Adevărului au fost mijloace stîngace și necuviincioase pentru a cuceri o femeie? Cert este că Adevărul nu s-a lăsat cucerit: - și toate sistemele dogmatice se prezintă azi dezolate și descurajate, dacă se mai poate spune că sîn încă „prezentabile“! Căci există zeflemiști care afirmă că ele s-au prăbușit, că toate aceste sisteme zac la pămînt, mai mult, că sîn pe punctul de a-și da ultima lor suflare. Dar, vorbind serios, există motive temeinice pentru speranța că toate tipurile de dogmatism filozofic, oricît s-ar fi pretins ele de solemne, definitive și absolute, au fost doar un fel de copilării distinse și stîngăcii de începător. Și poate că nu sîn prea departe timpurile cînd se va înțelege din ce în ce mai bine că piatra unghiulară a atît de sublimelor și absolutelor edificii filozofice pe care filozofii dogmatici le-au înălțat pînă în prezent au fost în fond doar cîteva superstiții populare ce își au obîrșia în timpuri imemoriale; de pildă superstiția sufletului care nu a încetat nici pînă astăzi, în chip de credință în subiect și în Eu, să iște tot felul de dezordini; ori poate cîte-un joc de cuvinte, cîte o capcană gramaticală sau vreo generalizare îndrăzneață a unor fapte deosebit de intime, deosebit de personale, foarte omenești, mult-prea omenești. Să sperăm că filozofia dogmatică a fost doar o făgăduială peste milenii, precum a fost în timpurile mai îndepărtate astrologia, în serviciul căreia se pare că s-a depus mai multă muncă, bani, perspicacitate și răbdare decît pentru oricare altă știință autentică: - ei și pretențiilor ei „suprapămîntene“ îi datorăm marele stil monumental din Asia și Egipt. Se pare că, pentru a-și imprima eternele lor exigențe în inima omenirii, toate lucrurile mari trebuie să se înfățișeze mai întîi în chip de măști monstruoase și înspăimîntătoare: o asemenea mască a fost filozofia dogmatică, de exemplu, sub forma învățăturii Vedanta din Asia sau sub cea a platonismului în Europa. Să nu ne arătăm nerecunoscători față de ea, chiar dacă va trebui să mărturisim că cea mai rea, cea mai tenace și cea mai primejdioasă dintre toate erorile a fost aceea a unui dogmatic, și anume, născocirea lui Platon despre spiritul pur și despre Binele în sine. Însă de acum înainte, cînd această eroare e depășită și Europa poate respira ușurată după acest coșmar sau cel puțin se poate bucura... de un somn mai binefăcător, noi, cei care avem îndatorirea de a veghea, noi sînem moștenitorii întregii energii ce s-a dezvoltat în lupta împotriva acestei erori. Fără îndoială, se pune problema de a așeza Adevărul cu capul în jos, de a nega însuși perspectivismul - condiție fundamentală a oricărei vieți întregi -, de a vorbi despre spirit și despre Bine precum a făcut-o Platon. În chip de doctori, ne este îngăduit chiar să ne întrebăm: „de unde a apărut o asemenea boală la Platon, cea mai frumoasă plantă a antichității? Socrate cel rău a fost acela care i-a inoculat-o? Să fi fost oare Socrate într-adevăr corupătorul tineretului? Și-a meritat el paharul cu cucută?“ - Însă lupta împotriva lui Platon sau, ca s-o spunem mai clar și mai „popular“, lupta împotriva tiraniei clericalo-creștine de-a lungul mileniilor - căci creștinismul este un platonism pentru „norod“ - a creat o stare de minunată tensiune a spiritului în Europa, stare necunoscută pînă atunci pe pămînt; cu un arc atît de întins se pot ochi de acum cele mai îndepărtate ținte. Firește, europeanul resimte această tensiune ca pe o durere; au avut loc deja două încercări grandioase pentru destinderea arcului: mai întîi prin iezuitism, iar mai apoi prin raționalismul democratic: - libertatea presei și lectura ziarelor ne-au îngăduit să ajungem la rezultatul că spiritul nu se mai percepe cu atîta ușurință în chip de „durere“! (Germanii au inventat praful de pușcă - respectele mele! dar revanșa a venit în ziua în care au inventat tiparul.) Însă noi, cei care nu sînem nici iezuiți, nici democrați, și nici măcar îndeajuns de germani, noi, bunii europeni, spirite libere, foarte libere - noi mai resimțim această durere a spiritului și întreaga încordare a arcului său! Și poate că avem și săgeata, ținta, cine știe? Țelul...

SILS-MARIA, Engadinul de Sus, iunie 1885

Partea întîi:despre prejudecățile filozofilor

Voința de adevăr, cea care ne va mai ademeni în tot felul de aventuri periculoase, acea veridicitate faimoasă despre care toți filozofii de pînă acum au vorbit cu venerație: ce de probleme ne-a pus această voință de adevăr! Ce probleme ciudate, răutăcioase, dubioase! Povestea e lungă, - și, totuși, pare să fi început chiar acum. Ce-i de mirare dacă devenim în cele din urmă neîncrezători, ne pierdem răbdarea și ne întoarcem din drum? Că ne deprindem de la acest sfinx să punem, la rîndul nostru, întrebări? Cine e de fapt cel care ne pune aici întrebări? Ce anume din noi năzuiește de fapt la „adevăr“? - În fond, noi am zăbovit îndelung în fața problemei originii acestei voințe, - pînă cînd, în cele din urmă, ne-am împotmolit cu totul în fața unei probleme și mai profunde. Am cugetat asupra valorii acestei voințe. Presupunînd că noi vrem adevărul: de ce nu mai degrabă neadevărul? Sau incertitudinea? Sau chiar neștiința? - Oare problema valorii Adevărului este cea care s-a prezentat în fața noastră, -- sau noi fost-am cei care am pășit în fața ei? Care dintre noi e aici Oedip? Și care e Sfinxul? Precum se pare, este vorba de un rendez-vous de probleme și de întrebări. - Și fi-vom oare crezuți? - ni se pare că, la urma urmei, problema nici nu a fost pusă pînă în prezent, - că noi sînem cei dintîi care am zărit-o, am privit-o în față, am înfruntat-o. Căci ea comportă un risc, și poate că nici nu există vreun altul mai mare.

„Cum ar putea lua naștere un lucru din contrariul său? De exemplu, adevărul din eroare? Sau voința de adevăr din voința de a înșela? Sau acțiunea dezinteresată din egoism? Sau contemplația pură și senină a înțeleptului din ardoare? O astfel de geneză este cu neputință; a visa despre aceasta e o nebunie sau chiar mai rău; lucrurile supreme trebuie să aibă o altă origine, una proprie lor, - ele nu ar putea lua naștere din această lume efemeră, înșelătoare, iluzorie și mizeră, din această harababură de amăgiri și pofte! Mai curînd în sînul Ființei, în veșnicie, în zeul ascuns, în „lucrul în sine“ - acolo trebuie că se află obîrșia lor, și nu în altă parte!“ -- O astfel de sentință constituie prejudecata caracteristică prin care pot fi recunoscuți metafizicienii tuturor timpurilor; acest gen de apreciere se află îndărătul tuturor procedeelor lor logice; pornind de la această „credință“ se străduiesc ei către „știință“, către acel lucru care va fi botezat în cele din urmă solemn cu numele de „Adevăr“. Credința fundamentală a metafizicienilor este credința în antinomia valorilor. Nici măcar celor mai prudenți dintre ei nu le-a trecut prin minte să se îndoiască, ajunși la acest prag la care îndoiala era, mai mult decît în oricare altă parte, necesară - chiar dacă s-au lăudat că ei de omnibus dubitandum. Și anume, trebuie să ne îndoim, în primul rînd, de existența antinomiilor, iar în al doilea rînd, să ne întrebăm dacă acele vulgare evaluări și opoziții ale valorilor pe care metafizicienii și-au pus pecetea nu sîn cumva doar niște evaluări superficiale, perspective provizorii, mai mult, doar niște perspective dintr-un anumit unghi, poate că de jos în sus, din „perspectiva broaștei“, ca să folosim o expresie familiară pictorilor. În ciuda întregii valori ce trebuie atribuită adevărului, veridicității, altruismului, s-ar putea să fim nevoiți a atribui o valoare superioară, fundamentală aparenței, voinței de a înșela, egoismului, ar dori. Ar fi chiar posibil ca valoarea acestor lucruri bune și venerabile să consiste tocmai în modul înșelător în care ele sîn înrudite, înnodate, încîrligate și poate chiar identice în esență cu acele lucruri rele ce par să le fie opuse. Poate! - Dar cine este dispus să se preocupe de aceste primejdioase „poate“? Pentru aceasta trebuie să așteptăm apariția unui soi nou de filozofi, care vor avea gusturi și înclinații deosebite, opuse celor ale predecesorilor lor, - filozofi ai primejdiosului Poate, în toate sensurile cuvîntului. - Și o spun cu toată seriozitatea: văd apărînd asemenea noi filozofi.

După ce i-am cercetat pe îndelete pe filozofi, după ce le-am citit printre rînduri fără a-i scăpa deloc din ochi, îmi spun că gîndirea conștientă, în cea mai mare parte a ei, trebuie să fie considerată deocamdată ca una din activitățile instinctive, iar gîndirea filozofică, de asemenea; va trebui deci să ne revizuim în întregime concepțiile asupra acestei probleme, așa cum am făcut-o în privința eredității și a calităților „înnăscute“. Precum faptul nașterii nu are nici o importanță în ansamblul cursului anterior și ulterior al eredității, tot astfel nici „conștientul“ nu se opune în vreun mod decisiv instinctivului, - gîndirea conștientă a unui filozof, în cea mai mare parte a sa, este condusă tainic de instinctele sale și canalizată pe căi stabilite. Îndărătul întregii logici și a suveranității aparente de mișcare a acesteia se găsesc evaluările sau, mai pe înțeles, exigențele fiziologice pentru menținerea unui anumit mod de viață. Spre exemplu, ideea că Determinatul are o valoare mai mare decît Nedeterminatul, că aparența are o valoare mai mică decît „Adevărul“: asemenea evaluări ar putea fi, în ciuda importanței normative pe care o au pentru noi, doar niște evaluări superficiale, un fel de nerozii, necesare poate pentru conservarea ființelor de felul nostru. Și anume, în presupunerea că nu tocmai omul este „măsura lucrurilor“...

Falsitatea unei judecăți nu constituie încă, după părerea noastră, o obiecție împotriva acesteia; iată poate una dintre cele mai surprinzătoare afirmații ale noului nostru limbaj. Problema care se pune este aceea de a afla în ce măsură poate această judecată să favorizeze, să întrețină viața, să conserve și chiar să amelioreze specia; iar noi sînem predispuși să afirmăm că judecățile cele mai false (dintre care fac parte judecățile sintetice a priori) sîn pentru noi cele mai indispensabile, că omul nu ar putea trăi fără a admite ficțiunile logice, fără a reduce realitatea la măsura lumii pur imaginare a Necondiționatului, a Identității, fără o neîncetată falsificare a lumii prin noțiunea de număr, - că renunțarea la judecățile false ar însemna renunțarea la viață, negarea vieții. A admite faptul că Neadevărul este o condiție a vieții înseamnă desigur a te opune în mod primejdios sentimentului obișnuit al valorilor; iar o filozofie care își îngăduie această cutezanță se plasează, prin aceasta, dincolo de Bine și de Rău.

Ceea ce ne incită să-i privim pe filozofi pe jumătate neîncrezător, pe jumătate batjocoritor este nu într-atît faptul că descoperim fără încetare gradul lor de inocență, - că vedem cît de des și cît de lesne se înșeală și se rătăcesc, pe scurt, copilăria și puerilitatea lor, - cît pentru a vedea cu cîtă lipsă de sinceritate dezlănțuie o mare zarvă virtuoasă de îndată ce se atinge, chiar de departe, problema veridicității lor. Ei se prefac cu toții că și-au descoperit și obținut opiniile prin exercitarea spontană a unei dialectici înghețate, pure și divin-nepăsătoare (spre deosebire de misticii de tot felul care, mai cinstiți și mai neciopliți, vorbesc de „inspirația“ lor-): în vreme ce este vorba, în fond, de o afirmație arbitrară, de un capriciu, de o „intuiție“, și, cel mai ades, de o aprigă dorință filtrată și spiritualizată pe care o apără prin pretexte născocite ulterior: - ei sîn cu toții niște avocați și ades chiar apărători șireți ai prejudecăților lor botezate de ei „adevăruri“, - ei sîn foarte departe de acel curaj al conștiinței care își mărturisește sieși minciuna, foarte departe de bunul gust al curajului care face ca acesta să-și rostească minciuna, fie pentru a pune în gardă un dușman sau prieten, fie din exuberanță sau pentru a se ironiza pe sine. Tartuferia țeapănă și moralizatoare cu care bătrînul Kant ne ademenește pe potecile întortocheate ale dialecticii menite să ne conducă sau, mai bine zis, să ne seducă la al său „imperativ categoric“ - iată un spectacol care ne face să surîdem, noi, răsfățații care simțim o atît de mare plăcere urmărind micile răutăți ale bătrînilor moraliști și predicatori de morală. Sau iată acel hocus-pocus al formei matematice cu care Spinoza ajunge să-și cuiraseze și să-și mascheze filozofia - mergînd pînă la „iubirea față de propria înțelepciune“, dacă dăm expresiei sensul corect și exact-pentru a intimida de la bun început îndrăzneala agresorului care s-ar încumeta să-și arunce privirea asupra acestei fecioare de necucerit, această Pallas Atena: - cîtă timiditate, cîtă vulnerabilitate personală ne trădează această mascaradă a unui pustnic bolnav!

Am descoperit încetul cu încetul că orice mare filozofie de pînă acum a fost confesiunea autorului ei, constituind un fel de memorii neintenționate sau neobservate; am remarcat de asemenea că în orice filozofie intențiile morale (sau imorale) formau adevăratul germen din care, de fiecare dată, lua naștere întreaga plantă. De fapt, pentru a explica felul în care au luat naștere în realitate cele mai transcendentale afirmații metafizice ale cîte-unui filozof, este întotdeauna indicat (și înțelept) să ne întrebăm mai întîi: la care morală trebuie ele (sau vrea el -) să ajungă? Așadar, eu nu cred în existența unui „instinct de cunoaștere“ care ar fi tatăl filozofiei, ci mai degrabă că un alt instinct s-a folosit, aici precum aiurea, de cunoaștere (și de necunoaștere!) doar ca de o unealtă. Însă cel care va examina instinctele primordiale ale omului pentru a afla cît de mult și-au asumat, chiar și în acest caz, rolul de genii inspiratoare (sau de demoni și spiriduși -), va găsi că fiecare dintre ele s-a îndeletnicit odată cu filozofia - și că fiecare dintre ele ar fi vrut să se prezinte pe sine în chip de țel ultim al existenței, de stăpîn legitim asupra tuturor celorlalte instincte. Căci fiecare instinct rîvnește la stăpînire: și din această postură încearcă el să filozofeze. - Este adevărat că la savanți, la spiritele cu adevărat științifice situația e poate alta - mai „bună“, dacă vreți -, la ei poate că există într-adevăr un fel de instinct de cunoaștere, vreun mic mecanism de ceasornic independent care, întors cu grijă, se achită curajos de sarcina sa, fără ca celelalte instincte ale savantului să participe substanțial. De aceea, adevăratele „interese“ ale savantului se găsesc, de obicei, în cu totul altă parte: în familie, în cîștigarea banilor sau în politică; oarecum, este chiar indiferent în care anume latură a științei își aplică el micul său mecanism; prea puțină importanță are dacă tînărul savant „plin de speranțe“ devine un bun filolog sau un bun micolog sau un bun chimist: - faptul că el devine unul sau altul din aceștia nu îl caracterizează defel. Dimpotrivă, în cazul filozofului nu există nimic impersonal; îndeosebi morala sa este cea care oferă o mărturie hotărîtă și hotărîtoare despre cine este el - adică, în privința ierarhiei celor mai intime instincte ale naturii sale.

Cît de răi pot fi filozofii! Nu cunosc nimic mai otrăvitor decît gluma pe care și-a îngăduit-o Epicur la adresa lui Platon și a platonicienilor: el i-a numit dionysokolakes. Cuvîntul înseamnă etimologic și la prima vedere „lingușitori ai lui Dionysios“, așadar anexe ale tiranului și lingăi; dar el înseamnă înainte de toate că aceștia „sîn cu toții comedianți care nu au nimic autentic în ei“ (căci Dionysokolax era porecla populară a comedianților). Și în acest din urmă lucru constă de fapt răutatea pe care Epicur a lansat-o împotriva lui Platon: el a fost contrariat de alura maiestuoasă, de punerea în scenă la care s-au priceput Platon și elevii săi -, dar de care Epicur era incapabil! el, bătrînul dascăl din Samos, care, pitit în mica sa grădină din Atena, și-a scris cele trei sute de cărți, inspirate, cine știe? poate de mînia și invidia față de Platon. - A trebuit să treacă o sută de ani pentru ca Grecia să descopere, în sfîrșit, cine a fost Epicur, acest zeu al grădinilor. - Și a făcut-o oare într-adevăr?

În toate filozofiile există un moment în care „convingerea“ filozofului intră în scenă: sau, ca s-o spunem în limbajul unui mister antic:

adventavit asinus

pulcher et fortissimus.

Voi vreți să trăiți „în armonie cu natura“? O, stoici aleși, cîtă înșelăciune a cuvintelor! Imaginați-vă o ființă asemenea naturii, risipitoare fără măsură, indiferentă fără măsură, lipsită de intenții și de considerații, de milă și dreptate, rodnică și pustie și nesigură în același timp, imaginați-vă indiferența personificată în chip de putere - cum ați putea trăi în armonie cu această indiferență? A trăi nu înseamnă oare tocmai a voi să fii altceva decît această natură? A trăi nu înseamnă oare a evalua, a prefera, a fi nedrept, a fi mărginit, a voi să fii diferit? Și presupunînd că deviza voastră „a trăi în armonie cu natura“ înseamnă de fapt „a trăi în armonie cu viața“ cum ar fi cu putință să nu o faceți? La ce bun să creați un principiu din ceea ce sîneți voi înșivă, din ceea ce trebuie să fiți? - Adevărul este cu totul altul: în vreme ce, extaziați, pretindeți că ați descifrat în natură canoanele legilor voastre, voi vreți cu totul altceva, ciudați comedianți, impostori ce vă înșelați pe voi înșivă! Orgoliul vostru dorește să prescrie și să încorporeze naturii, înseși naturii, morala voastră, idealul vostru; voi pretindeți ca ea să fie o natură „în armonie cu Stoa“ și ați vrea să reduceți toate cele existente la o asemănare cu propria voastră imagine - în chip de enormă și eternă apoteoză și generalizare a stoicismului! Cu toată iubirea voastră de adevăr, vă înduplecați într-atît de îndelungat, de stăruitor, de hipnotizant să priviți natura în chip fals, adică stoic, încît ajungeți să nu o mai puteți privi în vreun alt fel, - și nu știu ce orgoliu abisal vă inspiră în cele din urmă nebuneasca speranță că, din moment ce vă pricepeți să vă tiranizați pe voi înșivă - stoicul fiind propriul său tiran -, natura se va lăsa la rîndul ei tiranizată: stoicul nu este, și el, o parte a naturii?... Dar toate acestea sîn o poveste veche și veșnică: ceea ce s-a întîmplat odinioară cu stoicii se mai întîmplă și astăzi din momentul în care o filozofie începe să creadă în ea însăși. Întotdeauna, ea creează lumea potrivit imaginii ei, n-o poate face altfel; filozofia este însuși acest instinct tiranic, voința de putere sub forma ei cea mai spirituală, voința „de a crea lumea“, de causa prima.

Rîvna și subtilitatea, aș spune chiar șiretenia cu care se aduce pe tapet pretutindeni în Europa zilelor noastre problema „lumii reale și a lumii aparente“ ne dau de gîndit și ne obligă să luăm aminte; iar cei care aud în culise doar „voința de adevăr“ și nimic mai mult nu dau dovadă de cele mai ascuțite urechi. Este posibil ca, în cazuri izolate și rare, să fie la mijloc o asemenea voință de adevăr, vreo îndrăzneală exagerată și aventuroasă, vreun orgoliu metafizic al pozițiilor pierdute care în cele din urmă va prefera întotdeauna un dram de „certitudine“ unui belșug de posibilități frumoase; s-ar putea să existe chiar fanatici puritani ai conștiinței care să dorească a muri culcați mai degrabă pe un Nimic cert decît pe un Ceva nesigur. Dar acesta e nihilism, însemnul unui suflet deznădăjduit și dezgustat de moarte, oricît de curajoase ar părea atitudinile unei astfel de virtuți. Dimpotrivă, în cazul gînditorilor mai puternici, mai plini de viață, la cei care mai sîn încă însetați de dorința de a trăi, starea de lucruri pare să fie alta: ei iau poziție împotriva aparenței, vorbesc cu dispreț despre „perspectivism“ și nu acordă mai mult credit propriului lor corp decît aparenței potrivit căreia „pămîntul este imobil“, lăsînd astfel să le scape din mîini, cu o mină aparent bine dispusă, bunul lor cel mai cert (căci în ce ai putea crede cu mai multă certitudine decît în propriu-ți corp?) - cine știe, poate în fond ei caută să recucerească un lucru pe care odinioară l-au posedat cu și mai mare certitudine decît trupul, vreun vestigiu fundamental al anticei credințe de odinioară, poate credința în „sufletul nemuritor“ sau în „Dumnezeul antic“, pe scurt, idei pe solul cărora se putea trăi mai bine, adică mai viguros și mai voios decît pe cel al „ideilor moderne“. Se află aici o atitudine de bănuială față de aceste idei moderne, o neîncredere față de toate cele clădite ieri și astăzi; poate că i se adaugă și un ușor dezgust și sarcasm care nu mai suportă talmeș-balmeșul de concepte eteroclite pe care așa-numitul pozitivism îl oferă cumpărătorilor, greața pe care omul cu gusturi mai rafinate o resimte în fața împestrițării și peticelii de bîlci a tuturor acestor pseudofilozofi ai realității care nu au nimic nou și adevărat în afara acestei împestrițări. Din acest punct de vedere îmi pare că trebuie să dăm dreptate acestor sceptici antirealiști de astăzi care ajung la cunoaștere prin intermediul microscopului: instinctul care îi îndepărtează de realitatea modernă nu a fost contestat, - ce ne privesc pe noi întortocheatele lor poteci care îi conduc îndărăt? Esențialul din ei este nu faptul că ei năzuiesc „îndărăt“, ci că ei năzuiesc deoparte. De-ar avea un pic mai mult de vlagă, de zbor, de curaj, de simț artistic, ei ar rîvni dincolo, - și nu îndărăt!

Îmi face impresia că în prezent se depun pretutindeni strădanii pentru a deturna atenția de la reala influență pe care Kant a exercitat-o asupra filozofiei germane și pentru a tăinui cu prudență problema valorii pe care el și-o atribuia sieși. Kant era mîndru, mai ales și înainte de toate, de tabla sa de categorii; ținînd-o în mînă, el spunea: „iată cel mai greu lucru care s-a putut întreprinde vreodată pentru cauza metafizicii“. - Să pricepem bine acest „s-a putut vreodată“! El se mîndrea cu faptul de a fi descoperit în om o nouă aptitudine, aceea de a emite judecăți sintetice a priori. Să presupunem că el s-a înșelat în această problemă: însă dezvoltarea și înflorirea rapidă a filozofiei germane își are originea în această mîndrie și în zelul mai tinerilor gînditori în a descoperi pe cît posibil pricini de mîndrie și mai mari - sau măcar cîteva „aptitudini noi“! - Dar să cugetăm, e timpul. În ce chip sîn posibile judecățile sintetice a priori? se întreba Kant, - și cum a răspuns el de fapt? În virtutea unei aptitudini. (Din păcate nu a spus-o astfel, în patru cuvinte, ci într-atît de detaliat, de onest și cu o asemenea risipă germană de cugetări profunde și ornamentate încît vesela niaiserie allemande disimulată în acest răspuns a fost scăpată din vedere.) Cu toții au căzut în extaz la ideea acestei noi aptitudini, iar cînd Kant mai descoperi în oameni și o aptitudine morală pe deasupra, entuziasmul ajunse la culme: căci pe atunci germanii mai erau încă morali și nu aveau încă habar de „realismul politic“. - Sosise luna de miere a filozofiei germane; toți junii teologi ai Institutului din Tübingen se porniră pe dată să cutreiere pădurile, în căutarea „aptitudinilor“. Și cîte nu s-au mai descoperit! - în acea epocă inocentă, îmbelșugată și încă juvenilă a spiritului german pe care răutăcioasa zînă a romantismului o umplea cu sunetele fanfarelor și cîntecelor sale, pe atunci cînd încă nu se știa face deosebire între „a descoperi“ și „a inventa“! Principala descoperire a fost aceea a aptitudinii „suprasenzorialului“: Schelling o boteză cu numele de intuiție intelectuală, venind astfel în întîmpinarea celor mai arzătoare dorințe ale germanilor săi, a căror inimă năzuia în fond doar la pietate. Cea mai mare nedreptate ce ar putea fi comisă față de această mișcare exuberantă și romantică - ea fiind doar tinerețe, în ciuda deghizării sale îndrăznețe în concepte cenușii și bătrînicioase - ar fi aceea de a o lua în serios și de a o trata cu indignare morală; pe scurt, s-a îmbătrînit, -- iar visul s-a risipit. A sosit și ziua în care oamenii s-au frecat la ochi; se mai freacă și astăzi. S-a visat: înainte de toți și mai ales bătrînul Kant a făcut-o. „În virtutea unei aptitudini“ - a spus el, sau cel puțin a gîndit-o. Dar constituie aceasta un răspuns? O explicație? Sau mai degrabă doar o reluare a întrebării? De ce te face opiul să dormi? „În virtutea unei aptitudini", prin al său virtus dormitiva - răspunde doctorul lui Moliere:

quia est în eo virtus dormitiva,

cujus est natura sensus assoupire.

Însă asemenea răspunsuri își au locul într-o comedie, și a sosit în fine momentul să înlocuim întrebarea kantiană „în ce chip sîn posibile judecățile sintetice a priori?“ cu o alta: „de ce este necesar să credem în astfel de judecăți?“ - răspunsul fiind că aceste judecăți trebuie luate drept adevărate în scopul conservării ființelor speciei noastre; ceea ce nu împiedică bineînțeles ca ele să poată fi false! Sau, ca s-o spunem mai deslușit, mai grosolan și mai radical: judecățile sintetice a priori n-ar trebui să fie defel „posibile“: noi nu avem dreptul la ele, în gura noastră ele sîn tot atîtea judecăți false. Desigur, a le lua drept adevărate este necesar, aceasta e o credință de fațadă, o aparență care face parte din optica și perspectiva vieții. - Și dacă mai trebuie să vorbim despre influența uriașă pe care „filozofia germană“ - sper că se va înțelege dreptul ei la ghilimele - a exercitat-o asupra întregii Europe, fără îndoială că o anumită virtus dormitiva a contribuit la aceasta: trîndavii distinși, virtuoșii, misticii, artiștii, trei sferturi dintre creștini și obscurantiștii politici de toate naționalitățile au fost încîntați să posede, datorită filozofiei germane, un antidot împotriva senzorialismului, încă deosebit de puternic, care se revărsa în acest secol din cel precedent - pe scurt, sensus assoupire...

În ceea ce privește teoria atomistă a materiei: ea face parte dintre lucrurile cele mai bine contestate din cîte există; și poate că astăzi în Europa nu se mai găsește nici un învățat într-atît de neînvățat încît să-i mai atribuie o reală importanță în afară de comoda întrebuințare manuală și casnică (adică în chip de prescurtare a mijloacelor de exprimare) -, aceasta mulțumită mai ales dalmațianului Boskovic, care, alături de polonezul Copernic, a fost cel mai mare și cel mai victorios adversar de pînă acum al aparenței. În vreme ce Copernic ne-a convins să credem, în ciuda simțurilor noastre, că Pămîntul nu este imobil, Boskovic ne-a învățat să ne renegăm credința în existența ultimului punct care se mai menținea în acest domeniu, credința în „substanță“, în „materie“, în ultima rămășiță, în părticica infimă, atomul: acesta a fost cel mai mare triumf repurtat vreodată asupra simțurilor. - Dar trebuie să mergem și mai departe și să declarăm un război fără cruțare, un război la cuțite și faimoasei „necesități atomice“ care continuă să supraviețuiască într-atît de primejdios în domenii pe care nu le-ar bănui nimeni, laolaltă cu și mai faimoasa „necesitate metafizică“; - de asemenea, este necesar să-i facem de petrecanie celuilalt atomism, și mai nefast, pe care l-a propovăduit mai cu osebire și mai îndelung creștinismul, atomismul psihic. Fie-mi îngăduit să desemnez cu acest nume credința care consideră sufletul ca pe un lucru indestructibil, etern, indivizibil, o monadă, un atomon: iată credința ce trebuie extirpată din știință! Între noi fie spus, nu este deloc necesar să suprimăm totodată și „sufletul“, renunțînd astfel la una din cele mai vechi și mai venerabile ipoteze din cîte există, precum o fac cu neîndemînare naturaliștii, care de-abia au atins „sufletul“, că l-au și scăpat din mîini. Însă calea spre concepții noi, spre rafinamente noi ale ipotezei sufletului este deschisă: iar noțiuni ca „suflet muritor“, „sufletul - multitudine de subiecte“, „sufletul - edificiu colectiv al instinctelor și pasiunilor“ cer de acum înainte drept de cetățenie în știință. Psihologul nou care pune capăt superstiției ce creștea pînă acum cu o luxuriantă aproape tropicală în jurul noțiunii de suflet se găsește oarecum exilat într-un nou deșert și într-o nouă neîncredere - se prea poate ca sarcina mai vechilor psihologi să fi fost mai ușoară și mai veselă -: în cele din urmă însă el se simte, tocmai prin aceasta, condamnat la a inventa - și, cine știe? Poate și la a descoperi.

Fiziologii ar trebui să mai chibzuiască înainte de a afirma că instinctul primordial al unei ființe organice este instinctul de conservare. Ființa vie năzuiește înainte de toate să dea curs liber puterii sale -viata, ea însăși, este voită de putere -: instinctul de conservare fiind doar o consecință indirectă, una dintre cele mai frecvente ale ei. - Pe scurt, aici precum și în altă parte, atenție față de principiile teleologice inutile! – cum este acela al instinctului de conservare (pe care îl datorăm inconsecvenței lui Spinoza). În acest fel se ordonează metoda ce trebuie să fie, în esență, economie de principii.

Poate că se găsesc astăzi cinci-șase capete în care să mijească ideea că fizica este, și ea, doar o interpretare și o adaptare (îmi îngădui să spun, o adaptare după noi înșine!) a universului și nu o explicație a acestuia: însă, în măsura în care se bazează pe credința în simțuri, ea trece și va mai trebui să treacă multă vreme drept ceva mai mult și, anume, drept o explicație. Ea posedă mărturiile ochilor și ale degetelor, evidența vizibilă și realitatea palpabilă: aceasta exercită asupra unui ev cu gusturi fundamental plebeiene o influentă fascinantă, persuasivă, convingătoare, - căci acest ev adoptă în mod instinctiv canoanele de adevăr ale etern-popularului senzorialism. Ce este clar, ce este „clarificat“? Mai înainte de toate, ceea ce poate fi văzut și pipăit, - pînă la acest punct trebuie extinse toate problemele. Dimpotrivă, farmecul gîndirii platonice constă de-a dreptul în rezistenta ei față de evidența senzorială, gîndire aristocratică a unor oameni care poate că erau dotați cu simțuri mai puternice și mai exigente decît contemporanii noștri, dar care au știut să savureze un triumf superior în a rămîne stăpîni asupră-le și în a arunca peste acest vîrtej pestriț - plebea simțurilor, cum spunea Platon - o plasă de concepte palide, reci și cenușii. Exista în această manieră platonică de subjugare și interpretare a lumii o voluptate de o calitate totalmente diferită de aceea pe care ne-o oferă fizicienii de astăzi, laolaltă cu acești lucrători din fiziologie, darwiniști și antiteologi, cu principiul lor despre „minimumul de energie“, care este de fapt maximumul de nerozie. „Acolo unde omul nu mai are nimic de văzut și de apucat, nu mai are ce căuta“ - firește că acesta este un imperativ cu totul diferit față de cel al lui Platon, care se potrivește însă de minune unei rase dure și harnice de mașiniști și ingineri ai viitorului care vor avea de îndeplinit numai munci grosolane.

Dacă vrem să ne ocupăm de fiziologie cu conștiința împăcată, trebuie să respectăm ideea că organele simțurilor nu sîn fenomene în înțelesul pe care îl acordă filozofia idealistă acestui cuvînt: și, prin urmare, ele nu ar putea fi cauze! Aceasta înseamnă acceptarea senzorialismului, cel puțin ca ipoteză regularizatoare, ca să nu spunem ca principiu euristic. Dar cum? există alții care merg pînă la afirmația că lumea exterioară ar fi creația organelor noastre? Dar atunci corpul nostru, ca piesă a acestei lumi exterioare, ar fi opera organelor noastre! Dar, în acest caz, înseși organele noastre ar fi creația organelor noastre! Aceasta este, după părerea mea, o radicală reductio ad absurdum, presupunînd că noțiunea de causa sui este o absurditate radicală. Așadar, lumea exterioară - nu este creația organelor noastre?

Mai există încă cercetători inofensivi ai Sinelui care cred în „certitudini nemijlocite“, spre exemplu „eu gîndesc“, sau, cum era cazul superstiției lui Schopenhauer, „eu vreau“: de parcă în acest caz cunoașterea ar fi reușit să-si sesizeze obiectul în stare pură și nudă, în chip de „lucru în sine“, fără vreo falsificare din partea subiectului și nici din partea obiectului. Dar „certitudinea nemijlocită“, precum și „cunoașterea absolută“ sau „lucrul în sine“ conțin o contradictio in adjecto, și voi repeta de o sută de ori: ar trebui să ne eliberăm în sfîrșit de ispita cuvintelor! Norodul n-are decît să creadă că cunoașterea înseamnă „a cunoaște capătul lucrurilor“, filozoful însă trebuie să-și spună: dacă analizez procesul exprimat în propoziția „eu gîndesc", obțin o serie de afirmații îndrăznețe a căror justificare este dificilă, poate chiar imposibilă, - de pildă că eu sîn cel ce gîndește, că în general trebuie să existe ceva care gîndește, că gîndirea este activitatea și produsul unei ființe concepute în chip de cauză, că există un „Eu“, în fine, că s-a stabilit în prealabil ce anume se înțelege prin gîndire, - că eu știu ce este gîndirea. Căci, de nu m-as fi decis în prealabil asupra problemei, cum aș putea să hotărăsc că nu este vorba mai degrabă despre „a voi“ sau „a simți“? Pe scurt, acel „eu gîndesc“ presupune că eu compar starea mea momentană cu alte stări cunoscute de mine pentru a stabili ce anume este el: dat fiind că sîn nevoit să recurg la „cunoștințe“ din alte domenii, acest „eu gîndesc“ nu are pentru mine nici o valoare de certitudine nemijlocită. - În schimbul acestei „certitudini nemijlocite“, în care poate crede norodul în anumite cazuri, filozofului i se dă un mănunchi de probleme metafizice, adevărate probleme de conștiință intelectuale, care sună astfel: „De unde am luat noțiunea de «a gîndi»? De ce cred eu în cauză și în efect? Ce îmi dă dreptul să vorbesc despre «eu», și, mai mult, despre un «eu» în chip de cauză și, în sfîrșit, chiar despre un «eu» în chip de cauză a gîndirii?“ Cel care se încumetă să răspundă de îndată la aceste întrebări metafizice invocînd un fel de intuition a cunoașterii, precum o face cel care spune: „eu gîndesc și știu că acest lucru este cel puțin adevărat, real, cert“ - acela va primi ca răspuns din partea unui filozof de azi un surîs și două întrebări: „Domnule, i-ar da poate de înțeles filozoful, este improbabil ca dumneavoastră să nu vă înșelați: dar de ce vă trebuie, cu orice preț, adevărul?“

În ceea ce privește superstiția logicienilor: nu voi conteni vreodată să subliniez un fapt mărunt pe care acești superstițioși îl mărturisesc făr-de plăcere, - și anume, că o idee vine atunci cînd vrea „ea“ și nu cînd vreau „eu“; astfel, a spune că subiectul „eu“ este condiția predicatului „gîndesc“ înseamnă o falsificare a stării de fapt. Ceva gîndește: însă a spune că acest „ceva“ e însuși acel bătrîn și ilustru „Eu“, este, exprimat cu îngăduință, doar o ipoteză, o afirmație, în nici un caz o „certitudine nemijlocită“. În fine, afirmînd că „ceva gîndește“ s-a spus deja prea mult: acest „ceva“ conține de-acum o interpretare a procesului și nu aparține procesului însuși. Se raționează potrivit rutinei gramaticale: „A gîndi este o acțiune, toate acțiunile presupun un subiect activ, așadar ". Atomismul antic plasa printr-un raționament aproximativ asemănător la originea „forței“ ce acționează părticica de materie în care se află această forță și din care ea acționează, atomul; spirite mai severe s-au deprins în cele din urmă să se descurce fără această „rămășită terestră“, și poate că va veni și ziua în care chiar și logicienii se vor obișnui să se dispenseze de acel mărunt „ceva“, rămășită a bătrînului și onestului Eu volatilizat.

Farmecul unei teorii constă nu în mică măsură în faptul că e contestabilă: ea seduce tocmai prin aceasta spiritele mai subtile. Se pare că teoria însutit contestată a „liberului arbitru“ își datorează supraviețuirea numai și numai acestui farmec : mereu mai reapare cîte-unul care se simte îndeajuns de puternic pentru a o contesta.

Filozofii obișnuiesc să vorbească despre voită de parcă ea ar fi lucrul cel mai temeinic cunoscut din lume; chiar Schopenhauer a lăsat să se înțeleagă că voința ar fi singurul lucru cunoscut realmente de către noi, cunoscut de-a fir-a-păr, fără reținere și adaos. Însă mie mi se pare și acum că, în acest caz precum și în altele, Schopenhauer a făcut același lucru pe care obișnuiesc să-l facă filozofii: el a preluat și a exagerat o prejudecată populară. Voința îmi apare înainte de toate ca un lucru complex, care este o unitate doar în chip de cuvînt, - și tocmai în această unitate a cuvîntului constă prejudecata populară care a înșelat vigilenta mereu neglijabilă a filozofilor. Așadar, să fim măcar o dată mai prudenți, mai puțin „filozofi -, și să spunem: în toate vrerile există în primul rînd o multitudine de sentimente, sentimentul stării din care vrem să ieșim, cel al stării spre care tindem, însuși sentimentul acestor „din“ și „spre“ și, în sfîrșit, o senzație musculară accesorie care, printr-un fel de obișnuință și fără a ne pune în mișcare „mîinile și picioarele“, intră în joc în momentul în care noi „vrem“. Precum „a simți“ și chiar „a simți multiplu“ este în mod evident unul dintre ingredientele voinței, ea conține în al doilea rînd și pe „a gîndi“: în toate actele voinței există o idee dominantă; - și să nu-si închipuie nimeni că ar fi posibil să se izoleze această idee de „a vrea“, pentru a obține ceva care să mai poată fi numit voință! În al treilea rînd, voința nu este doar un complex de simțiri și gîndiri, ci, înainte de toate, și o stare afectivă, tocmai acea stare afectivă dominantă de mai sus. Așa-numitul „liber arbitru“ este de fapt sentimentul de superioritate asupra celui care trebuie să se supună: „eu sîn liber, «el» trebuie să se supună“ - iată lucrul ce se ascunde în toate vrerile, laolaltă cu acea încordare a atenției, acea privire dreaptă fixată exclusiv asupra unui singur lucru, acea apreciere absolută: „În momentul de față acesta e lucrul necesar, și nici un altul“, acea certitudine interioară a actului de supunere ce urmează a fi înfăptuit și toate celelalte sentimente care formează starea sufletească a celui care poruncește. A vrea înseamnă a porunci unui lucru din sine care se supune sau pe care îl credem supus. Dar să luăm aminte acum la esența cea mai ciudată a voinței, - acest lucru atît de multiplu, pentru care norodul are un singur cuvînt: dacă într-un anumit caz dat sînem în același timp poruncitori și supuși, supunîndu-ne, cunoaștem sentimentul constrîngerii, al apăsării, al presiunii, al rezistenței, al mișcării, sentimente ce urmează îndată după actul voinței; însă, în măsura în care avem pe de altă parte obișnuința de a face abstracție de acest dualism, de a ne înșela cu ajutorul noțiunii sintetice a „eu“-lui, o întreagă înlănțuire de concluzii eronate și prin urmare de evaluări false ale voinței înseși vor veni să se atîrne peste vrere, - astfel că cel care vrea, crede cu bună-credință că a voi este suficient pentru a acționa. Dat fiind că în majoritatea cazurilor oamenii s-au mărginit la vrere și că s-au putut aștepta totodată la efectul ordinului dat, adică la supunere, la îndeplinirea actului prescris, aparența a fost tradusă prin sentimentul necesității efectului; pe scurt cel care „vrea“ crede cu un anumit grad de certitudine că vrerea și acțiunea sîn oarecum unul și același lucru -, el atribuie reușita, executarea vrerii înseși voinței, iar această credință întărește în el sentimentul savuros al puterii pe care îl inspiră orice reușită. „Liberul arbitru“ - iată numele acelei complexe stări de plăcere resimțită de cel care vrea, care poruncește și se identifică în același timp cu cel care execută, - gustînd astfel împreună cu el plăcerea de a depăși obstacolele, cu impresia că voința sa este de fapt aceea care a triumfat asupra lor. Astfel, în actul volitiv, plăcerii de a da un ordin i se adaugă plăcerea uneltei care îl execută cu succes; voinței i se alătură „voințe subalterne“, suflete subalterne și docile, corpul nostru nefiind altceva decît edificiul colectiv al mai multor suflete. Leffet cest moi: în acest caz se întîmplă la fel ca și în toate comunitățile fericite și bine organizate, și anume că clasa dominantă se identifică cu succesele comunității. În cazul tuturor vrerilor este vorba pur și simplu de poruncă și supunere, în cadrul unei structuri complexe colective, compuse, precum am mai spus, din mai multe „suflete“: iată pentru ce ar trebui să-și permită un filozof să considere voința în sine din unghiul moralei: și anume, al moralei considerate ca știința unei ierarhii dominatoare, din care ia naștere fenomenul vieții.

Diferitele concepte filozofice nu sîn defel arbitrare, ele nu se dezvoltă fiecare pentru sine, ci în relație și rudenie unele față de celelalte. Oricît de bruscă și capricioasă ar fi apariția lor în istoria gîndirii, ele nu fac mai puțin parte din același sistem, în chip de reprezentanți totali ai faunei unui continent. Această afirmație ne este dovedită la urma urmei de siguranța cu care cei mai diverși filozofi vin rînd pe rînd să-si ocupe locul în interiorul unei anumite scheme de bază a filozofiilor posibile. O magie invizibilă îi obligă să parcurgă fără încetare unul și același circuit: oricît de independenți s-ar crede ei unii față de alții prin vrerea lor critică sau sistematică, ceva din ei îi conduce, ceva îi împinge să se perinde unul după celălalt, într-o anumită ordine, ordine sistematică care este aceea a conceptelor și înrudirii lor. De fapt, gîndirea lor este mai puțin o descoperire, ci mai degrabă o recunoaștere, o aducere-aminte, o reîntoarcere la o îndepărtată și străveche reședință a sufletului din care au luat naștere odinioară aceste concepte: - din acest punct de vedere, activitatea filozofică este un fel de atavism de cel mai înalt grad. Ciudata asemănare a tuturor filozofiilor indiene, elene, germane se explică destul de ușor. Din momentul în care există o înrudire lingvistică, este într-adevăr inevitabil ca, datorită unei filozofii comune a gramaticii - aceleași funcțiuni gramaticale exercitîndu-și stăpînirea și autoritatea asupra inconștientului - să existe toate condițiile pentru o dezvoltare și succesiune analoagă a sistemelor filozofice, în vreme ce pentru alte posibilități de interpretare a lumii calea pare să fie închisă.

Foarte probabil că filozofii domeniului lingvistic uralo-altaic (în care noțiunea de subiect este cel mai puțin dezvoltată) vor privi lumea cu alți ochi și vor urma alte căi decît indogermanii sau musulmanii: vraja exercitată de anumite funcțiuni gramaticale este de fapt aceea pe care o exercită anumite evaluări fiziologice și particularități rasiale. - Acestea sîn spuse pentru respingerea afirmațiilor superficiale ale lui Locke referitoare la originea ideilor.

Causa sui este cea mai grozavă autocontradicție din cîte au fost născocite pînă acum, un fel de lucru nefiresc, o siluire a logicii: însă orgoliul extravagant al omului l-a îndemnat pe acesta să se lase tîrît tot mai profund și mai cumplit în abisurile acestei absurdități. Năzuința sa spre „liberul arbitru“, în înțelesul superlativ și metafizic care din păcate mai domnește încă în creierele semidocte, vrerea de a purta întreaga și ultima responsabilitate pentru actele sale, descărcînd-o din spinarea lui Dumnezeu, a lumii, a eredității, a întîmplării, a societății, este nici mai mult, nici mai puțin decît dorința de a fi însăși această causa sui. Cu o cutezanță mai mare decît aceea a baronului de Munchhausen, omul încearcă, trăgîndu-se de păr, să se smulgă din mlaștina neantului, pentru a se înălța în existentă. Iar de s-ar hotărî vreunul să-i facă vînt neroziei rustice a acestei noțiuni faimoase a „liberului arbitru“ și să și-o scoată din cap l-aș ruga să mai facă un pas pe calea „iluminării“ sale și să procedeze așijderea și în privința contrariului acestei pseudonoțiuni a „liberului arbitru“: mă refer la „vrerea încătușată“ care conduce la un abuz al noțiunilor de cauză și efect. „Cauza“ și „efectul“ nu trebuie concretizate, precum o fac în mod greșit naturaliștii (și toți cei care naturalizează azi în gîndire, asemenea lor -) care se conformează neroziei mecaniciste dominante ce își imaginează cauza drept ceva care trage și împinge pînă în momentul în care este obținut efectul: trebuie să ne folosim de „cauză“ și de „efect" doar ca de niște noțiuni pure, adică în chip de ficțiuni convenționale în scopul desemnării, al comunicării, și nu pentru cel al explicației. Noțiunea de „în sine“ nu conține nici un dram de „legătură cauzală“, de „necesitate“, de „determinism psihologic“, în cazul ei efectul nu este urmarea cauzei, în cadrul ei nu domnește nici o „lege“. Noi singuri am fost cei care am inventat cauzele, succesiunea, reciprocitatea, relativitatea, obligativitatea, numărul, legea, libertatea, temeiul, ținta; iar cînd introducem și amestecăm în lucruri această lume de semne născocite de noi înșine, în chip de lucruri „în sine“, procedăm iarăși precum am făcut întotdeauna, și anume mitologic. „Voința încătușată“ este un mit: în realitate, se poate vorbi doar despre voințe puternice și slabe. - Cînd un gînditor simte că a descoperit deodată în întreaga „înlănțuire cauzală" și în întreaga „necesitate psihologică“ ceva ce seamănă a constrîngere, a necesitate, a succesiune obligatorie, a presiune, a încătușare - aceasta este mai întotdeauna semnul că în cazul lui ceva nu este în regulă: a simți astfel e un simptom revelator, - respectivul se demască pe sine. și, în general, în caz că observațiile mele sîn exacte, problema determinismului este cercetată sub două aspecte diametral opuse, însă întotdeauna într-un mod profund personal: unii nu vor să cedeze cu nici un preț din „responsabilitatea“ lor, din credința în sine, din dreptul personal asupra meritelor tor (acesta e cazul raselor vanitoase -); ceilalți, dimpotrivă, nu vor să-si asume responsabilitatea și vinovăția pentru nimic, dorind, dintr-un tăinuit dispreț de sine, să poată da bir cu fugiții, indiferent în ce direcție, din fața eului lor. Cînd scriu cărți, aceștia din urmă obișnuiesc să ia apărarea în zilele noastre răufăcătorilor; deghizarea lor preferată este un fel de compătimire socialistă. și, într-adevăr, fatalismul celor cu voința slabă se înfrumusețează uimitor din momentul în care reușește să se dea drept la religion de la souffrance humaine: este felul său de a-si demonstra „bunul gust“.

Fie-mi îngăduit, ca bătrîn filolog care nu se poate dezbăra de malițiozitate, să arăt cu degetul artificiile de interpretare eronate: acea „legitate a naturii“ despre care voi, fizicienii, vorbiți cu atîta mîndrie, de parcă - - dăinuiește numai și numai datorită interpretării și eronatei voastre „filologii“, - ea nefiind nici fapt și nici vreun „text“, ci mai degrabă doar un aranjament naiv-umanitar, o răstălmăcire a sensului prin care veniți supuși în întîmpinarea instinctelor democratice ale sufletului modern! „Pretutindeni, egalitate în fața legii, - din io acest punct de vedere nici naturii nu i-a mers altfel și nici mai bine ca nouă“: fermecător gînd ascuns în care se deghizează o dată mai mult dușmănia plebeiană împotriva tuturor privilegiilor și tiraniei și, de asemenea, o a doua, mai subtilă formă a ateismului. Ni dieu, ni maître - asta o vreți și voi: așadar, „trăiască legile naturii!“ - nu-i așa? Însă, precum am mai spus-o, aceasta e o interpretare, nu un text; și s-ar putea să apară vreunul care, înarmat cu intenții și artificii de interpretare opuse, să descifreze în aceeași natură și pornind de la aceleași fenomene, triumful brutal și nemilos al voinței tiranice, - un interpret care v-ar revela caracterul general și necondiționat al „voinței de putere“, astfel că mai toate cuvintele ar deveni inutilizabile, și chiar cuvîntul „tiranie“ ar părea un eufemism, o metaforă slabă și blîndă, prea-omenească; și totuși filologul cu pricina ar ajunge pînă la urmă să afirme despre această lume același lucru pe care îl afirmați și voi, și anume că ea are un mers „necesar“ și „previzibil", dar nu pentru că ar conține legi care s-o domine, ci pentru că legile îi lipsesc cu desăvîrșire, fiecare forță parcurgîndu-și în fiece clipă drumul pînă la ultimele ei consecințe. Presupunînd că și aceasta ar fi doar o interpretare -veți fi îndeajuns de zeloși ca să mi-o obiectați? - atunci, cu atît mai bine!

Întreaga psihologie de pînă acum a rămas împotmolită în prejudecăți și temeri de ordin moral: ea nu s-a încumetat să pătrundă în adîncuri. A o concepe, precum o fac eu, în chip de morfologie și genetică a voinței de putere, -iată o idee care nu i-a trecut nimănui prin cap, în măsura în care ne este îngăduit să ghicim din toate cele cîte s-au scris pînă acum și a ceea ce a fost trecut sub tăcere. Puterea prejudecăților morale a impregnat profund sfera spiritualității pure, în aparență sfera cea mai rece și mai lipsită de idei preconcepute - exercitînd bineînțeles o acțiune vătămătoare, paralizantă, orbitoare, deformantă. O fizio-psihologie autentică întîmpină rezistențe inconștiente în inima cercetătorului, ea are de luptat cu „inima“: chiar și o teorie despre interdependenta instinctelor „bune“ și „rele“ pare un rafinament de imoralitate care provoacă suferința și dezgustul unei conștiințe încă viguroase și îndrăznețe -, și, cu atît mai mult, o teorie despre derivarea tuturor instinctelor bune din cele rele. Însă, presupunînd că s-ar găsi cineva care să ia afectele de ură, invidie, cupiditate, patima puterii drept afecte esențiale ale vieții, drept lucruri care trebuie să facă parte, în esență și în principiu, din economia generală a vieții, dacă vrem ca viața să fie intensificată -, acest om ar suferi din pricina unei asemenea orientări a judecăților sale ca de un rău de mare. și aceasta nu este încă nici pe departe cea mai penibilă și mai ciudată ipoteză din acest imens și aproape nedesțelenit domeniu de cunoștințe primejdioase: iar cel care vrea va găsi o sută de temeiuri pentru a se tine la distantă de ea - de va fi în stare! Iar dacă totuși nava vi s-a abătut prin aceste meleaguri, ei bine, curaj! strîngeți zdravăn din dinți! deschideți-vă ochii! apucați timona cu nădejde! - vom depăși de-a dreptul morala, cu riscul de a strivi, de a zdrobi poate restul propriei noastre moralități, cutezînd să pornim pe acest drum - dar ce contăm noi! Niciodată navigatorilor și aventurierilor temerari nu li s-a mai înfățișat vreo lume de cunoștințe, mai profundă: iar psihologului care consimte la o asemenea „jertfă“ - acesta nu este sacrifizio dellinteletto, dimpotrivă! - i se va îngădui cel puțin să pretindă în schimb ca psihologia să fie recunoscută iarăși ca regină a științelor, pe care celelalte științe au menirea s-o slujească și s-o pregătească. Căci de acum înainte psihologia este din nou calea ce duce spre problemele fundamentale.

Partea a doua: spiritul liber

O, sancta simplicitas? În ce simplificare și falsificare ciudată trăiește omul! Nu contenești să te minunezi din momentul cînd ochii ti s-au deprins să vadă acest miracol! Cît de bine am reușit să facem totul din juru-ne limpede și liber și facil și simplu! cum am știut să îngăduim simțurilor noastre să vagabondeze în toate cele superficiale, iar gîndirii noastre să-i inspirăm o dorință divină de salturi zburdalnice și raționamente false! - Cît de bine ne-am priceput de la bun început să ne păstrăm ignoranța, pentru a ne bucura de o libertate, de o lipsă de griji, de o imprudență, de un zel și de o bucurie de a trăi aproape de necrezut, pentru a ne bucura de viată! și numai pe această temelie de acum stabilă și granitică a ignoranței s-a putut construi pînă acum știința, voința de a ști bazîndu-se pe o altă vrere cu mult mai puternică, voința de a nu ști, voința de incertitudine, de neadevăr! Iar această voită nu era contrariul celei dintîi, ci forma ei cea mai ratinată! Nici măcar limbajul, aici precum și în altă parte, nu s-a putut dezbăra de grosolănia sa, continuînd să glăsuiască de contrarii acolo unde era vorba doar de gradații și de o anumită finețe a nuanțelor; de asemenea, tartuferia învederată a moralei, care a devenit acum într-un mod invincibil „carne din carnea noastră, sînge din sîngele nostru“, a denaturat pînă și cuvintele din gura noastră, a cunoscătorilor: ici și colo observăm și ne amuzăm că de-a dreptul știința este cea care caută să ne retină mai cu osîrdie în acest univers simplificat, completamente artificial, lustruit și falsificat pentru uzul nostru, căci de voie, de nevoie, ei îi place eroarea, fiind în viață - îi e dragă viața!

După o introducere atît de veselă, aș dori să se dea ascultare unei vorbe chibzuite: ea se adresează celor mai serioși. Luați aminte, voi, filozofi și prieteni ai cunoașterii, și feriți-vă de martiriu! Feriți-vă să suferiți „de dragul adevărului“! și feriți-vă chiar să vă apărați pe voi înșivă! Aceasta corupe întreaga inocență și delicata imparțialitate a conștiinței voastre, vă îndîrjește împotriva obiecțiilor și a năframelor roșii, vă prostește, vă abrutizează și vă preface în tauri atunci cînd, în lupta cu primejdia, injuria, bănuiala, surghiunul și cu alte urmări și mai brutale ale urii, veți fi siliți să jucați rolul de apărători ai adevărului pe pămînt: - de parcă „adevărul“ ar fi o ființă într-atît de neajutorată și de neîndemînatică încît să aibă nevoie de apărători! să aibă nevoie tocmai de voi, cavaleri ai tristei Figuri, domni gură-cască ai spiritului care îi țeseți pînza de păianjen! La urma urmei, voi știți prea bine că nu voi veți fi aceia care vor avea ultimul cuvînt, că niciodată pînă acum un filozof nu a avut ultimul cuvînt, și că ați face dovada unei veridicități mai lăudabile dacă ați așeza cîteva mici semne de întrebare după formulele voastre preferate și teoriile voastre favorite (și, dacă se va ivi prilejul, chiar după voi înșivă), în locul tuturor gesturilor solemne și a dovezilor pe care le înfățișați în fața acuzatorilor și a curților de justiție! Mai bine dați-vă la o parte! Retrageți-vă în vreun ascunziș! și uzați de măști și de vicleșuguri, ca să fiți confundați! Sau, măcar, temuți un pic! Și nu-mi uitați grădina cea cu zăbrele aurii! și înconjurați-vă de oameni ce sîn precum o grădină, - sau precum o muzică deasupra apelor, la ceas de asfințit cînd ziua în amintire se preschimbă; - alegeți buna solitudine, cea liberă, grațioasă și ușoară care vă îndreptățește să rămîneți buni într-un sens sau într-altul! Cît de veninos, șiret, mîrșav te face războiul cel îndelungat pe care nu-l poți purta deschis, pe față! Cît de personal te face o teamă îndelungată, atenția prelungită, ochii ațintiți asupra dușmanului, asupra dușmanilor posibili! Acești surghiuniți ai societății, acești prigoniți și încolțiți, - chiar și pustnicii fără voie ca Spinoza sau Giordano Bruno - devin în cele din urmă întotdeauna, chiar și sub deghizamentul cel mai spiritual, poate chiar fără să o știe ei înșiși, rafinați răzbunători și otrăvitori (să dezgropăm dar în sfîrșit fundamentul eticii și teologiei lui Spinoza?) -nemaivorbind despre nerozia indignării morale, care la un filozof este semnul infailibil al faptului că el și-a pierdut pe de-a-ntregul umorul filozofic. Martiriul filozofului, a sa „jertfire pentru Adevăr scoate la lumină agitatorul și actorul din el; iar presupunînd că i-am cercetat pînă acum doar cu o curiozitate artistică, s-ar putea întîmpla să încercăm dorința primejdioasă, în cazul anumitor filozofi, de a-i vedea în starea lor de degenerare (degenerați în „martiri“, măscărici și demagogi?. Numai că trebuie să știm, de ne va încerca o asemenea dorință, ce ne va fi dat să vedem de fiecare dată: - doar o comedie satirică, o farsă de epilog, dovada neîncetată a faptului că lunga tragedie propriu-zisă s-a terminat: presupunînd că nașterea tuturor filozofiilor a fost o îndelungată tragedie.

Omul de elită năzuiește în mod instinctiv la o fortăreață a sa, la un refugiu în care să fie mîntuit de gloată, de mulțime, de vulg, un loc în care să poată uita regula „Omul“ de la care face excepție: - cu excepția cazului în care el va fi aruncat de către un instinct și mai puternic de-a dreptul asupra acestei reguli, dorind s-o cunoască, în sensul măreț și excepțional al acestui cuvînt. Cel care în relațiile cu oamenii n-a trecut prin toate nuanțele suferinței, înverzind și pălind de dezgust, plictiseală, compasiune, posomoreală, însingurare, acela nu este cu certitudine un om de bun-gust; însă dacă el nu-și asumă de bunăvoie toate aceste poveri și neplăceri, ocolindu-le mereu și rămînînd ascuns, cum am mai spus, tăcut și mîndru în fortăreața sa, atunci un lucru e cert: el nu este făcut pentru cunoaștere, nu îi este predestinat. Fiind astfel, el și-ar spune într-o bună zi: „la naiba cu bunul meu gust! regula e mai interesantă decît excepția, - mai interesantă decît mine, excepția!“ - și s-ar porni să coboare, și mai ales să se „amestece“ cu gloata. Studiul omului mijlociu, studiu îndelung și serios care necesită multă prefăcătorie, biruință de sine, familiaritate, relații dubioase-orice relație fiind dubioasă în afara relațiilor cu cei asemeni nouă: - acesta este un capitol necesar din viața oricărui filozof, poate cel mai dezagreabil, cel mai rău mirositor, cel mai bogat în decepții. Însă dacă îi surîde norocul care i se cuvine unui copil al cunoașterii, el va întîlni ajutoare care să-i scurteze și să-i ușureze sarcina, - mă refer la așa-numiții cinici care recunosc cu ingenuitate animalitatea, vulgaritatea, „regula“ pe care o poartă în ei, păstrînd totuși o doză suficientă de spiritualitate și de mîncărime care să-i oblige să vorbească în fața martorilor despre ei înșiși și despre semenii lor: chiar tăvălindu-se cîteodată, în cărțile lor, ca în propriul lor excrement. Cinismul este singura formă prin care sufletele obișnuite acced la ceea ce se numește onestitate; iar omul superior, aflîndu-se în prezenta cinismului, fie el mai grosolan sau mai rafinat, trebuie să-și ciulească urechile și să se felicite de fiece dată cînd chiar în fața lui prinde glas bufonul cel nerușinat sau satirul științific. Se poate chiar întîmpla ca dezgustului să i se adauge încîntarea: și anume atunci cînd, printr-un capriciu al naturii, un asemenea țap indiscret sau maimuțoi nerușinat este dăruit cu geniu, ca în cazul abatelui Galiani, omul cel mai profund, cel mai perspicace și poate și cel mai obscen al secolului său - el a fost mult mai profund ca Voltaire și, prin urmare, într-o bună măsură, și mai tăcut. Și mai ades se întîmplă, precum am spus, ca un cap de savant să fie așezat pe un corp de maimuță, o inteligentă de o finețe excepțională să fie grefată pe un suflet ordinar, -caz frecvent printre medici și, în special, printre fiziologii moralei. și oriunde vreunul vorbește despre om fără amărăciune, ci mai degrabă cu ingenuitate, ca despre un pîntec cu două necesități și un cap cu una singură, pretutindeni unde se vede, se caută și vrea să se vadă mereu doar foamea, dorința sexuală și vanitatea, prezentate ca fiind adevăratele și singurele impulsuri ale acțiunilor umane, pe scurt, oriunde oamenii sîn vorbiți de „rău“ - și nici măcar cu răutate, - acolo amatorul de cunoaștere trebuie să ia aminte cu subtilitate și hărnicie, îndreptîndu-și urechile în direcția din care aude vorbindu-se fără indignare. Căci omul indignat și cel care se sfîșie și se sfîrtecă pe sine cu proprii dinți (în caz că nu sfîrtecă lumea, sau pe Dumnezeu, sau societatea) se prea poate să valoreze din punct de vedere moral mai mult decît satirul rîzător și satisfăcut de sine; însă, din toate celelalte puncte de vedere, el este mai ordinar, mai banal, mai puțin instructiv Nimeni nu minte atît de mult. ca omul indignat.

E dificil să te faci înțeles, mai ales cînd gîndești și trăiești gangasrotogati, printre oameni care gîndesc și trăiesc altfel, fie kurmagati sau, în cel mai bun caz, mandeikagati1, „prin sărituri de broască“ -- eu însumi fac totul ca să devin „dificil de înțeles“! - și trebuie să le fim recunoscători din toată inima celor care au bunăvoința să interpreteze cu o anumită finețe ceea ce spunem. Însă în ceea ce îi privește pe „prietenii cei buni“, mereu prea comozi și care, tocmai ca prieteni, își închipuie că au dreptul la comoditate, faci bine dacă le avansezi un loc de joacă, o arenă a nepriceperii lor: vei avea astfel pricină de rîs; - sau să-i înlături cu totul pe acești prieteni buni, - și iar să rîzi!

Lucrul cel mai anevoie de tălmăcit dintr-o limbă în alta este tempoul stilului, care are la bază caracterul rasei sau, exprimat în termeni mai fiziologici, ritmul mediu al „metabolismului“ său. Există traduceri obișnuite și oneste care sîn aproape niște falsificări, căci, involuntar, ele banalizează originalul neștiind să-i redea tempoul viteaz și vesel care îl ajută să salte peste toate obstacolele primejdioase ale lucrurilor și cuvintelor. Limba germană este aproape incapabilă de mișcare presto; astfel, se poate deduce pe drept cuvînt că germanul este incapabil și de multe dintre nuanțele cele mai amuzante și mai îndrăznețe ale unei gîndiri libere, liber-cugetătoare. Precum buffo-ul și satirul îi sîn străine de trup și de conștiință, tot astfel Aristofan și Petroniu sîn pentru el intraductibili. La germani se găsesc din belșug toate varietățile de gravitate maiestuoasă, de densitate, de solemnitate greoaie, toate genurile stilistice interminabile și plictisitoare, - fie-mi iertat dacă voi spune că nici proza lui Goethe, prin amestecul ei de rigiditate și grație, nu face excepție, fiind o oglindire a „vechilor timpuri bune“ de care aparține și o expresie a gustului german, într-o epocă în care mai exista un „gust german“: cel al rococo-ului în moribus et artibus. Lessing face excepție, grație naturii sale de comediant care pricepea multe și se pricepea la multe: nu întîmplător a fost el traducătorul lui Beyle și s-a refugiat cu plăcere în apropierea lui Diderot și Voltaire, și, mai bucuros, printre poeții comici ai Romei: - chiar și în tempo, Lessing iubea gîndirea liberă, fuga din Germania. Dar cum ar putea imita limba germană, fie chiar în proza lui Lessing, tempoul lui Machiavelli, care în al său Principe ne face să respirăm aerul uscat și subtil al Florenței, neputîndu-se retine de la a expune cele mai serioase probleme într-un allegrissimo impetuos: aceasta nu fără un oarecare sentiment artistic malițios născut din îndrăzneala unui astfel de contrast, - idei lungi, grele, dure, primejdioase, un tempo de galop și un umor îndrăzneț de cea mai bună calitate. Cui i-ar fi îngăduit să se încumete în sfîrșit la o traducere germană a lui Petroniu, a celui care, mai mult ca oricare mare muzician de pînă acum, a fost virtuosul prestoului atît în invenții și în capricii, cît și în vocabularul său: - ce-au a face, la urma urmei, toate mocirlele acestei lumi bolnave și rele, chiar și cele ale „lumii antice“, cîtă vreme se aleargă, precum o face el, pe picioare de vînt, cu elanul, suflul, ironia eliberatoare a unui vînt care însănătoșește toate lucrurile, făcîndu-le să alerge! Iar cît privește pe Aristofan, acest spirit ce transfigurează și completează antichitatea și de dragul căruia întregului elenism i se iartă vina de a fi existat, (presupunînd că s-a priceput pe de-a-ntregul ce anume trebuie iertat și transfigurat), nu cunosc nimic care să mă fi predispus mai mult să visez la natura enigmatică de Sfinx a lui Platon decît acel petit fait, din fericire păstrat pentru noi: la căpătîiul patului său de moarte nu s-a găsit nici o Biblie și nici vreo scriere egipteană, pitagoreică sau platonică, - ci un exemplar din Aristofan. Cum ar fi putut îndura viața un Platon - viața elenă, căreia îi spusese Nu, - fără să fi existat un Aristofan!

Independența aparține celor mai puțini la număr: ea este privilegiul celor puternici. Iar cel care și-o asumă, fie chiar îndreptățit fiind, dar fără a fi constrîns s-o facă, dovedește prin aceasta că este nu numai puternic, ci probabil și îndrăzneț pînă la exuberanță. El pătrunde într-un labirint, înmiind primejdiile oricum inerente ale vieții, dintre care nu cea mai mică e primejdia că nimeni nu vede nici felul și nici locul în care el se rătăcește, se izolează și în care va fi sfîșiat bucată cu bucată de vreun minotaur ascuns în peșterile conștiinței. Dacă un astfel de om piere, totul se petrece atît de departe de înțelegerea oamenilor, încît pe aceștia nici nu-i mișcă, nici n-o simt: - iar el nu se mai poate reîntoarce! El nu mai poate reveni nici măcar la compătimirea oamenilor!

Este inevitabil - și chiar just! - ca supremele noastre vederi să pară nebunii și cîteodată chiar crime cînd ajung clandestin în urechile celor care nu sîn făcuți și predestinați să le înțeleagă. Deosebirea dintre exoteric și ezoteric, adoptată odinioară de filozofii indieni, greci, persani și musulmani, pe scurt, pretutindeni unde se credea într-o ierarhie și nu în egalitatea de fapt și de drept, - această deosebire se bazează mai puțin decît se crede pe faptul că filozoful exoteric rămîne în exterior, privind, evaluînd, măsurînd și judecînd din afară și nu dinlăuntru: mai esențial este faptul că el privește lucrurile de jos în sus, - iar filozoful ezoteric, de sus în jos! Privită din anumite înalturi ale sufletului, însăși tragedia încetează să mai pară tragică; iar dacă am strînge toate suferințele lumii în una singură, cui i-ar mai fi îngăduit să se încumete la a spune că această priveliște ne va ispiti și ne va constrînge inevitabil la compătimire, așadar la o dublare a suferințelor?... Ceea ce unei specii de oameni superiori îi servește drept hrană sau mîngîiere, pentru o altă specie, cu totul diferită și mult inferioară, este aproape o otravă. Virtuțile omului obișnuit ar putea să apară în ochii unui filozof ca vicii și slăbiciuni; se prea poate ca un om superior să fie nevoit să degenereze și să decadă pentru a putea cuceri calitățile care să-l facă să fie venerat ca un sfînt în lumea inferioară în care s-a scufundat. Există cărți care au asupra sufletului și sănătății efecte contrarii, după felul în care sîn folosite de cître un suflet inferior, cu o energie vitală scăzută sau de către unul superior și cu o energie viguroasă: în primul caz, aceste cărți sîn primejdioase, corozive, dizolvante, în cel de al doilea fiind chemări la arme care îi provoacă pe cei mai viteji să-și arate întreaga lor vitejie. Cărțile „pentru toți“ sîn întotdeauna cîrti rău-mirositoare: ele aduc cu sine mirosul oamenilor mărunți. De obicei locurile în care norodul mănîncă și bea, și chiar cele în care venerează, duhnesc. Nu trebuie să mergi în biserici, de vrei să respiri aer curat. -

În anii tinereții venerezi și disprețuiești fără a fi deprins încă acea artă a nuance-lor care constituie cel mai mare cîștig ai vieții, trebuind de obicei să plătești scump faptul de a fi opus oamenilor și lucrurilor doar un Da și un Nu. Totul este orînduit pentru ca cel mai rău dintre toate gusturile, gustul absolutului, să fie batjocorit și maltratat cu cruzime, pînă în momentul în care omul se deprinde să pună un dram de artă în sentimentele sale și să încerce mai degrabă artificialul: precum o fac adevărații artiști ai vieții. Pornirile mînioase și respectuoase proprii tinereții par să nu-și îngăduie o clipă de răgaz pînă n-au falsificat într-atît oamenii și lucrurile încît să li se poată abandona: - tinerețea, ea însăși, este ceva ce falsifică și amăgește. Mai tîrziu, cînd sufletul tînăr, martirizat de numeroasele deziluzii, se întoarce în cele din urmă bănuitor împotriva lui însuși, arzător și sălbatic încă, chiar și în suspiciunea și în remușcările sale: cum se mai mînie el, cum se sfîșie nerăbdător, cum se răzbună de îndelungata-i autoorbire, de parcă ar fi fost o orbire intenționată! În această perioadă de trecere te pedepsești pe tine însuți, suspectîndu-ți propriile sentimente; îți torturezi entuziasmul prin bănuială; chiar conștiința curată îți pare o primejdie, un văl aruncat asupră-ți, în chip de ostenire a unei onestități mai rafinate; și, mai presus de toate, iei atitudine, o atitudine de fapt împotriva „tinereții“. - Iar un deceniu mai tîrziu, înțelegi că toate acestea mai aparțineau tot tinereții!

În decursul celei mai îndelungate perioade din istoria umanității - denumită epoca preistorică - valoarea sau non-valoarea unei acțiuni se deducea din consecințele sale: actul în sine era la fel de puțin luat în considerație ca și originea sa, lucrurile petrecîndu-se aproximativ la fel ca în China, chiar și aceea a zilelor noastre, unde o distincție sau o dezonoare a copilului se răsfrînge asupra părinților, puterea retroactivă a succesului sau a insuccesului fiind aceea care îi îndruma pe oameni să considere o acțiune drept bună sau rea. Să denumim această perioadă epoca premorală a umanității; pe atunci imperativul „cunoaște-te pe tine însuți!“ era încă necunoscut. Dimpotrivă, în decursul ultimelor zece milenii, în numeroase regiuni ale globului s-a ajuns pas cu pas la a nu mai atribui vreo valoare consecințelor acțiunii, ci cauzelor ei: iată, în rezumat, un mare eveniment, o considerabilă șlefuire a privirii și a etalonului, consecința întîrziată și inconștientă a valorilor aristocratice și a credinței în „origine“, semnul distinctiv al unei perioade care poate fi desemnată, în sensul cel mai strict al cuvîntului, ca perioada morală: prin ea s-a făcut primul pas spre cunoașterea de sine. Consecințele au fost înlocuite cu originea: ce răsturnare a perspectivei! O răsturnare obținută desigur în urma unor îndelungi lupte și vicisitudini! La drept vorbind, era o superstiție nouă și funestă, o limitare ciudată a interpretării ce venea astfel la putere: originea unei acțiuni, în sensul cel mai strict al cuvîntului, era atribuită unei intenții. Se cădea de acord asupra faptului că valoarea unei acțiuni rezidă în valoarea intenției sale. Intenția în chip de unică origine și preistorie a unei acțiuni: sub semnul acestei prejudecăți s-au rostit laude și dojeni, s-au pronunțat verdicte, și chiar s-a filozofat pînă mai ieri pe pămînt. - Însă acum n-ar trebui oare să simțim în sfîrșit necesitatea de a purcede din nou la o răsturnare și dislocare radicală a valorilor printr-o nouă reîntoarcere spre sine și o nouă aprofundare a omului? - n-am ajuns noi oare în pragul unei perioade care ar putea fi caracterizată, mai întîi negativ, ca extramorală? - astăzi, cînd începe să cîștige teren bănuiala, cel puțin printre noi, imoraliștii, că valoarea decisivă a unei acțiuni rezidă tocmai în ceea ce are ea neintenționat, și că întreaga ei intenționalitate, tot ceea ce poate fi văzut, știut, tot ceea ce poate deveni „conștient“ din ea aparține încă suprafeței și epidermei sale, - care, ca orice epidermă, trădează cîte ceva, dar mai mult tăinuiește. Pe scurt, noi credem că intenția este doar un semn și un simptom care necesită mai întîi o interpretare, un semn încărcat de prea multe semnificații pentru a avea una pentru sine, - că morala, în sensul pe care îl avea pînă acum, așadar morala intențiilor, a fost o prejudecată, o nechibzuială, poate o judecată provizorie, un lucru de genul astrologiei și alchimiei, în orice caz un lucru ce va trebui să fie depășit. Depășirea moralei, într-un anumit sens chiar autodepășirea moralei: acesta ar putea fi numele travaliului îndelungat și tainic hărăzit celor mai rafinate, celor mai cinstite și, totodată, celor mai răutăcioase conștiințe de azi, acestor vii pietre de încercare a sufletului. –

Nu e nimic de făcut, trebuie aduse fără milă în discuție și în fața instanței sentimentele devotamentului, ale jertfirii pentru semeni, întreaga morală a autoînstrăinării, precum și estetica „contemplației dezinteresate“ sub a cărei mască o artă demasculinizată, destul de ispititoare, caută să-și făurească astăzi o conștiință curată. Există mult prea mult farmec și dulceață în acele sentimente „pentru ceilalți“ și „nu pentru mine" ca să ne retină de a deveni în cazul lor de două ori mai neîncrezători și de a întreba: „nu sîn oare acestea - ispite?" - Că ele plac - nu numai celui care le încearcă și celui care se bucură de roadele lor, dar pînă și spectatorului simplu, - aceasta nu oferă vreun argument în favoarea lor, ci dimpotrivă, invită la prudență. Așadar, să fim prudenți!

Oricare ar fi poziția filozofică pe care ne-am plasa azi, trebuie să recunoaștem că, indiferent cum am privi-o, falsitatea lumii în care ne închipuim că trăim este lucrul cel mai cert și mai stabil pe care îl poate sesiza ochiul nostru; găsim temeiuri peste temeiuri care încearcă să ne seducă la presupunerea că în „esența lucrurilor“ există un principiu amăgitor. insă cel care face răspunzătoare pentru falsitatea lumii însăși gîndirea noastră, așadar „spiritul“ subterfugiu cinstit pe care îl folosește, conștient sau inconștient, orice advocatus dei -: cel care consideră această lume, laolaltă cu spațiul, timpul, forma, mișcarea, ca o concluzie falsă, acela ar avea cel puțin prilejul de a se deprinde în sfîrșit cu neîncrederea față de întreaga gîndire: nu ne-a jucat ea pînă acum cea mai mare festă dintre toate? și ce garanție avem că ea nu va continua să facă ceea ce a făcut dintotdeauna? Vorbind cu toată seriozitatea: inocenta gînditorilor are ceva emoționant, care inspiră respect, ea le permite să se înfățișeze chiar și astăzi în fața Conștiinței cu rugămintea de a-i cere răspunsuri cinstite: de pildă, dacă ea e „reală“, sau de ce se sustrage cu atîta încăpățînare din fața lumii exterioare, ori alte întrebări asemănătoare. Credința în „certitudinile nemijlocite“ este o naivitate morală care ne face cinste, nouă, filozofilor: însă ar trebui să încetăm odată de a mai fi doar oameni morali! Făcînd abstracție de morală, această credință e o nerozie care nu prea ne face cinste! Neîncrederea mereu trează n-are decît să treacă în viața burgheză drept semnul „caracterului rău“, și să facă parte prin urmare dintre imprudente: aici, intre noi, dincolo de lumea burgheză și de Da-urile și Nu-urile ei - ce ne-ar putea împiedica să fim imprudenți și să spunem: filozoful are în fine dreptul la „caracterul rău“, el fiind cea mai batjocoritoare ființă de pînă acum pe pămînt astăzi, el are datoria de a h neîncrezător, de a privi lumea dușmănos din toate abisurile bănuielilor. - Fie-mi iertată această glumă, această caricatură tristă, această întorsătură sumbră: căci eu însumi mi-am schimbat de mult ideile și aprecierile despre escroci și escrocați, și am la îndemînă cîteva ghionturi pregătite pentru mînia oarbă cu care filozofii se împotrivesc ideii de a fi înșelați. și de ce nu? Ideea că adevărul are o valoare mai mare decît aparenta este o simplă prejudecată morală și nimic mai mult; este chiar cea mai puțin dovedită ipoteză din cîte există pe pămînt. Să recunoaștem totuși ceva: viața nu ar fi deloc posibilă fără o perspectivă de evaluări și de aparențe; iar dacă am vrea să suprimăm totalmente „lumea aparentă“, laolaltă cu înflăcărarea și nerozia virtuoasă a anumitor filozofi, presupunînd că voi ați putea s-o faceți, - n-ar mai rămîne nimic din „adevărul“ vostru! De fapt, ce anume ne constrînge să admitem existenta unui antagonism real între ,.adevărat“ și „fals“? Nu e de ajuns să admitem existenta unor grade ale aparentei, precum și a unor umbre și armonii mai luminoase sau mai întunecate ale ei, - a diferitelor valeurs, ca să întrebuințăm limbajul pictorilor? De ce n-ar h lumea care ne privește Pe noi o ficțiune? Iar dacă se va obiecta că „ficțiunea trebuie să aibă și un creator“ - de ce nu s-ar putea răspunde pe șleau: De ce? Acest „trebuie să aibă“ nu aparține, și el, ficțiunii? Oare ne este îngăduit, la urma urmei, să fim cît de cît ironici atît față de subiect cît și față de predicat și complement? Nu îi este îngăduit filozofului să se înalțe deasupra încrederii naive în gramatică? Am tot respectul pentru guvernante: dar n-a sosit oare timpul ca filozofia să renunțe la o credință bună pentru guvernante?

O, Voltaire! O, umanitate! O, prostie! „Adevărul“, „căutarea adevărului" sîn lucruri destul de dificile; iar dacă omul se îndeletnicește cu ele prea omenește - „il ne cherche le vrai que pour faire le bien“ - pun prinsoare că nu va găsi nimic!

Presupunînd că nu ne este „dăruit“ nimic în afară de lumea noastră de dorinți și patimi, că nu putem atinge vreo altă „realitate“ mai înaltă sau mai profundă în afară de aceea a instinctelor noastre - căci gîndirea exprimă doar relația dintre aceste instincte -: ne va fi oare îngăduit să facem o încercare și să punem o întrebare: această lume, „dăruită“ nu este oare suficientă pentru a înțelege, pornind de Ia cele ce sîn, așa-numita lume mecanică (sau „materială“) ? Nu mă refer la a o înțelege ca pe o iluzie, o „aparență“, o „reprezentare“ (in sensul berkeleyan sau schopenhauerian), ci ca pe o realitate de același rang cu înseși pasiunile noastre, - ca pe o formă mai primitivă a lumii afectelor, lume în care se află înglobat într-o unitate puternică tot ceea ce se ramifică și se profilează mai apoi în procesul organic (si prin urmare, se moleșește și se slăbește -), ca pe un fel de viață instinctuală în care toate funcțiunile organice se află legate sintetic unele de altele: autoreglare, asimilație, nutriție, eliminare, metabolism, - ca pe o formă prealabilă a vieții. - În cele din urmă, nu numai că ne este îngăduit să facem această încercare: însăși conștiința metodei ne-o impune. A nu admite existența mai multor categorii de cauzalități înainte de a fi încercat rezultatele unei singure categorii, înainte de a o fi dus pînă la ultimele ei limite (-pînă la absurd, dacă se poate spune astfel): aceasta este o morală a metodei de la care astăzi nimeni nu se poate sustrage; - aceasta rezultă „prin definiție“, cum spun matematicienii. La urma urmei, întrebarea este dacă noi considerăm într-adevăr voința ca pe o forță ce acționează, dacă credem în cauzalitatea voinței: dacă o facem - și în fond, această credință este însăși credința noastră în cauzalitate -, atunci trebuie să facem o experiență, aceea de a considera ipotetic cauzalitatea voinței ca fiind unica existentă. Desigur, „voința“ poate acționa doar asupra unei „voințe“ - și nu asupra unei „materii“ (asupra „nervilor“, de pildă-): pe scurt, trebuie pusă ipoteza că pretutindeni unde se constată „efecte“, o voită acționează asupra unei alte voințe - și că toate procesele mecanice, în măsura în care ele manifestă o forță ce acționează, sîn chiar o forță a voinței, un efect al voinței. - Presupunînd în sfîrșit că s-a reușit explicarea întregii noastre vieți instinctuale ca o dezvoltare internă și ramificată a unei forme fundamentale unice a voinței - și anume, a voinței de putere, potrivit tezei mele -; presupunînd că toate funcțiunile organice s-au putut reduce la această voință de putere, și că în ea s-ar găsi și soluția problemei procreației și a nutriției - fiind vorba de una și aceeași problemă -, prin aceasta s-ar dobîndi dreptul de a denumi fără echivoc toate forțele ce acționează: voită de putere. Lumea văzută din interior, lumea definită și desemnată prin caracterul ei „inteligibil“ - această lume ar fi tocmai „voința de putere“, și nimic altceva.

„Cum? Aceasta nu înseamnă oare, exprimat popular: Dumnezeu e contestat, pe cînd diavolul, nu?“ - Dimpotrivă! Dimpotrivă, prieteni! și, la urma urmei, cine naiba vă silește să vorbiți „popular“? –

Precum s-a întîmplat mai ieri, în plin secol al iluminismului, cu Revoluția franceză, această farsă sinistră și, privită din apropiere, inutilă, dar pe care spectatorii nobili și entuziaști din întreaga Europa o interpretau din depărtare atît de îndelung și de pasionat prin propriile lor revolte și entuziasm, pînă ce textul dispăru sub interpretări: tot astfel, s-ar putea întîmpla ca o posteritate nobilă să se înșele iarăși în aprecierea întregului trecut, și doar astfel să-i confere poate un aspect acceptabil. - Ba chiar mai mult, poate s-a și întîmplat acest lucru; nu am fost oare noi înșine această „posteritate nobilă“? și oare nu aparțin acum toate acestea, de vreme ce le înțelegem, - trecutului?

Nimeni nu va da prea lesne crezare unei doctrine pentru simplul fapt că ea te face fericit sau virtuos, poate cu excepția „idealiștilor“ drăgălași pasionați de Bine, de Adevăr, de Frumusețe, în a căror baltă înoată laolaltă toate soiurile de dorinți multicolore, greoaie și blajine. Fericirea și virtutea nu constituie niște argumente. Însă chiar și spiritele chibzuite uită adesea că nici nefericirea și răutatea nu constituie contraargumente mai valabile. Un lucru poate fi adevărat, chiar dacă este dăunător și primejdios în cel mai înalt grad; nu-i exclus ca însăși constituția fundamentală a existenței să implice faptul că deplina cunoaștere atrage după sine pieirea, - astfel că vigoarea unui spirit s-ar măsura în doza de „adevăr“ pe care o poate suporta, sau, mai clar, în gradul pînă la care el ar avea nevoie ca acest adevăr să fie diluat, voalat, îndulcit, amortizat, falsificat. Însă nu încape îndoială că pentru descoperirea anumitor părți ale adevărului cei răi și nefericiți sîn mai înzestrați și au șanse mai mari de reușită; nemaivorbind de răii fericiți, - o species trecută sub tăcere de către moraliști. S-ar putea ca duritatea și șiretenia să ofere condiții mai favorabile apariției spiritelor puternice, independente și a filozofilor decît acea blîndețe blajină, delicată, concesivă, acea artă pe bună dreptate atît de prețuită la un savant, de a accepta totul cu ușurință. Să presupunem, ceea ce este esențial în cele de mai sus, că noțiunea de „filozof“ nu se restrînge doar la filozoful care scrie cărți - sau chiar își transcrie în cărți filozofia sa! - Stendhal adaugă o ultimă trăsătură la imaginea filozofului liber-cugetător, trăsătură pe care, de dragul gustului german, nu vreau să neglijez a o sublinia: - căci ea este potrivnică gustului german. „Pour etre bon philosophe, spune cel din urmă mare psiholog, it faut etre sec clair, sans iliusion. Un banquier, qui a fait fortune, a une partie du caractere requis pour faire des decouvertes en philosophie, cest-î-dire pour voir clair dans ce qui est.“

Tuturor lucrurilor profunde le e dragă masca; cele mai profunde dintre ele nutresc chiar o anumită ură față de imagine și de simbol. N-ar trebui oare ca adevăratul deghizament sub care să se fălească pudoarea unui dumnezeu să fie contrariul său? Iată o problemă dubioasă: ar fi fost chiar de mirare să nu se găsească vreun mistic care să se fi încumetat să procedeze el însuși astfel. Există întîmplări într-atît de delicate, încît faci bine dacă le îngropi sub o grosolănie oarecare, făcîndu-le de nerecunoscut; există acte de iubire și de generozitate excesivă în urma cărora lucrul cel mai recomandabil este să apuci un ciomag și să-l snopești în bătaie pe martor: astfel îi vei tulbura memoria. Cîte unii se pricep să-si tulbure și să-și maltrateze propria memorie, pentru a se răzbuna cel puțin pe acest unic complice: - pudoarea e inventivă. Lucrurile de care ne rușinăm cel mai mult nu sîn totodată și cele mai rele lucruri: îndărătul cîte unei măști se ascunde nu numai perfidie, - în șiretenie se află atîta bunătate! Îmi pot imagina un om care, avînd de tăinuit o comoară prețioasă și fragilă, se rostogolește prin viață grosolan și rotund ca un bătrîn butoi de vin mucegăit și ferecat cu strășnicie: astfel o vrea finețea pudoarei sale. Pe un om a cărui pudoare e profundă, soarta și hotărîrile sale delicate îl întîmpină tot pe drumuri pe care putini s-au aventurat vreodată și a căror existentă n-o pot cunoaște nici cei mai apropiați și mai confidențiali semeni ai lui: el își tăinuiește din fața privirii lor atît primejdiile de moarte în care se află cît și certitudinea pe care a recucerit-o. Un astfel de om tăinuit, care folosește instinctiv vorbirea pentru a tăcea și pentru a trece lucruri sub tăcere, este inepuizabil în pretexte pentru a nu vorbi: el dorește și reușește ca, în locul lui, în inimile și mințile prietenilor săi să sălășluiască o mască a sa; și chiar dacă nu a vrut-o, într-o bună zi el va descoperi că acolo se află totuși o mască, - și că e bine să fie astfel. Toate spiritele profunde au nevoie de o mască: mai mult decît atît, în jurul fiecărui spirit profund se formează neîncetat o mască, datorită interpretării invariabil false, adică anoste, a tuturor cuvintelor sale, a tuturor pașilor săi, a tuturor manifestărilor vieții sale.

Trebuie să ne dovedim nouă înșine că sînem hărăziți la independentă și la poruncire; și aceasta, la timpul potrivit.

Astfel de încercări nu trebuie ocolite, chiar dacă ele sîn poate cel mai primejdios joc dintre toate jocurile, la urma urmei ele fiind încercări la care nu va asista vreun alt martor sau judecător în afară de noi înșine. Nu te atașa de o persoană: fie ea cea mai dragă dintre toate, - fiecare persoană este o temniță și, totodată, un ungher. Nu te atașa de o patrie: fie ea cea mai pătimită și cea mai nevoiașă dintre toate, - e mai lesnicios să-ti detașezi inima de o patrie victorioasă. Nu te lăsa atașat de un sentiment de compătimire: nici măcar pentru oamenii superiori al căror martiriu deosebit și a căror neajutorare o descoperi întîmplător. Nu te atașa de o știință: chiar dacă vreuna te-ar ademeni cu inestimabile descoperiri ce par să-ti fie hărăzite de-a dreptul ție. Nu te atașa de propria-ți detașare, de nici o depărtare voluptuoasă, ținut îmbătător al păsării ce zboară din ce în ce mai sus, pentru a zări sub ea o întindere mereu crescîndă: - primejdia celui ce zboară. Nu te atașa de propriile-ti virtuți, nu te jertfi în întregime pentru un oarecare și unic detaliu, de exemplu pentru „ospitalitatea“ ta: aceasta e primejdia primejdiilor pentru sufletele alese și bogate care, risipitoare și aproape nepăsătoare față de ele însele, împing virtutea generozității pînă la viciu. Trebuie să știi să te păstrezi: iată cea mai bună dovadă a independenței.

Văd apărînd la orizont o nouă specie de filozofi: îndrăznesc să-i botez cu un nume nu lipsit de primejdie. În măsura în care îi ghicesc, în măsura în care se lasă ei ghiciți căci dorința de a rămîne pe undeva enigmatici tine de felul lor de a fi -, acești filozofi ai viitorului ar putea fi denumiți pe bună-dreptate sau poate și pe nedrept, ispititori. Acest nume este la urma urmei doar o tentativă sau, dacă vreți, o tentație.

Fi-vor acești filozofi ce vin prieteni ai „adevărului“? Pesemne că da, căci toți filozofii de pînă acum și-au îndrăgit propriile adevăruri. Însă, cu siguranță, ei nu vor fi dogmatici. Le-ar răni orgoliul, și chiar gustul, dacă adevărul lor ar trebui să fie un adevăr pentru toți, aceasta fiind pînă acum dorința tainică și gîndul ascuns al tuturor strădaniilor dogmatice. „Raționamentul meu este raționamentul meu: asupra lui nu are vreun drept nimeni altcineva“ - va spune poate un asemenea filozof al viitorului. „Trebuie să se renunțe la prostul gust de a vrea să te pui de acord cu cei mulți. Binele încetează de a mai fi bun din momentul în care ajunge pe buzele vecinului. și cum ar fi cu putință să existe un bun comun! Cuvîntul se contrazice pe sine: ceea ce poate fi posedat în comun are întotdeauna prea putină valoare. În cele din urmă, totul va fi precum a fost dintotdeauna: lucrurile mari vor rămîne pentru cei mari, abisurile pentru cei profunzi, gingășiile și spaimele pentru cei delicați și, în general și pe scurt, toate raritățile pentru cei rari.“ —

Mai e oare nevoie să spun în mod special, după toate cele de mai sus, că și acești filozofi ai viitorului vor fi spirite libere, foarte libere, - precum și, desigur, nu numai spirite libere, ci ceva mai mult, superior mai măreț, ceva fundamental diferit, ce nu trebuie nesocotit și confundat? Însă, spunînd acestea, resimt obligația - aproape la fel de stringentă față de ei înșiși, ca și față de noi, vestitorii și predecesorii lor, noi, spiritele libere! - de a îndepărta de la noi dintr-o suflare o veche și stupidă prejudecată, o confuzie absurdă care a întunecat prea îndelung, precum o negură, noțiunea de „spirit liber“. În toate țările Europei și în America de asemenea se practică în zilele noastre o folosire abuzivă a acestui cuvînt, desemnîndu-se prin el o specie deosebit de restrînsă, captivă și încătușată de spirite care năzuiesc aproximativ la contrariul celor ce se află în intențiile și instinctele noastre, - nemaivorbind de faptul că, ținînd seama de acești noi filozofi care apar, ei nu sîn decît niște ferestre închise și uși zăvorîte. Ca s-o spunem scurt și tăios, aceste spirite numite pe nedrept „libere“ sîn nivelatoare- sclavi elocvenți, scribi conțopiști în serviciul gustului democratic și al ideilor sale „moderne“: cu toții, oameni lipsiți de singurătate, de o singurătate care să fie a lor proprie, flăcăi bravi și neîndemînatici a căror îndrăzneală și bună purtare nu poate fi pusă la îndoială, dar care nu sîn liberi, oameni ridicol de superficiali, îndeosebi în tendința lor fundamentală de a vedea în formele vechii societăți cauza mai tuturor mizeriilor și nereușitelor omenești, tendință prin care se reușește din plin așezarea adevărului de-a-ndoaselea! Telul spre care năzuiesc ei din toate puterile este fericirea turmei, pajiștea cea verde, siguranța, lipsa de primejdie, tihna, înlesnirea vieții pentru toată lumea; cele mai cu osîrdie și mai des intonate cîntece și lozinci ale lor se numesc „egalitatea drepturilor“ și „compătimire pentru toți suferinzii“ - iar suferința însăși e concepută de ei drept un lucru care trebuie desființat. Dimpotrivă, ochii și conștiința noastră își pun întrebarea: unde și în ce fel a crescut planta numită „om“ cu cea mai mare vigoare în înalturi? Noi credem că aceasta s-a petrecut de fiecare dată în circumstanțe diametral opuse, că pentru aceasta a fost necesar ca împrejurările primejdioase ale vieții umane să se amplifice pînă la monstruozitate, că a fost necesară o îndelungată presiune și constrîngere pentru ca facultățile de imaginație și de disimulare ale omului („spiritul“ său) să se dezvolte întru finețe și îndrăzneală, că a fost necesar ca voința sa de viată să se intensifice pînă la a deveni voită absolută de putere: - noi credem că duritatea, violenta, sclavia, primejdiile de pe uliți și din inimi, clandestinitatea, stoicismul, magia și toate felurile de demonisme, toate cele rele, teribile, tiranice, tot ce are omul din animalul de pradă și din șarpe, slujește la fel de bine înălțarea species-ului uman ca și contrariul său. și aceasta nu este încă de ajuns: cele spuse și trecute aici sub tăcere de către noi ne plasează în orice caz la extrema opusă tuturor ideologiilor moderne și tuturor dorințelor de turmă: poate, în chip de antipozi ai acestora? Ce-i de mirare că noi, „spiritele libere", nu sînem tocmai cele mai comunicative spirite? că nu dorim să trădăm în nici un chip de unde se poate elibera un spirit și în ce direcție ar trebui să fie îndreptat apoi? Iar cît privește primejdioasa formulă „dincolo de Bine și de Rău“ prin care ne punem cel puțin la adăpost de confuzii: noi sînem altceva decît tibres penseurs, tiberi pensatori, Freidenker, decît toate celelalte nume prin care acestor bravi apărători ai „ideilor moderne" le place să se autodenumească. Noi ceilalți, locuitori, sau cel puțin oaspeți ai multor țări ale spiritului, noi, cei care am reușit să evadăm de fiecare dată din ungherele înăbușitoare și plăcute în care păreau să ne retină iubirea preconcepută și ura preconcepută, tinerețea, originea, hazardul oamenilor și al cărților, sau chiar oboseala drumeției; plini de răutate față de momelile servituții care se află ascunse în onoruri, sau în bani, sau în funcții publice, sau în înflăcărările simțurilor; recunoscători pînă și sărăciei și diverselor boli, căci ele ne eliberau mereu de cîte o regulă și de „prejudecata“ sa, recunoscători lui Dumnezeu, diavolului, dobitocului și viermelui care sălășluiesc în noi, curioși pînă la viciu, cercetători pînă la cruzime, apucînd cu mîini neșovăielnice toate cele incomprehensibile, mestecînd și digerînd toate cele nedigerabile, apți pentru toate meseriile care cer perspicacitate și simțuri ascuțite, pregătiți pentru toate riscurile grație unui surplus de „liber arbitru“, înzestrați cu suflete de fațadă și de interior ale căror intenții ultime nu Ie zărește nimeni prea lesne, precum și cu prim-planuri și fundale prin care nimeni nu poate răzbate pînă ia capăt, ascunși sub mantii de lumină, cuceritori, chiar de ne asemuim epigonilor și risipitorilor. rînduind și adunînd din zori și pînă-n noapte, avari ai bogățiilor și sertarelor noastre ticsite, buni ; gospodari în a învăța și a uita, inventatori de scheme, mîndri cîteodată de tablele noastre de categorii, uneori pedanți, uneori bufnite laborioase chiar în plină zi, chiar sperietori de păsări, dacă e nevoie, - și astăzi este nevoie: și anume, în măsura în care sînem prieteni înnăscuți, jurați și geloși ai singurătății, ai propriei noastre singurătăți profunde de adînc miez de noapte și de plină amiază: - iată, astfel de oameni sînem noi, spiritele libere! și poate fi-veți și voi cam la fel, voi, cei care veniți? voi, noii filozofi? 

Partea a treia: fenomenul religios

Sufletul omenesc și limitele sale, amploarea atinsă pînă în prezent de experiența internă a umanității, culmile, abisurile și perspectivele îndepărtate ale acestor experiențe, întreaga istorie anterioară a sufletului și posibilitățile sale încă neepuizate: iată domeniul de vînătoare predestinat unui psiholog înnăscut, amator de „mare vînătoare“. Dar de cîte ori trebui-va el să-și spună cu disperare: „sîn singur! ah, sîn cu desăvîrșire singur! în această pădure imensă și seculară!“ Astfel că își dorește cîteva sute de gonaci și copoi ageri, dresați pe care să-i poată asmuți în istoria sufletului omenesc, pentru a-si încolți acolo vînatul său. Dar e în zadar: iar și iar, el își dă amarnic și temeinic seama cît de greu sîn de găsit gonaci și copoi tocmai pentru lucrurile care îi ațîță curiozitatea. Inconvenientul pe care îl resimte în trimiterea savanților pe domenii noi și primejdioase de vînătoare care necesită curaj, inteligență și finețe în toate sensurile cuvîntului constă în faptul că acești savanți încetează de a mai fi utilizabili din momentul în care începe „marea vînătoare“ și, odată cu ea, marea primejdie: ajunși acolo, ei își pierd agerimea privirii și flerul. Pentru a ghici și a cerceta care a fost de exemplu istoria anterioară a problemei științei și a conștiinței în sufletul unui homines religiosi, ar trebui să avem o conștiință profundă, îndurerată, monstruoasă, precum a fost conștiința intelectuală a lui Pascal, ar trebui să mai desfășurăm deasupra-i acel firmament de senină și malițioasă spiritualitate care să ne permită să cuprindem cu privirea, să dominăm, să orînduim, să constrîngem în formule acest furnicar de experiențe primejdioase și dureroase. - Dar cine ar putea să-mi facă acest serviciu? și cine are timp să aștepte astfel de ajutoare? apariția lor este evident mult prea rară, existenta lor e întotdeauna atît de improbabilă! În cele din urmă trebuie să faci totul singur, de vrei să afli cîte-ceva: prin urmare, ai multe de făcut! - Însă, de această dată. o curiozitate ca a mea este cea mai agreabilă dintre toate viciile, - iertați-mă! Am vrut să spun că dragostea de adevăr își primește răsplata sa în ceruri, dar și pe pămînt.

Credința pe care o pretindea creștinismul la începuturile sale, și pe care ades a și obținut-o din partea unei lumi sceptice de liber-cugetători meridionali care purtau în ei și îndărătul lor lupta seculară a școlilor filozofice, fără a mai pune la socoteală educația de toleranță dată de imperium Romanum, - această credință nu este credința candidă și ursuză de supușenie care îl atașa pe un Luther sau pe un Cromwell sau pe vreun alt barbar nordic al spiritului de al său Dumnezeu și de al său creștinism; este vorba mai degrabă de credința lui Pascal, care se aseamănă teribil cu o sinucidere lentă a rațiunii, - a unei rațiuni îndărătnice, longevive, asemenea unui vierme ce nu poate fi ucis dintr-o dată, cu o singură lovitură. De la bun început, credința creștină înseamnă jertfire: jertfirea întregii libertăți, a întregului orgoliu, a întregii conștiințe de sine a spiritului; în plus, ea este o subjugare, autobatjocorire și automutilare. Există și o doză de cruzime și de fenicianism religios în această credință pretinsă din partea unei conștiințe macerate, complicate și prea alintate: ea pornește de la premisa că supunerea spiritului trebuie să fie indescriptibil de dureroasă, că întregul trecut și toate deprinderile unui astfel de spirit se opun acestui absurdissimum care îl înfruntă în chip de „credință“. Oamenii moderni, deveniți insensibili față de întreaga terminologie creștină, nu mai resimt culmea de oroare pe care o exercită asupra unui gust antic paradoxala formulă „Dumnezeu răstignit“. Nicăieri și niciodată nu a mai existat o răsturnare atît de îndrăzneață, de sinistră, de neliniștitoare, de enigmatică precum această formulă: ea anunța o reconsiderare a tuturor valorilor antice. Acesta este Orientul, Orientul cel profund, este sclavul oriental care se răzbuna astfel pe Roma și pe toleranța ei aristocratică și frivolă, pe „catolicismul“ roman al credinței: - și niciodată n-a fost credința aceea care i-a ridicat pe sclavi la nivelul stăpînilor și i-a răzvrătit împotriva lor, ci indiferența față de toate credințele, acea nepăsare pe jumătate stoică, pe jumătate zîmbitoare față de seriozitatea religiei. „Iluminismul“ revoltă: căci sclavul dorește absolutul, el înțelege doar ceea ce este tiranic, chiar și în morală, el iubește la fel precum urăște, fără nuance, pînă în străfunduri, pînă la durere, pînă la boală, - întreaga sa suferință tăinuită se revoltă împotriva gustului aristocratic care pare să nege suferința. Scepticismul față de suferință, în fond doar o atitudine a moralei aristocratice, a avut și el un rol, și nu dintre cele mai mici, în izbucnirea ultimei mari revolte a sclavilor care a început o dată cu Revoluția franceză.

În orice regiune a globului a apărut pînă acum nevroza religioasă, o găsim îmbinată cu trei prescripții dietetice primejdioase: solitudine, post și abstinență sexuală, - dar fără a putea discerne cu certitudine care este aici cauza și care e efectul, sau dacă, în general, există cumva vreo relație între cauză și efect. Ceea ce ne îndreptățește această din urmă îndoială este faptul că, atît la popoarele sălbatice, cît și la cele domestice, printre cele mai constante simptome ale acestei nevroze se află și o subită explozie de senzualitate neînfrînată care se transformă, la fel de subit, în convulsii de pocăință și într-o renunțare la lume și la voită: să fie oare explicabile amîndouă printr-o epilepsie deghizată? Dar în acest domeniu, mai mult ca în oricare altul, trebuie să ne abținem de la orice interpretări: nici un alt fenomen de pînă acum nu a mai favorizat o asemenea abundentă de iraționalitate și de superstiție, nici un altul nu a mai suscitat într-o asemenea măsură interesul oamenilor, chiar al filozofilor, - ar fi timpul de a contempla lucrurile cu mai multă răceală, de a deprinde prudența, mai mult: de a privi în lături, de a pleca în lături. - Chiar și cea mai recent apărută filozofie, cea schopenhaueriană, mai păstrează pe planul al doilea, aproape ca o problemă esențială, acest îngrozitor semn de întrebare al crizei și al renașterii religioase. În ce fel este posibilă nimicirea voinței? în ce chip poate apărea sfîntul? - se pare că aceasta a fost de fapt întrebarea prin care Schopenhauer a devenit filozof și de la care a pornit. Astfel că, printr-o consecvență pur schopenhaueriană, Richard Wagner, cel mai convins partizan al său (și poate și cel din urmă, cel puțin în Germania -), ajuns la încheierea propriei sale opere, a avut de înfruntat aceeași problemă, încarnînd-o în cele din urmă în personajul înspăimîntător și etern al lui Kundry, type vecu în carne și oase; și aceasta în vreme ce psihiatrii din mai toate țările Europei aveau prilejul s-o studieze îndeaproape, pretutindeni unde nevroza religioasă - sau „fenomenul religios“, cum îl numesc eu -- își manifesta ultima ei erupție și procesiune epidemică, în chip de „Armată a Salvării“. - Însă dacă ne vom întreba care anume a fost de fapt lucrul care a suscitat într-o asemenea măsură interesul oamenilor de toate categoriile și din toate timpurile, chiar și al filozofilor, în fenomenul sanctității, cauza o vom găsi fără îndoială în aparenta de miracol inerentă lui, și anume în succesiunea imediată a contrariilor, a stărilor de spirit cărora li se atribuie valori morale opuse: se credea că se asistă în acest caz la transformarea palpabilă și subită a unui „om rău“ într-un „sfînt“, într-un om bun. Psihologia de pînă acum a naufragiat în acest loc: nu s-a întîmplat oare astfel mai ales din cauză că ea s-a plasat sub dominația moralei, din cauză că ea însăși credea în opoziția morală a valorilor, văzînd-o, citind-o, tălmăcind-o în texte și în fapte? - Cum? Să fie oare „miracolul“ doar o eroare de interpretare? O deficiență filologică?

Se pare că rasele latine sîn mult mai pătrunse de catolicismul lor decît noi, nordicii, de creștinism, în totalitatea sa; și că prin urmare, necredința din țările catolice are o semnificație cu totul diferită de aceea din țările protestante - fiind un fel de revoltă împotriva spiritului rasei, în vreme ce la noi ea semnifică mai degrabă o reîntoarcere la spiritul (sau la absenta spiritului -) rasei. Nu încape îndoială că noi, nordicii, ne tragem din rase barbare, acest lucru fiind vizibil chiar și în atitudinile noastre religioase: noi sînem rău înzestrați pentru religie. Se poate considera că celții fac excepție, ei fiind cei care au furnizat prin aceasta cel mai propice teren infecției creștine în țările nordului: - Franța a fost tara în care idealul creștin a înflorit, în măsura în care i-a îngăduit-o soarele palid al Nordului. Ce impresie ciudată de pietate ne provoacă chiar și acești ultimi sceptici francezi, dacă în vinele lor curge un dram de sînge celtic! Ce aer catolic, negerman exală în nările noastre sociologia lui Auguste Comte, cu logica ei romană a instinctelor! Cît de iezuit e acel Sainte-Beuve, amabilul și înțeleptul Cicerone din Port-Royal, în ciuda ostilității sale față de iezuiți! și în sfîrșit, Ernest Renan: cît de inaccesibil ne pare nouă, nordicilor, limbajul acestui Renan, cel la care un fleac de tensiune religioasă tulbură în fiece moment echilibrul unui suflet tolănit confortabil și voluptuos, în înțelesul bun al cuvîntului! Să repetăm dar frumoasele-i fraze care urmează - și vom vedea numaidecît ce tresărire de malițiozitate și orgoliu vor naște ele, în chip de răspuns, în sufletele noastre pesemne mai puțin frumoase, mai dure, mai germane! - „disons donc hardiment que la religion est un produit de lhomme normal, que lhomme est le plus dans le vrai quand îl est de plus religieux et le plus assure dune destinee infinie... Cest quand îl est bon quil veut que la vertu corresponde î une ordre eternel, cest quand îl contemple les choses dune maniere desinteressee quil trouve la mort revoltante et absurde. Comment ne pas supposer que cest dans ces moments-lî que lhomme voit le mieux?“... Aceste fraze par atît de străine urechilor mele, ele se află într-atît la antipodul obișnuințelor mele încît, citindu-le pentru întîia oară, am scris la margine, într-un moment de mînie „la niaiserie religieuse par excellence!“ - pînă cînd, în cele din urmă, mînia mea ajunse chiar să îndrăgească aceste rînduri care așează adevărul de-a-ndoaselea! E un lucru atît de elegant, de distins să-ți ai proprii tăi antipozi!

Lucrul surprinzător în religiozitatea grecilor antici este abundenta nestăvilită de recunoștință ce se revarsă din ea: - cît de nobilă este umanitatea cu o astfel de atitudine față de natură și viată“. - Mai tîrziu, cînd plebea va deveni majoritară în Grecia, teama năpădește și religia; este semnul creștinismului care apare la orizont.

Pasiunea pentru Dumnezeu: o găsim în forme rustice, candide și indiscrete, ca în cazul lui Luther -- întreg protestantismul este lipsit de delicatezza meridională. Există și forme de excesivitate orientală, exaltarea sclavului grațiat sau eliberat pe nemeritate, de exemplu cazul sfîntului Augustin, căruia îi lipsește într-un mod izbitor orice noblețe a atitudinilor și dorințelor. Găsim în această pasiune tandrețe și lubricitate feminină, care, pudică și ignorantă, năzuiește la unio mystica et physica: cazul Madame de Guyon. În numeroase cazuri ea apare, într-un mod îndeajuns de ciudat, în chip de deghizare a pubertății unei tinere sau a unui tînăr; cîteodată, chiar sub semnul isteriei unei fete bătrîne și a ultimei ei ambiții: - și nu o dată, asemenea femei au fost canonizate de Biserică.

Pînă în prezent, cei mai puternici oameni s-au înclinat întotdeauna cu venerație în fața sfîntului, ca în fața unei enigme de autobiruință și supreme privațiuni deliberate: de ce s-au înclinat oare? În sfînt- și îndărătul misterului aparenței sale nevolnice și jalnice - ei bănuiau forța superioară care se punea la încercare pe sine printr-o astfel de subjugare, vigoarea unei voințe în care ei știau să recunoască și să cinstească propria lor forță și dorință de dominație: venerîndu-l pe sfînt, ei venerau ceva din ei înșiși. La aceasta se adăuga faptul că vederea sfîntului le inspira un sentiment de suspiciune: nu se poate năzui la o asemenea negație monstruoasă, la o astfel de întoarcere împotriva legilor naturii fără un anumit temei, astfel își spuneau și se întrebau ei. Probabil că aici se află o cauză, vreo primejdie deosebit de mare despre care ascetul poate că este mai bine informat, gratie tainicilor săi consolatori și vizitatori. Pe scurt, de la acest sfînt puternicii acestei lumi au deprins o nouă teamă, au intuit o nouă putere, un dușman necunoscut, încă nebiruit: - „voința de putere“ a fost cea care i-a silit să adaste în fața sfîntului. Ei nu s-au putut opri să nu-i pună întrebări –

În Vechiul Testament ebraic, cartea justiției divine, se pot găsi oameni, lucruri și cuvinte de un stil într-atît de măreț, încît sfintele scrieri ale grecilor și indienilor nici nu se pot compara cu el. În fața acestor extraordinare vestigii ale omului de odinioară te cuprinde groaza și respectul, avînd totodată prilejul de a face reflecții triste despre Asia antică și despre Europa, micuța ei peninsulă care se îndîrjește să-și închipuie că ea înseamnă, în comparație cu Asia, „progresul umanității". Firește: cel care este el însuși doar un animal domestic firav și docil, cel care cunoaște exclusiv necesitățile unui animal domestic (asemenea oamenilor noștri instruiți din prezent, laolaltă cu credincioșii creștinismului „instruit“ -), acela nu va găsi sub aceste ruine nici un temei de uimire, și cu atît mai puțin de amărăciune - preferința pentru Vechiul Testament este o piatră de încercare în privința „măreției“ și a „meschinătății“ -, simțind poate mai pe gustul său Noul Testament, cartea îndurării (în care domină un miros dulceag, drăgăstos și înăbușitor de bigoți și de suflete mărunte). A reuni sub aceeași copertă acest Nou Testament, triumf al gustului rococo din toate punctele de vedere, cu Vechiul Testament, în chip de Biblie, de „carte în sine“: iată poate cea mai mare imprudență, cel mai mare „păcat față de spirit“ pe care îl poartă pe conștiință Europa literară.

La ce bun să fii ateu în zilele noastre? - Dumnezeu „Tatăl“ e contestat de-a binelea; la fel și „Judecătorul“, „Răsplătitorul“, precum și al său „liber arbitru: el nu ne aude, - și chiar dacă ne-ar auzi, nu i-ar sta în putere să ne ajute. Cel mai rău e că el pare să fie incapabil de a se exprima lămurit: așadar, este obscur? - Aceasta e concluzia la care am ajuns, în urma multor discuții, întrebînd și ascultînd - în ea se află cauza decăderii teismului european; la drept vorbind, îmi pare că instinctul religios se află într-o puternică recrudescentă, - dar că el respinge cu profundă neîncredere împlinirea pe care i-o oferă tocmai teismul.

Ce face, la urma urmei, întreaga filozofie modernă? După Descartes - și mai degrabă pentru a-l sfida decît pentru a-l urma -, toți filozofii atentează împotriva anticei noțiuni a sufletului, aceasta sub aparența unei critici la adresa noțiunilor de subiect și predicat - ceea ce constituie un atentat împotriva ipotezei fundamentale a doctrinei creștine. În chip de teorie sceptică în privința cunoașterii, filozofia cea nouă este anticreștină_. fie că o tăinuiește sau o recunoaște, deși, pentru urechile mai delicate fie spus, ea nu este în nici un caz antireligioasă. De fapt, odinioară se credea în „suflet“ precum se credea în gramatică și în subiectul gramatical: se spunea „eu“ este determinant, „gîndesc“ este predicat determinat gîndirea este o acțiune căreia îi este indispensabil un subiect în chip de cauză. Apoi, cu o tenacitate și o șiretenie demne de admirație, s-a încercat ieșirea din această plasă, s-a încercat dacă n-ar putea fi cumva adevărat și contrariul: „gîndesc“ - determinant, „eu“ - determinat; așadar, „eu“ ar fi doar o sinteză ce se efectuează prin gîndirea însăși. Kant a vrut în fond să demonstreze că, din punctul de vedere al subiectului, subiectul n-ar putea fi demonstrat, - și nici obiectul: ideea posibilității unei existente aparente a subiectului individual, așadar a „sufletului“, poate că nu i-a fost întotdeauna străină, idee care s-a manifestat deja o dată cu o putere extraordinară pe pămînt, prin filozofia Vedanta.

Există o mare scară a cruzimii religioase, o scară cu multe trepte; însă trei din acestea sîn cele mai importante. Odinioară se jertfeau pentru Dumnezeu oameni, poate tocmai cei mai dragi, - dintre aceste jertfe fac parte cele ale primilor născuți, prezente în toate religiile preistorice, și, de astmenea, jertfa oferită de împăratul Tiberiu în grota Mithra din insula Capri, cel mai oribil anacronism al istoriei romane. Mai tîrziu, în epoca morală a umanității, îți jertfeai pentru Dumnezeu instinctele tale cele mai puternice, „natura“ ta: aceasta e bucuria solemnă ce strălucește în privirea crudă a ascetului. a exaltatului anahoret care „s-a împotrivit naturii“. În fine, ce ne-a mai rămas acum de jertfit? n-ar trebui oare jertfite în sfîrșit toate cele consolatoare, sacre, tămăduitoare, întreaga speranță, întreaga credință într-o armonie tăinuită, într-o fericire și dreptate viitoare? N-ar trebui să-l jertfim pe Dumnezeu însuși și să divinizăm, din cruzime față de el, stînca, nerozia, povara, destinul, neantul? A-l jertfi pe Dumnezeu neantului -- acest misteriu paradoxal al supremei cruzimi i-a fost rezervat generației prezentului: noi, cu toții, știm deja cîte ceva despre aceasta. -

Cel care, asemeni mie, s-a străduit îndelung, îmboldit de nu știu ce dorință enigmatică, să pătrundă pînă în abisurile pesimismului și să-l elibereze din strîmtorarea și simplicitatea pe jumătate creștină, pe jumătate germană prin care el s-a manifestat în acest din urmă secol, și anume, sub înfățișarea filozofiei schopemhaueriene; cel care a privit vreodată cu adevărat, cu ochi asiatici și supra-asiatici înlăuntrul și îndărătul celei mai negativiste concepții posibile despre lume _ dincolo de Bine și de Rău, și nu mai mult, precum au făcut-o Buddha și Schopenhauer, sub vraja și mirajul moralei -, acela a zărit, poate fără să vrea, idealul opus: idealul celui mai impulsiv, celui mai viabil om, care consimte la această lume mai mult decît toți ceilalți, cel care s-a deprins nu numai să accepte și să rabde cele ce au fost și sîn, ci dorește să le revadă așa cum au fast și sîn, în vecii vecilor, cel care, nesățios, adresează un da capo nu numai lui însuși, ci întregii piese, întregului spectacol, și nu doar unui spectacol anume, ci de fapt celui care are nevoie tocmai de acest spectacol - și îl face necesar: căci are iarăși și iarăși nevoie de el însuși - și se face necesar -- Dar cum? Nu cumva acesta este - circulus vitiosus deus?

Pe măsură ce acuitatea percepției spirituale și a perspicacității omului crește, în jurul lui orizontul și spațiul se lărgesc deopotrivă: lumea sa devine mai profundă, în fața privirii sale apar mereu noi stele, enigme și imagini noi. Poate că toate cele prin care privirea sa spirituală și-a exersat perspicacitatea și profunzimea pînă acum au fost pentru el doar un prilej de antrenament, un fel de joacă destinată copiilor și capetelor puerile; poate că într-o bună zi cele mai solemne noțiuni, cele pentru care s-a luptat și s-a suferit mai mult, noțiunea de „Dumnezeu“ și de „păcat“, ne vor părea la fel de puțin importante precum îi par unui bătrîn jucăriile și tristețile copilăriei, - și poate că atunci „bătrînul“ va avea din nou trebuință de o altă jucărie, de o altă tristețe, - mereu copil, etern copil!

S-a remarcat oare măsura în care trîndăvia sau semitrîndăvia este condiția necesară unei vieți cu adevărat religioase (atît preferatului travaliu de analiză microscopică a sinelui, cît și acelei stări de relaxare delicată ce se numește „rugăciune“, pregătire permanentă în vederea „venirii lui Dumnezeu“ -)? Mă refer Ia trîndăvia cu conștiința împăcată, trîndăvia strămoșească, cea pe care o ai în sînge, trîndăvia căreia nu îi e pe de-a-ntregul străin sentimentul aristocratic că munca te dezonorează - și anume, că ea înjosește sufletul și trupul. S-a remarcat oare că, prin urmare, hărnicia modernă, zgomotoasă, care prețuiește timpul, mîndră de ea însăși, caraghios de mîndră, ne educă și ne pregătește mai mult decît toate celelalte, tocmai pentru „necredință“? Printre cei care în Germania zilelor noastre de pildă trăiesc în afara religiei, găsesc „liber cugetători“ de diverse soiuri și origini, dar mai cu seamă o majoritate de oameni a căror muncă asiduă dusă din generație în generație le-a anihilat instinctele religioase: astfel că ei nu mai au habar la ce servesc religiile, mărginindu-se să le înregistreze existența cu un soi de uimire tîmpă. Ei se simt de-acum într-atît de preocupați, acești oameni cumsecade, fie cu afacerile lor, fie cu plăcerile lor, nemaivorbind de „patrie“, de ziare, de „îndatoririle de familie“, încît se pare că nu le mai rămîne timp deloc pentru religie, mai ales că ei nu sîn siguri dacă e vorba cumva de vreo afacere nouă sau de o nouă plăcere, -- căci e cu neputință, spun ei, să mergi la biserică numai și numai pentru a-ți strica buna dispoziție. Ei nu sîn dușmani ai datinilor religioase; dacă în anumite cazuri, spre exemplu în ocazii oficiale, li se cere participarea la asemenea datini, ei fac ceea ce li s-a cerut, la fel cum se fac atîtea și atîtea -, o fac. cu o seriozitate răbdătoare și modestă, fără prea multă curiozitate sau jenă: - ei trăiesc prea în afara religiei pentru a mai simți măcar necesitatea unui pro sau contra față de astfel de lucruri. Dintre acești indiferenți face parte astăzi majoritatea protestanților germani din clasele mijlocii, îndeosebi în marile și laborioasele centre de comerț și trafic; de asemenea, majoritatea harnicilor savanți și întregul personal al universităților (cu excepția teologilor, a căror prezență însăși în universități oferă psihologilor enigme din ce în ce mai numeroase și mai subtile de dezlegat). Cu greu oamenii pioși sau pur și simplu bisericoși își pot imagina cît de multă bunăvoință, s-ar putea spune chiar voință voluntară, îi este necesară unui savant german pentru a trata cu seriozitate problema religioasă; întreaga lui meserie (și, precum am mai spus, hărnicia meșteșugărească la care îl constrînge conștiința sa modernă) îl predispune la o atitudine de superioară și totodată binevoitoare seninătate față de religie, atitudine în care se amestecă uneori și un ușor dispreț față de această „impuritate“ spirituală pe care o presupune la toți cei care se recunosc a fi enoriașii unei biserici. Numai recurgînd la ajutorul istoriei (așadar nu la experiența sa personală) va reuși savantul să ajungă la a examina religiile cu o seriozitate respectuoasă și o considerație cam sfielnică; și chiar dacă a ajuns să simtă de-a dreptul recunoștință față de religii, el însuși nu s-a apropiat prin aceasta nici măcar cu un pas de acel lucru pe care îl reprezintă încă biserica sau pioșenia: poate chiar dimpotrivă. Indiferenta practică față de treburile religioase în care s-a născut și în spiritul căreia a fost educat obișnuiește să se sublimeze în el sub forma prudentei și a gustului pentru curățenie, care îl fac să se teamă de contactul cu persoanele și practicile religioase; și poate că tocmai profunzimea toleranței și omeniei sale este cea care îl îndeamnă să evite situațiile delicate pe care toleranța însăși le incumbă. - Fiecare epocă își are felul ei propriu de adorabilă naivitate pe care celelalte secole i-o invidiază: - și cît de multă naivitate respectabilă, puerilă și infinit de prostească se află în această credință a savantului în superioritatea sa, în buna-credință a toleranței sale, în siguranța neștiutoare și candidă cu care îl tratează instinctiv pe omul religios ca pe un tip mediocru și inferior, pe care el l-a întrecut, l-a ocolit, l-a depășit, - el, micul spiriduș arogant, plebeul sprinten și harnic, meșteșugarul intelectual și manual al „ideilor“, al „ideilor moderne“!

Cel care a privit în străfundul lucrurilor ghicește din plin cît de multă înțelepciune se află în faptul că oamenii sîn superficiali. Instinctul lor de conservare este cel care îi învață să fie trecători, ușori și falși. Ici și colo, la filozofi precum și Ia artiști, se întîlnește cultul pătimaș și excesiv al „formelor pure“: nu încape nici o îndoială că cel care are nevoie într-o asemenea măsură de cultul superficiei a făcut cîndva o incursiune neizbutită dedesubtul ei. Poate că există chiar o ierarhie printre acești copii mistuiți de flăcări, artiști înnăscuți, care nu pot gusta plăcerile vieții decît străduindu-se să-i falsifice imaginea (oarecum dintr-o dorință de îndelungă răzbunare -): s-ar putea deduce gradul în care viața le este nesuferită din măsura în care ei doresc să-i vadă imaginea falsificată, diluată, transcendentalizată, zeificată, -artiștii ar putea fi clasificați în rîndul homines religiosi, ca o categorie supremă a acestora. Spaima profundă și suspicioasă de scufundare într-un pesimism incurabil este cea care constrînge întregi secole să se tină cu dinții de o interpretare religioasă a existentei: acea spaimă a instinctului care își închipuie că s-ar putea ajunge prea devreme în posesia adevărului, mai înainte ca omul să fi devenit îndeajuns de puternic, îndeajuns de dur, îndeajuns de artist... Considerată din acest punct de vedere, pietatea, ,;viața întru Dumnezeu“ ar apărea ca fiind cel din urmă și cel mai rafinat produs al spaimei de adevăr, ca o divinizare și o beție artistică în fața celei mai consecvente falsificări posibile, ca o vrere de răsturnare a adevărului, o vrere spre neadevăr cu orice preț. Poate că nici n-a existat pînă acum vreun mijloc mai eficace pentru înfrumusețarea omului ca pietatea însăși: prin pietate omul se poate transfigura într-o asemenea măsură în artă și superficie, în joc de culori, în bunătate, încît priveliștea pe care o oferă să nu mai provoace suferință.

A-i iubi pe oameni de dragul lui Dumnezeu - iată cel mai ales și cel mai rafinat dintre toate sentimentele pe care le-au dobîndit pînă acum oamenii. Că iubirea de oameni, lipsită de vreo intenție ascunsă care să o sfințească, nu este decît o prostie și o animalitate în plus, că predispoziția spre această iubire de oameni trebuie să-și primească mai întîi măsura, finețea, bobul de sare și grăuntele de ambră din partea unei predispoziții superioare: -- oricine ar fi fost omul care a simțit și a „trăit“ pentru întîia oară aceste lucruri, oricît de mult i s-a împleticit limba în încercarea de a exprima astfel de gînduri delicate, fie ca numele lui să rămînă pentru noi veșnic sfînt și demn de cinste, fiind numele aceluia care a zburat cel mai sus și s-a rătăcit cel mai frumos pînă acum!

Filozoful, așa cum îl înțelegem noi, spiritele libere -, adică omul cu cea mai cuprinzătoare responsabilitate, cel care poartă pe conștiință evoluția globală a omenirii: acest filozof, în opera sa de cultivare și educație, se va servi de religii la fel precum se va servi și de condițiile politice și economice respective. Influența selectivă, cultivatoare, adică la fel de destructivă pe cît de creatoare și constructivă, ce va putea fi exercitată cu ajutorul religiilor este multiplă și diversă, corespunzînd de la caz la caz felului de oameni care vor intra sub dominația și protecția ei. Pentru cei puternici, independenți, pentru cei pregătiți și predestinați să poruncească, în persoana cărora se încarnează rațiunea și arta unei rase conducătoare, religia este un mijloc în plus pentru biruirea piedicilor, cu scopul de a putea stăpîni: în chip de legătură care îi unește pe stăpînitori cu supușii, oferind și destăinuind celor dintîi conștiința acestora din urmă, tot ce au ei mai tăinuit și mai intim și pe care ar dori să-l sustragă supunerii; iar în cazul în care cîte unii de o asemenea obîrșie aristocratică se simt predispuși, prin elevata lor spiritualitate, la o viată mai retrasă și mai contemplativă, dorind să se limiteze doar la forma cea mai subtilă a dominației (asupra tinerilor aleși sau a confraților din același ordin), religia însăși le va putea servi drept mijloc de apărare împotriva zarvei și caznei pe care le presupune o dominație mai grosolană, drept mijloc de a se păstra neatinși de murdăria inevitabilă a tuturor acțiunilor politice. Astfel au înțeles să o facă brahmanii, de exemplu: cu ajutorul unei organizații religioase, ei si-au atribuit prerogativul de a desemna poporului pe regii săi, în vreme ce ei înșiși se mențineau și se simțeau deoparte și în afară, ca oameni hărăziți unor misiuni superioare și supraregale. Totodată, religia oferă și unei părți a celor dominați îndrumarea și posibilitatea de a se pregăti în vederea unei viitoare dominații și porunciri, și anume acelor clase și stări sociale aflate într-o lentă ascensiune în care puterea și plăcerea voinței, vrerea de autodominație se află, datorită unor fericite datini familiale, într-o continuă creștere: -- acestora religia le oferă din plin imbolduri și tentații pentru a păși pe calea unei spiritualități superioare, pentru a încerca sentimentul marii depășiri de sine, al liniștii și al singurătății: -ascetismul și puritanismul sîn mijloace aproape indispensabile de educație și înnobilare în cazul unei rase care dorește să-și domine originea plebeiană și să se ridice prin muncă la viitoarea stăpînire. Iar oamenilor obișnuiți, în sfîrșit, celor mai numeroși, celor care sîn hărăziți la a sluji, la utilități generale, a căror existentă este îngăduită doar în acest scop, lor religia le oferă o inestimabilă suficientă față de condiția și felul lor, numeroase seninătăți ale inimii, o înnobilare a supușeniei, fericirea și suferința în plus de a trăi laolaltă cu cei asemeni lor, precum și un fel de transfigurare și înfrumusețare, un fel de justificare a întregii banalități cotidiene, a întregii meschinării, a întregii sărăcii semianimalice a sufletului lor. Religia și semnificația religioasă a vieții îi iradiază cu o strălucire solară pe acești oameni veșnic istoviți, ii face să-si suporte propria imagine, ea acționează, precum obișnuiește să acționeze filozofia epicuriană asupra suferinzilor de un soi mai elevat, și anume înviorîndu-i, rafinîndu-i, făcîndu-i să tragă foios din suferință, ajungînd chiar pînă la a o sanctifica și justifica. Poate că nu există în creștinism și în budism nimic mai demn de cinste ca arta acestora de a-i învăța chiar și pe cei mai umili felul în care se pot înălța, prin pietate, !a o fictivă ordine superioară a lucrurilor, resemnîndu-se prin aceasta cu ordinea reală, în interiorul căreia o duc atît de greu, - tocmai această greutate fiind cea necesară!

În fine, pentru a evalua și părțile negative ale unor astfel de religii și pentru a scoate la lumină neliniștitoarea lor periculozitate, trebuie să arătăm că întotdeauna se plătește un preț mare și teribil în cazul în care religiile sîn folosite nu ca niște mijloace de cultivare și educație în mîinile filozofilor, ci ajung să acționeze de capul lor, suverane, dorind să constituie ele însele țeluri ultime și nu doar un mijloc printre alte mijloace. La fel ca la toate celelalte specii animale, și în cazul omului există un surplus de ratați, bolnavi, degenerați, infirmi, inși hărăziți suferinței; și printre oameni reușitele constituie întotdeauna excepția, și chiar o excepție rară, dacă avem în vedere faptul că omul este animalul al cărui specific nu este încă fixat. și chiar mai rău: cu cît tipul uman care îl reprezintă pe un om este de un grad mai înalt, cu atît mai mare este improbabilitatea reușitei sale: hazardul, legea absurdului ce domnește în economia globală a umanității își exercită cea mai înspăimîntătoare influență distrugătoare de-a dreptul asupra oamenilor superiori ale căror condiții de viată sîn delicate, complexe și greu previzibile. Cum se comportă cele două mari religii mai sus pomenite în privința acestui surplus de cazuri eșuate? Ele caută să conserve, să mențină în viată tot ceea ce poate fi menținut, ele iau chiar sistematic atitudine în chip de religii ale suferinzilor, țin partea tuturor celor care suferă din pricina vieții ca de o maladie, dorind ca orice alt sentiment al vieții să treacă drept fals și să devină cu neputință. Scoțînd în evidență și faptul că, alături de ceilalți, de această asistentă grijulie și conservatoare a profitat și profită și tipul superior de oameni, care pînă acum a fost mai întotdeauna și cel mai suferind, în bilanțul general religiile de pînă acum, și anume cele suverane, apar printre cauzele principale care au contribuit la menținerea tipului „om“ pe o treaptă inferioară de dezvoltare, - ele au conservat prea mulți dintre acei care trebuiau să piară. Pentru binefacerile lor inestimabile li se datorează recunoștință; și nu există om îndeajuns de bogat în recunoștință care să nu sărăcească pus bunăoară în fața tuturor celor făptuite pînă în prezent, pentru Europa, de către „învățații“ creștinismului! Și totuși, dacă religiile au dăruit mîngîiere suferinzilor, curaj celor oprimați și deznădăjduiți, un toiag și un reazem celor care se poticneau, dacă pe cei tulburați sufletește sau sălbăticiți i-au ademenit departe de societate, în mănăstiri și în case de tratament psihic: ce le-a mai rămas de făcut, în străduința lor necontenită și conștientă de a-i conserva pe toți cei bolnavi și suferinzi, adică de fapt și în adevăr, de a lucra la ruinarea rasei europene? Așezarea tuturor evaluărilor de-a-ndoaselea - iată, aceasta le-a mai rămas de făcut! și de a-i zdrobi pe cei puternici, de a infecta marile speranțe, de a mînji cu suspiciune bucuria întru frumusețe, de a frînge toate cele suverane, virile, cuceritoare, dornice de dominație, toate instinctele proprii celui mai înalt și mai izbutit tip uman, și de a le preface în incertitudine, conștiință tulburată, autodistrugere, de a perverti pînă și iubirea față de cele pămîntene, întreaga dorință de a stăpîni cele pămîntene preschimbîndu-le în ură față de pămînt și pămîntean aceasta a fost misiunea pe care și-a fixat-o Biserica, și a trebuit să și-o fixeze pînă în momentul în care a reușit în fine să contopească într-o unică noțiune „renunțarea la lume“, „renunțarea la simțuri“ și „omul superior“. Presupunînd că am putea cuprinde cu privirea ironică și indiferentă a unui zeu epicurian întreaga comedie ciudată, dureroasă, grosolană și totodată rafinată a creștinismului european, cred că cu greu am mai putea conteni cu rîsul și cu uimirea: n-ar reieși oare clar că de-a lungul a optsprezece secole Europa a fost stăpînită de o unică voință, aceea de a face din om un avorton sublim? Însă cel care ar da peste această formă degenerată și pipernicită de bunăvoie care îl reprezintă pe creștinul european (Pascal, de exemplu), și l-ar privi de astă dată neepicurian, ci înarmat cu un fel de baros divin, n-ar exclama el oare cu mînie, milă și groază: „O, neghiobilor, neghiobi îngîmfați și miloși, ce ați făcut aici? Fost-a aceasta o muncă pentru mîinile voastre? În ce chip mi-ați pocit și cîrpăcit cea mai frumoasă marmură! Cum de ați îndrăznit voi s-o faceți?“ - Vreau să spun că creștinismul a fost cea mai funestă formă de îngîmfare de pînă acum. Niște oameni insuficient de înalți și de duri ca să le poată fi îngăduit a-l sculpta pe om în chip de artiști; oameni insuficient de puternici și de clarvăzători pentru a putea accepta cu o măreață stăpînire de sine legea primordială care presupune înmiite eșecuri și pieiri; oameni insuficient de distinși pentru a putea discerne abisala și felurita ierarhie și prăpastie care îl desparte pe un om de celălalt: - astfel de oameni, cu a lor „egalitate în fața lui Dumnezeu“, au avut în mîinile lor pînă în prezent destinul Europei, pînă cînd, în cele din urmă s-a prăsit o rasă pipernicită, aproape caraghioasă, un animal de turmă, o ființă docilă, bolnăvicioasă și mediocră, europeanul zilelor noastre...

Partea a patra: aforisme și interludii

63 Cel care-i dascăl din cap pînă-n picioare consideră toate lucrurile cu seriozitate doar în raport cu discipolii săi, - chiar și pe sine însuși.

64 „Cunoașterea de dragul cunoașterii“ - iată ultima cursă pe care ne-o întinde morala: și ne încîlcim încă o dată de-a binelea în latul ei.

65 Neînsemnată ar fi atracția cunoașterii de n-ar exista atît de multă pudoare ce trebuie învinsă pentru a ajunge pînă la ea.

65a Față de Dumnezeul nostru sînem cei mai neloiali cu ; putință: lui nu u este îngăduit să păcătuiască!

66 Înclinația de a se înjosi, de a se lăsa jefuit, înșelat, exploatat ar putea constitui pudoarea unui Dumnezeu care trăiește printre oameni.

67 A-I iubi pe Unul singur e o barbarie: căci ponoasele acestei iubiri le trag toți Ceilalți. Fie ea chiar și iubirea față de Dumnezeu.

68 „Da, am făcut asta“, spune memoria mea. „E cu neputință s-o fi făcut“ - spune mîndria mea și rămîne neînduplecată. În cele din urmă - memoria e cea care cedează.

69 Viața nu a fost cercetată cu suficientă băgare de seamă, de vreme ce nu s-a zărit și măna care, plină de menajamente, ucide.

70 A avea caracter înseamnă a avea totodată și propria-ți experiență caracteristică care se repetă la nesfîrșit.

71 Înțeleptul în chip de astronom. - Cîtă vreme mai simți stelele ca pe ceva „deasupra ta“, îți lipsește încă privirea cunoscătorului.

72 Nu tăria sentimentului înalt, ci trăinicia lui îl face pe om superior.

73 Cel care își atinge idealul, tocmai prin aceasta îl și depășește

73a Există păuni care își ascund evantaiul păunesc din fața tuturor privirilor - și numesc aceasta mîndria lor.

74 Omul genial este insuportabil dacă nu posedă cel puțin încă două calități pe deasupra: recunoștință și puritate.

75 Gradul și felul sexualității unui om reușesc să se înalte pînă la cele mai înalte culmi ale spiritului său.

76 În vreme de pace omul războinic se năpustește asupra lui însuși.

77 Principiile servesc la tiranizarea sau la justificarea sau la cinstirea sau la defăimarea sau la tăinuirea obișnuințelor: - pesemne că doi oameni cu principii identice le pot folosi pe acestea în scopuri fundamental diferite.

78 Cel care se disprețuiește pe sine se mai consideră totuși un disprețuitor.

79 Sufletul care se știe iubit și nu știe a răspunde, iubind, își trădează poleiala: - și își dă arama pe față.

80 Ceea ce s-a lămurit încetează să ne mai intereseze. - Ce a vrut să spună zeul care ne-a sfătuit: „cunoaște-te pe tine însuți“? Să însemne oare aceasta: „încetează să te mai interesezi de tine însuti! Fii obiectiv!“? - Dar Socrate? - Dar „omul de știință“?

81 E îngrozitor să mori de sete în mijlocul mării. De ce trebuie oare să vă sărați într-atît adevărul, încît el să nu ne mai poată stinge nici măcar setea?

82 „Compătimire față de toată lumea“ - aceasta ar însemna duritate și tiranie față de tine însuți, stimabile vecin!

83 Instinctul: - Cînd casa ți-e în flăcări, uiți pînă și de cină. Da: însă te despăgubești, dejunînd apoi în cenușă.

84 Femeia învață să urască pe măsură ce se dezvață - să vrăjească.

85 Aceleași pasiuni, la bărbat și la femeie, se deosebesc ca tempo: iată pricina interminabilelor neînțelegeri dintre ei.

86 Femeile însele ascund întotdeauna îndărătul întregii lor vanități personale disprețul lor impersonal - față de „femeie“.

87 Inimă încătușată, spirit liber: - Dacă îți încătușezi inima și o păstrezi captivă, poți acorda multe libertăți spiritului tău: aceasta am mai spus-o. Dar nimeni nu mă crede, poate doar cei care o știu deja -

88 Persoane deosebit de inteligente încep să fie tratate cu suspiciune din momentul în care ajung în încurcătură.

89 O viață plină de trăiri înspăimîntătoare oferă prilej de bănuială că însuși cel care le-a trăit este înspăimîntător.

90 Oamenii gravi și melancolici devin mai ușori tocmai prin ceea ce pe alții îi îngreuiază, prin ură și iubire: și îi vedem ridicîndu-se pentru moment la suprafața lor.

91 E atît de rece, atît de înghețat încît îți frige degetele! Mîna care îl apucă tresare de spaimă! - Și tocmai de aceea unii îl cred incandescent.

92 Care dintre noi nu s-a jertfit măcar o dată pe sine - pentru bunul său renume?

93 Amabilitatea nu conține nici un dram de ură față de oameni, dar tocmai din această cauză ea are o doză mult prea mare de dispreț față de om.

94 Maturitatea bărbatului: regăsirea seriozității cu care, copil fiind, se juca.

95 A te rușina de imoralitatea ta: iată una din treptele scării la capătul căreia te vei rușina de moralitatea ta.

96 Trebuie să te desparți de viață precum a făcut Odiseu, despărțindu-se de Nausicaa, - mai mult binecuvîntînd decît iubind.

97 Cum? Acesta-i un om mare? În el, eu văd doar pe comediantul propriilor sale idealuri.

98 De-ți dresezi bine conștiința, te va și săruta în vreme ce te muscă.

99 Dezamăgitul. - „Așteptam s-aud ecoul și auzit-am doar elogiul –

100 În fața noastră înșine, ne prefacem a fi întotdeauna mai naivi decît sînem: astfel ne refacem din oboseala de a trăi alături de semenii noștri.

101 În zilele noastre cei care cunosc adevărul au tendința de a se simți încarnarea lui Dumnezeu - într-un animal.

102 Descoperirea faptului că este deopotrivă iubit ar trebui de fapt să-l deziluzioneze pe îndrăgostit de ființa iubită. „Cum? într-atît de modest să fiu, să te iubesc pe tine? Sau într-atît de prost? Sau - sau – “

103 Primejdia fericirii. - „Acum toate îmi reușesc din plin, de-acum înainte orice soartă mi-e pe plac: - cine are chef să fie soarta mea“

104 Nu iubirea de oameni, ci neputința acestei iubiri este cea care îi împiedică pe creștinii zilelor noastre - să ne ardă de vii.

105 Spiritului liber, „cucernicului cunoașterii“ - pia fraus îi repugnă chiar mai mult (rănind „cucernicia“ sa) decît impia fraus. De aici, profunda lui lipsă de înțelegere față de biserică, specifică „spiritelor libere“, - de aici, lipsa lui de libertate.

106 Datorită muzicii, pasiunile se pot bucura de ele însele.

107 Hotărîrea odată luată, a nu mai da ascultare nici chiar celor mai fondate obiecțiuni: iată indiciul caracterului puternic. Așadar, un prilej de nerozie cu bună-știintă.

108 Nu există defel fenomene morale, ci doar o interpretare morală a fenomenelor -

109 Destul de frecvent, criminalul nu este la înălțimea faptelor sale; el o minimalizează și o defăimează.

110 Rareori avocații unui criminal sîn îndeajuns de artiști pentru a ști să exploateze în favoarea clientului lor frumusețea oribilă a faptelor acestuia.

111 Cel mai anevoie ne poate fi rănită vanitatea atunci cînd mîndria ne-a fost rănită cu puțin înainte.

112 Celui care se simte predestinat să vadă și nu să creadă, toți credincioșii îi par prea zgomotoși, prea indiscreți: și se ferește de ei.

113 „Vrei să-l cîștigi de partea ta? Fă pe încurcatul în fața lui"

114 Imensa speranță a femeilor în iubirea trupească și pudoarea acestei speranțe le zădărnicește de la bun început toate perspectivele posibile.

115 În jocul în care nu participă iubirea sau ura, femeia este o actriță mediocră.

116 Marile perioade ale vieții noastre sîn cele în care dobîndim îndrăzneala să rebotezăm Răul din noi cu numele de Cel mai bun-ul nostru.

117 Voința de a birui o pasiune nu este la urma urmei altceva decît voința uneia sau mai multor pasiuni

118 Există o inocență a admirației: o posedă cel căruia nu i-a trecut încă prin minte că poate va fi admirat și el într-o bună zi.

119 Dezgustul față de murdărie poate fi atît de mare încît să ne împiedice a ne curăți, - a ne „dezvinovăți“

120 Adeseori senzualitatea crește mai năvalnic decît iubirea, astfel că rădăcina acesteia din urmă rămîne firavă și lesne de smuls.

121 E un raționament faptul că Dumnezeu, vrînd să devină scriitor, a învățat greaca, - și că n-a învățat-o prea bine.

122 A te bucura de o laudă înseamnă la unii doar o politețe a inimii - și de-a dreptul contrariul unei vanități a spiritului.

123 Pînă și concubinajul a fost corupt: - prin căsătorie.

124 Cel care jubilează pe rug, triumfă nu asupra durerii, ci asupra faptului că nu simte durerea la care se aștepta. Aceasta, întru pildă.

125 Cînd trebuie să ne revizuim părerea despre cineva, îi punem greu la socoteală faptul de a ne fi incomodat prin aceasta.

126 Un popor este înconjurul pe care îl face natura pentru a ajunge la șase, șapte oameni mari. - Și pentru a-i ocoli apoi.

127 Tuturor femeilor adevărate știința le ofensează pudoarea. Ele au senzația că se încearcă să li se privească astfel sub piele, - mai rău! sub fustă și găteală.

128 Cu cît mai abstract e adevărul pe care vrei să-l faci cunoscut, cu atît mai multă osteneală trebui-va să depui pentru a-ți seduce simțurile de partea lui.

129 Diavolul are cele mai vaste perspective asupra lui Dumnezeu, de aceea se ține la distanță atît de mare de el: - diavolul, cel mai vechi prieten al cunoașterii.

130 Adevărata înfățișare a omului iese la iveală în momentul în care talentul său apune, - atunci cînd el încetează să mai arate ce poate face. și talentul e o găteală; găteala, și ea, e o tăinuire.

131 Sexele se înșeală unul în privința celuilalt: aceasta din cauză că, în fond, ele se respectă și se iubesc numai pe ele însele (sau propriul lor ideal, ca să ne exprimăm mai amabil-). Astfel, bărbatul o vrea pe femeia blîndă, - însă femeia, tocmai ea, este esențialmente lipsită de blîndețe, asemenea pisicii, oricît de bine a deprins meșteșugul simulării blîndeții.

132 Virtuțile noastre sîn cele pentru care sînem mai cu osebire pedepsiți.

133 Cel care nu știe să-și găsească drumul spre idealul său, duce o viată mai ușuratică și mai impertinentă decît omul lipsit de ideal.

134 În simțuri își are obîrșia întreaga verosimilitate, întreaga bună- credință, întreaga evidentă a adevărului.

135 Fariseismul nu este o degenerare a oamenilor buni: o bună parte din el este mai degrabă o condiție a tuturor virtuților.

136 Unul caută un mamoș pentru ideile sale, iar altul pe cineva căruia să-i poată oferi ajutor ca mamoș; astfel ia naștere un dialog fructuos.

137 În relațiile cu savanții și cu artiștii te poți lesne înșela, și aceasta în sensuri contrarii: nu de puține ori găsești îndărătul unui savant remarcabil un om mediocru, iar îndărătul unui artist mediocru, adeseori - un om remarcabil.

138 Fie că sînem treji sau că visăm, noi procedăm la fel: mai întîi îl născocim și îl plăsmuim pe partenerul nostru, - pentru a-l uita apoi pe dată.

139 În răzbunare și în dragoste femeia e mai barbară decît bărbatul.

140 Un sfat sub formă de ghicitoare. - „Vrei să știi că nodul ține? - prinde-l în dinți și mușcă bine.“

141 Pîntecul este pricina faptului că omului îi vine cam greu să se considere un zeu.

142 Vorbele cele mai neprihănite pe care le-am auzit vreodată: „Dans le veritable amour cest lîme qui enveloppe le corps.“

143 Vanitatea noastră ar dori ca, din toate cîte le facem, pentru noi să treacă drept cel mai greu tocmai ceea ce ne izbutește mai din plin. Iată originea multor feluri de morală.

144 De obicei, cînd o femeie are înclinații științifice, ceva nu e în ordine în sexualitatea ei. Prin ea însăși, sterilitatea predispune la o anumită virilitate a gustului; bărbatul este, cu voia dumneavoastră, „animalul sterp“

145 Comparîndu-l în mare pe bărbat cu femeia, se poate spune că ea n- ar fi avut geniul gătelii dacă n-ar fi posedat și instinctul de a juca rolul secundar.

146 Cel care se luptă cu monștrii, să ia aminte, să nu devină el însuși un monstru. Iar de privești îndelung abisul, află că și abisul îți scrutează străfundul sufletului.

147 Dintr-un volum de vechi nuvele florentine, precum și din viață: buona femmina, e mala femmina vuol bastone. Sachetti Nov. 86.

148 A-l ademeni pe semen să-și facă o impresie bună despre noi și a ne încrede apoi cu toată convingerea în această impresie a semenului: cine ar putea fi pe măsura femeilor în această măiastră înșelătorie?

149 Cele considerate drept rele de către o epocă sîn de obicei răsfrîngerea inactuală a celor considerate odinioară bune, atavismul unui ideal anterior.

150 În jurul eroului toate se prefac în tragedie, în jurul semizeului toate devin dramă satirică; iar în jurul Iui Dumnezeu toate devin - ce? „lume“, poate?

151 Nu e de ajuns ca cineva să posede talent: trebuie să mai obțină și permisiunea voastră, - nu-i așa, prieteni ai mei?

152 „În grădina în care crește arborele cunoașterii, acolo-i paradisul“: astfel grăiesc cei mai tineri și cei mai bătrîni șerpi.

153 Cele făptuite întru iubire se petrec întotdeauna dincolo de Bine și de Rău.

154 Obiecția, zburdălnicia, vesela neîncredere, zeflemeaua, acestea sîn semne de sănătate: toate cele absolutiste țin de domeniul patologicului.

155 Simțul tragicului crește și descrește în raport cu senzualitatea.

156 Nebunia e o raritate în cazul indivizilor, - însă în cel al grupurilor, al partidelor, al popoarelor, al epocilor ea constituie regula.

157 Gîndul sinuciderii este un mijloc puternic de consolare: cu ajutorul lui poți depăși cu bine cîte-o noapte neplăcută.

158 Celui mai puternic instinct al nostru, cel care ne tiranizează, i se supune nu numai rațiunea, dar și conștiința noastră.

159 Într-adevăr, trebuie să răsplătim atît binele cît și răul: dar de ce să le răsplătim tocmai celui care ne-a făcut un bine sau un rău?

160 Înseamnă că nu-ți mai iubești îndeajuns cunoașterea de vreme ce o împărtășești.

161 poeții sîn nerușinați față de întîmplările lor: ei le exploatează.

162 „Nu vecinul e aproapele nostru, ci vecinul vecinului“ - astfel gîndesc toate popoarele.

163 Iubirea scoate la lumină calitățile înalte și ascunse ale îndrăgostitului, - ceea ce are el rar, excepțional: astfel, iubirea ne amăgește cu ușurință în privința celor care, la îndrăgostit, constituie regula.

164 Iisus spunea iudeilor săi: „legea a fost bună pentru sclavi, - iubiți-l pe Dumnezeu precum îl iubesc eu, ca un fiu! Ce ne privește morala pe noi, fii Domnului!“

165 Aviz tuturor partidelor. - Orice păstor are nevoie de un berbec care să conducă turma, - iar de nu, trebui-va să facă el însuși pe berbecul, atunci cînd se ivește prilejul.

166 Gura știe poate a minți, dar strîmbătura ei spune totuși adevărul.

167 La oamenii duri, profunzimea sentimentului este pricină de rușine - fiind totodată un lucru deosebit de valoros.

168 Creștinismul i-a dat lui Eros să bea otravă: - el n-a murit, dar a degenerat, căzînd în viciu.

169 A vorbi mult despre tine însuți poate fi și un mijloc de a te ascunde.

170 În laudă se află mai multă indiscreție decît în dojană.

171 La un om al cunoașterii compătimirea e oarecum caraghioasă, ca niște mîini delicate ale unui ciclop.

172 Din dragoste față de oameni, se întîmplă cîteodată să-l îmbrățișezi la întîmplare pe primul om întîlnit în cale (căci nu-i poți îmbrățișa pe toți): dar tocmai acest lucru, ia seama, să nu-l ghicească...

173 Nu-l urăști cîtă vreme îl mai desconsideri, ci de abia atunci cînd îl consideri egal ori superior.

174 Utilitariștilor, voi iubiți, ca și mine, întreg utilul doar în chip de vehicul al înclinațiilor voastre, - nu vi se pare și vouă de-a dreptul insuportabil scîrțîitul roților sale?

175 În cele din urmă, ajungi să-ți iubești dorința, și nu obiectul dorinței.

176 Vanitatea altora ne ofensează gustul doar atunci cînd ne ofensează vanitatea.

177 Se pare că în încercarea de a defini „veridicitatea“, nimeni n-a fost încă îndeajuns de veridic.

178 Prostiile debitate de înțelepți nu sîn crezute: ce prejudiciu cauzat drepturilor omului!

179 Urmările acțiunilor noastre ne trag de urechi, fără să se sinchisească prea mult de faptul că între timp noi ne-am „îndreptat“.

180 Există un fel de nevinovăție în minciună, indiciu al bunei-credințe în ceva.

181 E inuman să-l binecuvîntezi pe cel care te-a blestemat.

182 Familiaritatea din partea unui superior provoacă amărăciune, căci nu ne e îngăduit să-i răspundem la ea.

183 „Nu că m-ai mințit, ci că nu-ți voi mai putea da crezare, iată, de aceasta mă cutremur“

184 Există o exuberantă a bunătății care se aseamănă la înfățișare cu răutatea.

185 „Nu-mi place.“ - De ce? - „Pentru că nu sîn la înălțimea lui.“ Răspuns-a vreodată un om astfel?

Partea a cincea:contribuție la istoria naturală a moralei

186

Pe cît de subtil, întîrziat, multiplu, irascibil, rafinat este sentimentul moral din Europa zilelor noastre, tot pe atît de necoaptă, novice, neîndemînatică și nepricepută este „știința moralei“: - iată un contrast atrăgător ce devine cîteodată vizibil și tangibil în persoana unuia și aceluiași moralist. Însăși expresia „știință a moralei“ este mult prea arogantă și potrivnică bunului-gust, dacă luăm în considerație ce se desemnează prin ea; căci acest bun- gust a manifestat întotdeauna o preferință pentru cuvinte mai modeste. Am face mai bine să recunoaștem cu toată rigoarea posibilă ce anume ne lipsește și ne va mai lipsi multă vreme de acum înainte, care este adevărata necesitate, deocamdată singura legitimă: colectarea materialului, definirea conceptuală și ordonarea unui uriaș tezaur de sentimente rafinate, de nuanțe subtile între valori ce viețuiesc, cresc, se înmulțesc și pier, - și, poate, încercarea de a concretiza formele pe care le iau periodic și frecvent aceste cristalizări însuflețite, - toate acestea pentru pregătirea unei tipologii a moralei. Ce-i drept, pînă acum nu s-a dat dovadă de atîta modestie. Filozofii, cu toții, și-au asumat, cu o caraghioasă gravitate rigidă, sarcini cu mult mai elevate, mai pretențioase, mai solemne din momentul în care s-au îndeletnicit cu morala în chip de știință: ei doreau să pună bazele moralei, - și fiecare dintre ei și-a închipuit că a reușit; iar morala însăși trecea drept ceva „dat“. Cît de depărtat de nerodul lor orgoliu se afla sarcina unei descrieri, sarcină ce li se părea prea insignifiantă și pe care au lăsat-o pradă prafului și mucegaiului, deși e puțin probabil că ar fi putut avea cele mai delicate degete și simțurile îndeajuns de ascuțite pentru aceasta! Tocmai prin faptul că moraliștii filozofi luau cunoștință de facta-ele morale doar grosolan, într-o selecție arbitrară sau printr-o prescurtare întîmplătoare, ca de pildă în chip de morală a mediului lor înconjurător, a clasei lor sociale, a bisericii lor, a spiritului epocii lor, a climei și zonei lor geografice - tocmai prin faptul că ei erau prost informați și chiar prea puțin interesați în a cunoaște popoarele, epocile, trecutul, ei nici măcar n-au întrezărit adevăratele probleme ale moralei: - probleme care, toate, pornesc de la ideea unei comparații între diversele feluri de morală. Din întreaga „știință a moralei“ a lipsit deocamdată, oricît ar părea de ciudat, însăși problema moralei: a lipsit bănuiala că aici ar putea exista ceva problematic. Lucrul pe care filozofii îl numeau „punerea bazelor moralei“ și pe care îl pretindeau de la ei înșiși nu era, în adevărata sa lumină, decît o formă savantă a bunei-credințe în morala dominantă, un nou mijloc de a o exprima, așadar o stare de fapt în interiorul unei anumite moralități date și, în ultimă instanță, chiar un fel de tăgăduire a faptului că această morală poate fi exprimată în chip de problemă: - în orice caz, era vorba de contrariul unei examinări, al unei analize, al unei contestări, al unei vivisecții a acestei credințe înseși! Să ascultăm bunăoară cu cîtă nevinovăție, aproape venerabilă, își mai definește Schopenhauer propria sarcină, și să tragem concluziile în privința caracterului științific al unei „științe“ ai cărei ultimi maeștri mai vorbesc precum copiii și muierile bătrîne: - „Principiul, spune el (Grundprobleme der Ethik, p. 137), cu conținutul căruia toți moraliștii sîn în fond de acord: neminem laede, immo omnes, quantum potes, juva acesta-i adevăratul principiu pe care toți moraliștii s-au străduit să-l dovedească... adevăratul fundament al eticii, cel căutat de secole, ca piatra filozofală.“ - Desigur, se prea poate că dificultatea dovedirii principiului enunțat mai sus a fost considerabilă - după cum se știe, nici Schopenhauer n-a izbutit mai mult; iar cel care si-a dat pe de-a-ntregul seama cît de lipsit de bun- gust, cît de fals și sentimental este acest principiu, într-o lume a cărei esență o constituie voința de putere -, să facă bine să-și amintească faptul că Schopenhauer, cît era el de pesimist, cînta totuși la flaut... În fiecare zi, după masă: citiți-i pe biografii lui. Și, în treacăt fie zis: un pesimist, un contestatar al lui Dumnezeu și al lumii care întîlnind morala se oprește din drum -, care, cîntînd din flaut, încuviințează din cap în fața ei și a principiilor de soiul laede neminem: cum? Mai poate fi considerat un adevărat pesimist?

187

Făcînd abstracție de valoarea unor afirmații de genul: „în noi se află un imperativ categoric“, ne putem totuși întreba: ce ne spune o asemenea afirmație despre cel care o enunță? Există morale menite să-l justifice pe autor în ochii altora; unele sîn sortite să-l liniștească și să-l împace cu el însuși; altele îi servesc drept mijloc de autocrucificare și înjosire de sine; cu ajutorul unora el dorește să se răzbune, cu al celorlalte să se ascundă, ori să se transfigureze și să se transpună în înalturi și zări îndepărtate; una îl ajută pe autorul ei să uite, cealaltă să se facă uitat, parțial sau în întregime; cîte-un moralist ar vrea să-si exercite puterea și fantezia creatoare asupra omenirii; alții, și însuși Kant pare să facă parte dintre aceștia, lasă să se înțeleagă prin morala lor: „ceea ce e respectabil la mine este faptul că eu știu să mă supun, - cu voi trebuie să se întîmple la fel!“- pe scurt, moralele, și ele, sîn doar o semiologie a afectelor:

188

Orice morală, fiind opusă spiritului laisser aller, este o acțiune tiranică împotriva „naturii“ și, de asemenea, împotriva ,;rațiunii“: însă această afirmație ar constitui o obiecție doar dacă în numele vreunei alte morale s-ar decreta iar o interdicție a tuturor felurilor de tiranie și iraționalitate. Valoarea esențială și inestimabilă a oricărei morale constă în faptul că ea este o îndelungată constrîngere: pentru a înțelege fenomenul stoicismului, cel al Port- Royal-ului sau cel al puritanismului, trebuie să ne amintim de constrîngerea sub efectul căreia au dobîndit vigoare și libertate toate exprimările verbale de pînă acum, - constrîngere metrică, tiranie a rimei și a ritmului. Cîte greutăți au avut de întîmpinat poeții și oratorii tuturor popoarelor! - fără a face excepție de la aceasta cîțiva prozatori din zilele noastre în al căror auz sălășluiește o conștiință implacabilă - și toate acestea, „de dragul unei prostii“, cum spun bădăranii utilitariști care se consideră prin aceasta inteligenți, sau „din servilism față de legi arbitrare“, cum spun anarhiștii care se consideră prin aceasta „liberi“ și chiar liber-cugetători. Însă, oricît ar părea de uimitor, tot ceea ce există și a existat vreodată pe pămînt în materie de libertate, finețe, cutezanță, dans și măiastră certitudine, fie în domeniul gîndirii propriu-zise sau în cel al guvernării, în domeniul graiului sau în cel al convingerii, în domeniul artelor, precum și în cel al moralității, s-a putut dezvolta numai și numai sub jugul „tiraniei acestor legi arbitrare“; și, o spun cu toată seriozitatea, este foarte probabil că de-a dreptul acestea înseamnă „natură“, tocmai felul acestora de a fi este cel ,.natural" - și nu acel Laisser aller! Toți artiștii știu cît de depărtat de sentimentul nepăsării se află „cea mai naturală“ stare a lor, libera rînduire, dispunere, decizie, construire din momentele de „inspirație“, - și cu Ce strășnicie și precizie se supun ei, tocmai în acele clipe, nenumăratelor legi care sfidează prin însăși strictețea și exactitatea lor orice formulare prin intermediul noțiunilor (căci pînă și cea mai stabilă noțiune, în comparație cu aceste legi, rămîne ceva flotant, multiplu, echivoc -). După cîte se pare, lucrul esențial „din cer precum și pe pămînt“ este, s-o spunem încă o dată, supunerea îndelungată, într-o unică direcție: cu timpul, din aceasta a rezultat și rezultă întotdeauna ceva, lucruri de dragul cărora merită să trăiești pe pămînt, ca de pildă virtute, artă, muzică, dans, rațiune, spiritualitate - cîte ceva transfigurat, rafinat, nebunesc și divin. îndelunga încătușare a spiritului, suspicioasa constrîngere din comunicarea ideilor, disciplina pe care și-o impunea gînditorul în strădania de a-și subordona ideile unei conduite bisericești sau curtenești sau unor ipoteze aristotelice, îndelunga voință spirituală de a interpreta tot ceea ce se întîmplă pe baza unei scheme creștine și de a-l redescoperi și justifica pe dumnezeul creștin pînă și în cea mai neînsemnată întîmplare, - toate aceste sforțări, samavolnicii, durități, orori, iraționalități s-au dovedit a fi mijloace prin intermediul cărora spiritului european i s-a inoculat vigoarea, necruțătoarea curiozitate și subtila-i mobilitate: să recunoaștem totuși că prin aceasta au fost totodată zdrobite, înăbușite și alterate valori de vigoare și spiritualitate de neînlocuit (căci aici, ca și pretutindeni, „natura“ ni se înfățișează așa cum este, în întreaga ei măreție risipitoare și indiferentă, măreție care ne revoltă, dar ne și impresionează prin noblețea ei). Faptul că secole de-a rîndul gînditorii europeni au cugetat numai și numai pentru a dovedi cîte ceva - astăzi, dimpotrivă, orice gînditor care „vrea să dovedească ceva“ ne pare suspect -, faptul că mai întotdeauna rezultatul la care trebuiau să ajungă prin cele mai stricte raționamente ale lor era stabilit dinainte, oarecum ca în astrologia asiatică de odinioară sau ca în zilele noastre în cazul inofensivelor interpretări creștino-morale ale celor mai intime întîmplări ca fiind „întru slava Domnului“ și „întru mîntuirea sufletului": - această tiranie, acest arbitrar, această nerozie riguroasă și grandioasă au fost cele care au cultivat spiritul; după cîte se pare, sclavia, în sens mai grosolan sau mai rafinat, este un mijloc indispensabil și în creșterea și educația spirituală. Să cercetăm din acest punct de vedere oricare dintre morale: „natura“ care sălășluiește în ele este cea care inspiră ura față de laisser aller, față de libertatea exagerată, inoculînd trebuința orizonturilor limitate, a sarcinilor imediate, - cea care propovăduiește îngustarea perspectivei, așadar, într-un anumit sens, prostia în chip de condiție indispensabilă vieții și dezvoltării. „Tu trebuie să te supui cuiva, și aceasta, pentru multă vreme: altminteri vei pieri și vei pierde orice respect față de tine însuți“ - acesta mi se pare a fi imperativul moral al naturii, imperativ care desigur că nu e nici pe atît de „categoric“ pe cît pretindea bătrînul Kant (de aici, acel „altminteri“ -), și nici nu se adresează indivizilor (ce-i pasă naturii de indivizi!), dar cu atît mai mult popoarelor, raselor, epocilor, claselor sociale și, înainte de toate, întregii specii animale a „omului“, omenirii.

189

Raselor harnice le vine deosebit de greu să îndure trîndăvia: a fost o capodoperă a instinctului englez faptul că a izbutit să prefacă duminica într-o zi atît de sfîntă și de plicticoasă încît englezului i se face pe neobservate dor de zilele sale de lucru din timpul săptămînii: - duminica este astfel un fel de post născocit cu șiretenie, intercalat cu ingeniozitate, fenomen ce poate fi observat la tot pasul și în antichitate (deși în cazul popoarelor meridionale postul nu se aplică și muncii). Existența mai multor feluri de posturi este necesară; pretutindeni unde domnesc instinctele și obișnuințele puternice, legiuitorii nu trebuie să neglijeze intercalarea unor zile suplimentare în care unul din aceste instincte va fi încătușat și se va deprinde din nou să flămînzească. Examinînd lucrurile dintr-o perspectivă mai înaltă, generații și epoci întregi atinse de un fanatism moral oarecare se dovedesc a fi fost asemenea perioade intermediare de constrîngere și de post, în decursul cărora un instinct se învață să-și plece capul și să se înfrîngă pe sine, purificîndu-se și ascuțindu-se totodată; chiar și unele secte filozofice (ca de pildă stoicismul în sînul culturii elene și în atmosfera supraîncărcată de arome afrodisiace a acestuia) ne îndreptățesc o astfel de interpretare. Prin aceasta ni s-a oferit totodată și o indicație pentru explicarea acelui fenomen paradoxal prin care, tocmai în perioada creștină a Europei și abia sub presiunea judecăților de valoare creștine, instinctul sexual s-a sublimat în iubire (amour- passion).

190

Există ceva în morala lui Platon ce nu-i aparține propriu-zis lui, ci care se află în filozofia sa, am putea spune, în ciuda voinței sale: este vorba de socratismul pentru care, la drept vorbind, el era prea aristocrat. „Nimeni nu vrea să-și dăuneze sieși, așadar toate răutățile sîn făptuite involuntar. Căci cel rău își pricinuiește sieși răul: el n-ar mai face-o dacă ar ști că răul este rău. Prin urmare, cel rău este rău doar datorită unei erori; luați-i eroarea și îl veți face inevitabil -bun.“ - Acest fel de a trage concluzia miroase a plebe, cea care în fapta rea vede doar urmările ei dăunătoare și opinează că „e un lucru prostesc să faci rău“; totodată, ea identifică pur și simplu „bunul“ cu „utilul și plăcutul“. În cazul întregului utilitarism al moralei, putem ghici din capul locului această origine comună și să ne bizuim pe flerul nostru: nu prea vom da greș. - Platon a făcut tot posibilul pentru a interpreta în felul său teoriile dascălului, introducînd în ele un dram de finețe și de noblețe și, mai ales, pe sine, - el, cel mai temerar dintre toți interpreții, cel care l-a luat pe Socrate în întregime drept o temă populară, un cîntec din folclor auzit pe uliți, pentru a-l varia Ia nesfîrșit, la imposibil: și anume, deghizîndu-l cu toate măștile lui proprii, cu întreaga lui multiplicitate. În glumă fie spus, și homeric pe deasupra: ce altceva e Socratele lui Platon decît:

πρόσθε Πλάτων όπιθέν τε Πλάτων μέσση τε Χιμαιρα .2

191

Vechea problemă teologică a „credinței“ și a „științei“ - sau, mai lămurit spus, a instinctului și a rațiunii - așadar întrebarea dacă, în privința evaluărilor, instinctualității merită a-i fi acordată o mai mare autoritate decît raționalității căreia i se pretinde să aprecieze și să acționeze pe baza unor temeiuri, potrivit unui „de ce?“, așadar în vederea unui scop, a unei necesități, - este aceeași veche problemă morală care s-a întrupat pentru întîia oară în persoana lui Socrate, dezbinînd spiritele cu mult înaintea religiei creștine. Ce-i drept, însuși Socrate - acest eminent talent dialectic - s-a plasat mai întîi pe pozițiile rațiunii; și, la drept vorbind, ce altceva a făcut el toată viața decît să-și rîdă de neîndemînatica incapacitate a nobililor săi atenieni, oameni instinctuali asemenea tuturor aristocraților care nu știu să-și motiveze niciodată îndeajuns temeiurile acțiunilor lor? Însă mai apoi el a ajuns să-și rîdă pe furiș de sine însuși: în urma unui autointerogatoriu, a unui examen de conștiință mai rafinat, el a descoperit în persoana lui aceeași stîngăcie și neputință. Dar la ce bun, își spuse el, să renunțăm la instincte din cauza aceasta! Ele trebuie ajutate, și rațiunea de asemenea, să-și dobîndească drepturile, instinctelor trebuie să li se dea ascultare, în vreme ce rațiunea trebuie convinsă să le dea acestora o mînă de ajutor, oferindu-le motive întemeiate. Aceasta a fost adevărata falsitate a marelui ironic cel plin de mistere; el si-a silit conștiința să se mulțumească cu un soi de autoamăgire: în fond, el a întrezărit caracterul irațional al judecăților morale. - Platon, mai nevinovat în astfel de treburi și lipsit de orice șiretenie plebeiană, și-a învestit întreaga energie, - cea mai mare energie învestită vreodată de un filozof din vremea aceea! - pentru a-și demonstra sieși că rațiunea și instinctul se îndreaptă de la sine spre unul și același țel, spre Bine, spre „Dumnezeu“; iar de la Platon încoace toți teologii și filozofii bat același drum, - și anume, afirmînd că pînă acum, în materie de morală, instinctul sau, după cum îl numesc creștinii, „credința“ sau, cum îl numesc eu, „turma“ a ieșit biruitoare. Ar trebui să facem o excepție în cazul lui Descartes, părintele raționalismului (și, prin urmare, bunicul revoluției), cel care accepta numai și numai autoritatea rațiunii: însă rațiunea este doar o unealtă, iar Descartes s-a dovedit superficial.

192

Cel care a parcurs istoria unei științe particulare, găsește în evoluția ei un fir călăuzitor care duce spre înțelegerea celor mai vechi și mai generale fenomene ale „științei și cunoașterii“: și într-un caz precum și în celălalt s-au dezvoltat în primul rînd ipotezele premature, ficțiunile, buna și prosteasca voință de „a crede“, lipsa de neîncredere și de răbdare, - simțurile noastre se deprind prea tîrziu și niciodată pe de-a-ntregul să constituie organe subtile, fidele și prudente ale cunoașterii. Ochiului nostru îi vine mai ușor să reproducă, în urma unui impuls dat, o imagine ce a fost deja reprodusă în repetate rînduri, decît să rețină neasemănarea și noutatea unei impresii: ar fi necesară pentru aceasta mai multă putere, mai multă „moralitate". Ascultarea unui lucru nou îi provoacă urechii o senzație de neplăcere și dificultate; audiem cu greutate o muzică străină. La auzul unei limbi străine, încercăm fără voie să modelăm sunetele auzite în cuvinte care să ne sune mai apropiat și mai familiar: așa a procedat de exemplu germanul de odinioară care auzind cuvîntul arcubalista l-a transformat în Armbrust. Simțurile noastre sîn de asemenea potrivnice și ostile noutății; pretutindeni, chiar și la cele mai „elementare" fenomene ale senzorialității, afectele de teamă, iubire, ură, inclusiv afectul pasiv al leneviei, sîn dominante. - La fel precum un cititor din zilele noastre care retine doar cîteva cuvinte (sau poate doar silabe) ale unei întregi pagini citite în fugă - el reține la întîmplare vreo cinci cuvinte din douăzeci și „ghicește“ sensul probabil al acestora -, tot la fel de puțin exact și complet cercetăm noi cu ochii un arbore în privința frunzișului, crengilor, culorii, formei acestuia; ne vine cu mult mai ușor să ne imaginăm în locul său un fel de aproximație a arborelui. Chiar și în cazul celor mai neobișnuite evenimente procedăm la fel: născocim cea mai mare parte a evenimentului, cu greu putînd fi convinși să nu asistăm la desfășurarea vreunui fenomen în chip de „inventatori“. Ce înseamnă toate acestea? Că noi sînem din cap pînă-n picioare, din moși- strămoși - obișnuiți să mințim. Sau, ca să ne exprimăm mai virtuos și mai fățarnic, adică mai agreabil: oamenii sîn mai artiști decît își închipuie. - În decursul unei conversații însuflețite, mi se întîmplă adeseori să văd obrazul interlocutorului meu, fie ca urmare a gîndurilor pe care le exprimă, fie a acelora pe care îmi închipui că i le-am suscitat, conturîndu-se în față-mi cu o claritate și precizie care depășesc cu mult puterea facultăților mele vizuale: - așadar subtilul joc al mușchilor feței și expresia privirii trebuie să fi fost născocite de mine. Probabil că persoana respectivă avea o expresie cu totul diferită, sau poate chiar nici una.

193

Quidquid luce fuit, tenebris agit: dar și contrariul este valabil. Evenimentele trăite în vis, presupunînd că acestea se repetă deseori, ajung să facă parte în cele din urmă din inventarul general al sufletului nostru, întocmai ca cele trăite „realmente“: datorită visului, noi devenim mai bogați sau mai săraci, ne împovărăm sau ne eliberăm de cîte o trebuință, sfîrșind, ziua-n amiaza mare, de-a dreptul în clipele cele mai senine ale spiritului nostru lucid, să ne simțim ținuți oarecum în hățuri de către obișnuințele noastre din vis. Presupunînd că un om a visat în repetate rînduri că știe să zboare, ajungînd să-si închipuie în vis că puterea și meșteșugul zborului îi aparțin în chip de privilegii, ca o fericire strict personală și demnă de invidiat: un astfel de om care visează că poate executa printr-an impuls ușor tot felul de rotiri și întoarceri, cel care cunoaște sentimentul unei anumite ușurințe divine, al unei „înălțări“ lipsite de tensiune și sforțare, al unei „coborîri“ lipsite de condescendență și înjosire - lipsite de greutate! - cum ar putea omul care cunoaște astfel de întîmplări și obiceiuri onirice să nu atribuie în cele din urmă, chiar treaz fiind, o altă coloratulară și semnificație cuvîntului „fericire“! cum ar putea el să nu năzuiască într-un fel deosebit la fericire? În comparație cu acest „zbor“, „nălțarea“ cea zugrăvită de poeți îi va apărea prea pămînteană, prea mușchiuloasă, prea violentă, prea „greoaie“.

194

Deosebirea dintre oameni se manifestă nu numai în diferența dintre judecățile lor de valoare, așadar în deosebirea dintre lucrurile bune pe care ei le consideră demne de urmărit, în valoarea mai mare sau mai mică, adică în ierarhia pe care o stabilesc intre valorile de către toți recunoscute, ierarhie în privința căreia ei sîn în dezacord: - această deosebire se manifestă și mai mult în acea posesiune a unui lucru, în acea proprietate care trece pentru ei drept autentică. În cazul unei femei, de exemplu, pentru un om mai modest posibilitatea de a dispune de trupul acesteia în desfătarea sexuală constituie deja un indiciu satisfăcător și suficient al posesiunii, al proprietății; un altul, mai suspicios și mai pretențios în setea sa de posesiune, își dă seama de caracterul îndoielnic și pur fictiv al unei astfel de proprietăți, și cere dovezi mai subtile, vrînd să știe înainte de toate dacă femeia i se dăruiește numai pe sine sau dacă renunță totodată și la ceea ce are sau dorește să aibă: numai în acest din urmă caz o va considera el „posedată“. Însă un al treilea nu se va opri nici aici și, în marea lui suspiciune și dorință de posesiune, el se va întreba dacă nu cumva femeia care a renunțat la totul de dragul lui face aceasta pentru un fel de fantomă a sa: el se vrea mai întîi cunoscut temeinic, pînă un străfundurile sale, pentru a se ști iubit cu adevărat; el îndrăznește să se lase ghicit. De abia atunci o va simți posedată pe de-a-ntregul cînd ea nu își va mai face iluzii în ceea ce-l privește, cînd îl va iubi la fel de mult pentru caracterul său diabolic și tăinuita lui aviditate ca și pentru bunătatea, răbdarea și spiritualitatea sa. Unul ar dori să posede un popor, și pentru atingerea acestui scop toate șarlataniile a la Cagliostro sau Catilina i se par îndreptățite. Un altul, înzestrat cu o sete de posesiune mai rafinată, își spune că „nu-i îngăduit să-i amăgești pe cei asupra cărora vrei să stăpînești“ -, el se irită și își pierde răbdarea la ideea că asupra inimii poporului stăpînește o mască a sa: „trebuie așadar să mă fac cunoscut și, mai întîi, să mă cunosc pe mine însumi!“ La oamenii caritabili și filantropi poate fi întîlnită mai întotdeauna acea grosolană șiretenie prin care, vrînd să-l ajute pe careva, ei încep prin a-l ajusta după gustul lor, spunînd de pildă că respectivul „merită“ să fie ajutat, că are nevoie tocmai de ajutorul lor, că își va dovedi profunda recunoștință, atașamentul și supușenia pentru o cît de măruntă asistență ce îi va fi acordată, - cu astfel de speculații ei dispun după bunul lor plac de cei strîmtorați ca de o proprietate a lor, dorința lor de posesiune fiind de fapt aceea care îi face filantropi și caritabili. Ei se arată geloși de îndată ce actul lor de ajutorare este împiedicat sau preîntîmpinat. Fără să vrea, părinții fac din copiii lor ființe ce li se aseamănă - ei numesc aceasta ;;educație“ -, în străfundul inimii nici o mamă nu se îndoiește de faptul că în copilul pe care l-a adus pe lume ea posedă o proprietate, nici un tată nu-si contestă dreptul de a-i impune acestuia concepțiile și judecățile sale de valoare. Odinioară, taților li se acorda chiar dreptul să dispună după bunul lor plac de viața sau moartea noului născut (ca de pildă la vechii germani). și precum tatăl, chiar și astăzi încă, dascălul, clasa socială, preotul, prințul văd în fiecare nou-născut un prilej de a-și adjudeca fără șovăială o nouă posesiune. De unde rezultă că...

195

Evreii-popor „născut pentru sclavie“, cum spune Tacit și, împreună cu el, întreaga lume antică, „popor ales între popoare“, după cum spun ei înșiși și o cred, - evreii au realizat acea miraculoasă răsturnare a valorilor grație căreia viața pe pămînt a dobîndit pentru cîteva milenii o atracție nouă și primejdioasă: - profeții lor au contopit într-una singură noțiunile de „bogat“, „păcătos“, „rău“, „violent“, „senzual“, și pentru întîia oară au stigmatizat cuvîntul „lume“. În această răsturnare a valorilor (din care face parte și folosirea cuvîntului „sărac“ ca sinonim al „sfîntului“ și „prietenului“) constă importanța poporului evreu: o dată cu ea începe revolta sclavilor în domeniul moralei.

196

Se poate deduce că în apropierea soarelui există nenumărate corpuri obscure, - pe care noi nu le vom zări vreodată. Între noi fie spus, aceasta e o pildă; iar un psiholog al moralei citește cele scrise în stele doar ca un limbaj de pilde și semne cu ajutorul căruia multe pot fi trecute sub tăcere.

197

Ne înșelăm completamente în privința animalului de pradă și a omului de pradă (de exemplu Cesare Borgia), ne înșelăm în privința „naturii“ cîtă vreme vom mai căuta ceva ;,maladiv“ în constituția acestor deosebit de sănătoase fiare și plante ale tropicelor, sau dacă vom încerca să găsim în ele chiar un fel de „iad“ înnăscut: astfel au procedat aproape toți moraliștii de pînă acum. Nutresc oare moraliștii, după cîte se pare, un sentiment de ură față de junglă și față de tropice? Iar „omul tropical“ trebuie oare discreditat cu orice preț, înfățișîndu-l fie în chip de boală și degenerare a omului, fie sub forma iadului său propriu și a martirizării de sine? La ce bun? Favorizează aceasta „zonele temperate“? Îi favorizează pe oamenii moderați? Pe cei „morali“? Pe cei mediocri? -- Atît, ca adăugire la capitolul „Morala în chip de teamă“.

198

Toate aceste morale care se adresează individului în interesul „fericirii“ acestuia, după cum se spune, - ce altceva sîn ele decît propuneri de compromis cu primejdia în al cărei cadru decurge viața intimă a individului, rețete împotriva patimilor sale, a predispozițiilor lui bune și rele, în cazul cînd acestea ar dori să cucerească puterea și să facă pe stăpînii? viclenii și artificii mici și, mari duhnind a rîncede leacuri băbești și a înțelepciune muierească; și toate-s în stil baroc și nerezonabil- căci ele se adresează „tuturor“, căci ele generalizează acolo unde nu-i îngăduit să generalizezi-, și ele toate vorbesc absolutist, se consideră absolute și toate trebuie condimentate cu nu puține grăunțe de sare pentru a deveni mai întîi suportabile și uneori chiar ademenitoare, pentru a dobîndi un miros picant și primejdios ce amintește mai ales de „lumea cealaltă“: din punct de vedere intelectual toate acestea nu prea au mare valoare, nu-s nici pe departe „știință“, nemaivorbind de „înțelepciune“, ci, s-o spunem încă o dată, s-o spunem de trei ori, ele sîn viclenie, viclenie, viclenie, amestecată cu prostie, prostie, prostie, - fie că e vorba de acea indiferență și răceală de statuie pe care o recomandau și pe care o întrebuințau stoicii ca antidot împotriva arzătoarei nebunii a pasiunilor, sau de acel nu-mai-rîde, nu-mai-plînge al lui Spinoza, de atît de naiva sa prescripție de distrugere a pasiunilor cu ajutorul analizei și vivisecției; sau de acea reducere a pasiunilor la un grad de mediocritate în care pot fi satisfăcute fără a mai fi periculoase, acesta fiind aristotelismul moralei; însăși morala în chip de desfătare a pasiunilor într-o formă deliberat diluată și spiritualizată, prin intermediul simbolismului artei, cum ar fi bunăoară muzica sau iubirea de Dumnezeu sau iubirea de oameni de dragul lui Dumnezeu - căci în religie pasiunile dobîndesc iarăși drept de cetățenie, cu condiția să - -: și, în sfîrșit, chiar acea prevenitoare și zburdalnică abandonare la cheremul pasiunilor pe care au propovăduit-o Hafiz și Goethe, acea îndrăzneață lăsare din mînă a hățurilor, acea licentia morum sufletească și trupească îngăduită în mod excepțional bătrînilor și înțelepților cheflii și huhurezi noptatici la care „unde s-a dus mia, ducă-se și suta“. Cele de mai sus de asemenea ca adăugire la capitolul „Morala în chip de teamă“.

199

Admițînd faptul că dintotdeauna, de cînd există oameni, au existat și turme omenești (uniuni sexuale, comunități, triburi, popoare, state, biserici) și mereu un număr deosebit de mare de supuși în raport cu numărul mic al celor care poruncesc, - avînd în vedere așadar că supunerea este cea care a fost mai cu osebire și cel mai îndelung exercitată și cultivată în rîndul oamenilor, putem presupune pe deplin îndreptățit că, în general, în fiecare om se află înnăscută trebuința de a se supune, ca un fel de conștiință formală care dispune: „tu trebuie să faci neapărat ceva anume, tu trebuie să renunți neapărat la ceva anume“, pe scurt, „tu trebuie“. Această trebuință caută să se satisfacă și să-si umple forma cu un conținut; ea pune mîna și, fără să aleagă prea mult, poftă brutală cum e, apucă pe măsura puterii, nerăbdării și încordării sale, acceptînd din partea oricărui poruncitor-părinți, dascăli, legi, prejudecăți sociale, opinie publică - tot ceea ce i se strigă în urechi. Ciudata mărginire a evoluției umane, mersul șovăielnic, tărăgănat, adeseori regresiv sau bătînd pasul pe loc al acesteia se bazează pe faptul că instinctul de turmă al supunerii este cel care se moștenește mai lesne, în dauna artei de a porunci. Dacă ne-am imagina odată exacerbarea acestui instinct pînă la ultimele sale limite, am duce lipsă în cele din urmă tocmai de oamenii capabili să poruncească și de cei independenți; sau dacă totuși i-am găsi, aceștia ar suferi din pricina unei conștiințe necurate și ar avea nevoie să se amăgească ei înșiși pentru a mai putea porunci: si-ar spune de pildă că nici ei nu fac altceva decît să se supună. Aceasta e adevărata stare de lucruri care dăinuie în Europa zilelor noastre: eu o numesc ipocrizia diriguitorilor. Neștiind să se apere de remușcările conștiinței lor în vreun alt mod, ei se erijează în executanți ai unor ordine antice sau superioare (venite din partea strămoșilor, a constituției, a dreptului, a legii sau a lui Dumnezeu însuși), sau împrumută din mentalitatea de turmă maxime de turmă, dîndu-se de pildă drept „cel dintîi slujitor al poporului“ sau „instrumente în folosul binelui obștesc“. Pe de altă parte, omul de turmă ai Europei moderne dă să se înțeleagă că soiul său ar fi singurul autorizat la existență și își preamărește calitățile datorită cărora, docil și sociabil, el este util turmei, calități care, după părerea lui, ar fi de fapt adevăratele virtuți omenești: spiritul de colectivitate, bunăvoința, considerația, hărnicia, cumpătarea, modestia, indulgența, compasiunea. Iar în cazul în care se consideră că berbecul conducător nu poate lipsi din capul turmei, se fac astăzi încercări peste încercări pentru a-i înlocui pe poruncitori cu un grup format din oameni de turmă inteligenți: aceasta e originea, bunăoară, a tuturor constituțiilor reprezentative. Cu toate acestea, pentru a ilustra marea binefacere, marea eliberare de sub o constrîngere devenită insuportabilă, pe care o constituie pentru acești europeni de turmă apariția unui stăpîn absolut, ne stă la îndemînă cea din urmă mare dovadă, și anume, efectul produs de apariția lui Napoleon: - se poate spune chiar că istoria influenței lui Napoleon este istoria fericirii supreme pe care a dobîndit-o acest secol prin oamenii săi de valoare și în momentele sale de maximă strălucire.

200

Omul care trăiește într-o epocă de descompunere în care rasele se amestecă de-a valma, omul care poartă așadar în sînge moștenirea unei proveniențe multiple, adică a unor instincte și etaloane de valoare contradictorii și adeseori mai mult decît contradictorii, ce se luptă între ele aproape fără răgaz, - un astfel de om, produs al culturilor tîrzii și al luminilor refractate este de regulă un individ debil: cea mai fierbinte dorință a sa este ca războiul, el însuși fiind acest război, să ia odată sfîrșit; în concordantă cu o medicină și o gîndire calmantă (de pildă, epicuriană sau creștină), fericirea i se înfățișează mai cu seamă sub forma unei beatitudini a odihnei, a liniștii, a saturației, a unei definitive unificări, a unui „sabat al sabaturilor“, ca să vorbim pe limba retorului Augustin, cel care a fost el însuși un astfel de om. - Dar în cazul în care , antagonismul și lupta dintr-o astfel de natură acționează ca un stimulent al vieții, ca o atracție în plus - și, dacă pe de altă parte, instinctelor puternice și de neîmpăcat li se adaugă, prin moștenire și educație, adevărata măiestrie și subtilitate în lupta dintre ele, așadar stăpînirea de sine, amăgirea de sine: în acest caz vor lua naștere acei oameni-enigmă miraculoși, ființe incomprehensibile și inimaginabile, predestinate biruinței și seducției, și a căror expresie supremă au fost Alcibiade și Cezar (- alături de care aș dori să-l menționez pe Frederic II de Hohenstaufen, cel dintîi dintre europeni, după preferințele ;mele), iar dintre artiști, eventual Leonardo da Vinci. Aceștia au apărut exact în același moment în care tipul debil intra în scenă, exprimîndu-si dorința de odihnă: ambele tipuri sîn de nedespărțit și își au originea în cauze comune.

201

Cîtă vreme utilitarismul care domnește în evaluările morale continuă să rămînă un utilitarism de turmă, cîtă vreme privirea este îndreptată exclusiv în direcția conservării obștii, moralitatea fiind căutată tocmai și numai în cele ce par să primejduiască menținerea colectivității: pînă atunci nu se poate vorbi încă de existența unei „morale a dragostei de semeni“. Chiar dacă admitem că și în această perioadă există deja o practicare constantă și neînsemnată a considerației, compasiunii, echității, îngăduinței, a întrajutorării, chiar dacă admitem că și în acest stadiu de dezvoltare a societății toate acele instincte, desemnate mai apoi cu nume reverențioase în chip de „virtuți“, sîn deja active, - și care vor ajunge în cele din urmă să coincidă aproape în întregime cu noțiunea de „moralitate“: în acea vreme ele încă nu fac parte din domeniul evaluărilor morale - ele sîn deocamdată extramorale. În plină epocă romană, de pildă, o acțiune caritabilă nu este considerată nici bună și nici rea, nici morală și nici imorală; dacă ea e totuși lăudată, în această laudă se prea poate amesteca și un fel de desconsiderare involuntară, cînd acțiunea e comparată cu o alta care servește interesul obștii, al lui res publica. În price caz, „dragostea de semeni“ este întotdeauna ceva secundar, convențional pentru unii, arbitrar și fictiv în comparație cu teama de semeni. Din momentul în care structura societății pare să fie bine consolidată și pusă la adăpost de primejdii exterioare, această teamă de semeni este cea care va deschide iarăși perspective noi evaluărilor morale. Anumite instincte puternice și primejdioase, cum ar fi spiritul întreprinzător, îndrăzneala nebunească, setea de răzbunare, perfidia, rapacitatea, patima puterii, instincte care pînă acum nu numai că au fost respectate, ca fiind de folos comunității - desigur, sub alte nume decît cele de mai sus -, ci fuseseră de-a dreptul cultivate și selecționate în mod obligatoriu (căci a fost mereu nevoie de ele în ceasurile cînd obștea era primejduită de dușmani), ajung de-acum să fie resimțite îndoit de puternic în gradul lor de periculozitate - acum, cînd le lipsesc direcțiile în care să-și canalizeze energia, -ajungînd încetul cu încetul să fie înfierate ca imorale și puse la zidul infamiei. Din acest moment, instinctele și înclinațiile opuse sîn cele care dobîndesc în morală loc de onoare; pas cu pas, instinctul de turmă își trage concluziile. În ce măsură primejduiește o anumită opinie, o anumită situație sau pasiune, o anumită voință, o anumită aptitudine starea colectivității și a egalității, iată care va fi de acum înainte punctul de vedere moral: și de astă dată mama moralei continuă să fie teama. Instinctele cele mai înalte și mai viguroase, în pătimașa lor dezlănțuire, îl poartă pe individ cu mult dincolo și deasupra mediocrității și meschinăriei conștiinței de turmă, dînd o lovitură de grație vanității obștii, distrugîndu-i încrederea în sine, zdrobindu-i oarecum șira spinării: prin urmare, tocmai aceste instincte vor fi mai cu osebire înfierate și defăimate. Elevata și independenta lor spiritualitate, voința de solitudine, marea rațiune, ele sîn percepute deja ca niște primejdii; tot ceea ce îl înalță pe individ deasupra turmei, tot ceea ce provoacă spaimă semenului va fi numit de aici înainte rău: convingerile egalitariste, moderate, supuse, respectuoase, mediocritatea dorințelor capătă acum denumiri și onoruri morale. În fine, în condiții de pace trainică, ocazia și obligația de a forma caractere aspre și dure se împuținează din ce în ce mai mult; și, din acest moment, tulburarea conștiințelor devine o faptă condamnabilă, expusă chiar rigorilor legii; o atitudine înaltă de noblețe, de dură responsabilitate de sine ofensează și; totodată, trezește bănuială, „mielul“, și, mai mult decît această; „oaia“ dobîndesc considerație. Există în istoria societății un punct de frigiditate și de sensibilitate bolnăvicioasă în care societatea însăși ia poziție în favoarea celui care îi provoacă prejudicii, a criminalului, și o face cu toată seriozitatea și sinceritatea. A pedepsi: societății, această acțiune i se pare pe undeva nedreaptă, - ideea „pedepsei“ și a „obligativității pedepsei“ fără îndoială că o îndurerează, o înspăimîntă. „Nu-i oare de ajuns să-l faci inofensiv? La ce bun să-l mai și pedepsești? Acțiunea însăși a osîndirii e înspăimîntătoare!“ - o dată cu aceste întrebări, morala de turmă, morala fricii își trage cele din urmă concluzii. Presupunînd că ar fi posibilă înlăturarea primejdiei, a cauzelor ce provoacă frica, o dată cu acestea ar fi înlăturată și morala: ea ar înceta să mai fie necesară, ea însăși s-ar considera din acel moment inutilă! - Cel care examinează conștiința europeanului zilelor noastre, printre mii de cute și tainițe morale va da mereu peste unul și același imperativ, imperativul fricii de turmă: „noi vremi ca într-o bună zi - să nu mai avem de ce să ne fie teamă!“ Într-o bună zi-pretutindeni în Europa vrerea și calea spre această zi bună poartă numele de „progres“.

202

Să repetăm numaidecît ceea ce am mai spus de o sută de ori: căci pentru asemenea adevăruri- pentru adevărurile noastre - azi, urechile sîn lipsite de bunăvoință. Știm prea bine cît este de jignitor să auzi că omul în general este considerat, fără ocolișuri și figuri de stil, un animal printre animale; și nu încape îndoială că ni se va pune la socoteală aproape ca o crimă faptul de a fi folosit neîncetat în referirile noastre la adepții „ideilor moderne“ expresii ca „turmă“, „instincte de turmă“ și altele de acest fel. Dar ce putem face! Noi nu avem de ales: căci tocmai acesta-i noul nostru adevăr. Am constatat că în toate țările Europei, laolaltă cu acelea în care influența europeană e decisivă, s-a ajuns la un acord în privința principalelor judecăți morale: în Europa, vădit, se știe acel lucru pe care Socrate socotea că nu-l știe și cu care anticul și vestitul șarpe de odinioară făgăduise să- i deprindă pe oameni, - azi „se știe“ ce este binele și răul. și firește că va părea anevoie de auzit și de priceput ceea ce afirmăm noi fără încetare: și anume, că lucrul socotit ca fiind cunoscut, cel care, prin ale sale elogii și dojeni, se autoglorifică și se autoaprobă, nu este altceva decît instinctul animalului de turmă numit om: acest instinct a reușit și izbutește din ce în ce mai bine să-și formeze o breșă, să dobîndească o preponderență și o predominare față de alte instincte, aceasta în cadrul unui proces de apropiere și asimilare fiziologică crescîndă al cărui simbol îl constituie el însuși. Morala Europei de astăzi e o morală a animalului de turmă: - așadar, după cum vedem noi lucrurile, ea nu este decît un anumit fel de morală umană pe lîngă care, înaintea căreia, în urma căreia sîn posibile sau ar trebui să fie posibile multe alte feluri, și, înainte de toate, morale de un rang superior. Însă această morală se opune din toate puterile unei astfel de „posibilități“ și acestui „ar trebui“: îndărătnică și implacabilă, ea spune „eu însămi sîn morala, în afară de mine nu există vreo alta!“ - mai mult decît atît, cu ajutorul unei religii care s-a arătat docilă și lingușitoare față de sublimele pofte ale turmei, s-a ajuns pînă acolo încît chiar în instituțiile politice și sociale putem găsi o exprimare din ce în ce mai evidentă a acestei morale: mișcarea democratică este moștenitoarea mișcării creștine. Dar tempoul acestei mișcări pare încă mult prea lent, prea somnolent celor nerăbdători, bolnavilor și maniacilor instinctului mai sus amintit, o vedem aceasta din urletul, mereu mai turbat, din rînjetul din ce în ce mai fățiș al cîinilor anarhiști care vagabondează în prezent de-a lungul și de-a latul străzilor culturii europene: într-o aparentă contradicție cu harnicii și pașnicii democrați, ideologi ai revoluției, și mai mult cu pseudofilozofii cei neghiobi, cu fanaticii fraternității care își zic socialiști și năzuiesc la o „societate liberă“, ei sîn de fapt cu toții la unison în ura lor fundamentală și instinctivă față de orice altă formă de societate în afara celei de turmă autonomă (mergînd pînă la respingerea noțiunilor de „stăpîn“ și „slugă“ - ni dieu ni maître, spune o lozincă socialistă -); ei sîn la unison în rezistența lor tenace față de orice pretenții individuale, față de orice drepturi individuale, față de orice prerogative (adică, față de toate drepturile: căci atunci cînd toți sîn egali, nimeni nu mai are nevoie de „drepturi“ -); la unison în suspiciunea lor față de justiția penală (de parcă ea ar constitui o violentare a celor mai slabi, o nedreptate față de consecințele necesare ale tuturor societăților anterioare -); dar la unison și în privința religiei milei, a compasiunii față de tot Ceea ce simte, trăiește, pătimește (începînd de la animale și pînă la „Dumnezeu“: - exagerarea pe care o constituie „mila față de Dumnezeu“ aparține unui secol democratic -); la unison cu toții în țipetele nerăbdătoare ale compasiunii, în ura lor de moarte față de suferința în general, în neputința lor aproape muierească de a vedea suferință, de a provoca suferință; la unison în posomoreala și moleșeala care pare să răsfrîngă asupra Europei amenințarea unui nou budism; la unison în credința lor în morala compasiunii generale, de parcă aceasta ar fi morala în sine, culmea, piscul cucerit de oameni, unica speranță a viitorului, consolarea prezentului, marea izbăvire a păcatelor din trecut; la unison cu toții în credința lor în comunitatea cea mîntuitoare, cu alte cuvinte, în credința în turmă, credința „în sine“...

203

Noi, cei care avem o altă credință, - noi, cei care considerăm mișcarea democratică nu numai o oarecare formă degenerată a organizării politice, ci de-a dreptul o formă de decădere și diminuare a omului, care îl coboară pe acesta la un stadiu de mediocritate și degradare valorică: încotro trebui-va să ne îndreptăm noi speranțele? - Spre noii filozofi, căci nu avem altă alegere; spre spiritele îndeajuns de viguroase și de originale, în stare să impulsioneze evaluările contradictorii și să reconsidere, să răstoarne „valorile eterne“; spre premergători, spre oamenii viitorului care să înăsprească în prezent constrîngerea și să strîngă puternic nodurile ce vor orienta vrerea mileniilor pe drumuri noi. Pentru a propovădui omului un viitor omenesc care să fie clădit pe măsura voinței sale, care să depindă de o vrere umană, pentru a pregăti acțiuni temerare, experiențe colective de educație și selecție menite să pună capăt oribilei dominații a absurdului și hazardului denumit pînă acum „istorie“ - absurditatea „majorității absolute“ nu este decît cea mai recentă formă a sa - ; pentru toate acestea va fi trebuință de un neam nou de filozofi și de comandanți, de oameni la vederea cărora toate spiritele tăinuite, teribile și binevoitoare ce au existat vreodată pe pămînt trebui-vor să pălească și să se pipernicească. Imaginea unor astfel de conducători e cea care plutește în fața ochilor noștri: - mi-e îngăduit s-o spun cu voce tare, voi, spirite libere? Circumstanțele prielnice apariției lor, circumstanțe ce vor trebui să fie în parte create, în parte utilizate; încercarea presupuselor căi ce pot înălța un suflet la un asemenea grad de elevație și de putere încît să resimtă obligativitatea asumării acestei sarcini; o răsturnare a valorilor sub a cărei nouă presiune și baros nou se modelează o conștiință, o inimă se preschimbă în bronz, pentru a putea indura greutatea unei asemenea responsabilități; pe de altă parte, necesitatea apariției unor astfel de conducători, îngrozitoarea primejdie că aceștia ar putea să nu apară sau să nu izbutească sau să degenereze - iată, acestea sîn adevăratele noastre temeiuri de îngrijorare și întristare, voi le cunoașteți, spirite libere? acestea sîn îngreunatele, îndepărtatele gînduri și furtuni ce trec peste bolta vieții noastre. Cu greu se poate găsi vreo durere mai cumplită decît cea pe care ti-o provoacă vederea, ghicirea, simțirea unui om excepțional care s-a rătăcit de pe drumul său și a degenerat: însă cel care are vederea într-atît de ascuțită, calitate rară, încît poate zări primejdia universală ce decurge din faptul că însuși „omul“ a. degenerat, cel care, asemeni nouă, și-a dat seama de monstruosul hazard care s-a jucat pînă acum cu viitorul omenesc după bunul său plac, - un joc la care n-a luat parte vreo altă mînă și nici măcar vreun „deget al lui Dumnezeu“! - cel care ghicește destinul adăstînd în imbecila naivitate și în neroada credulitate a „ideilor moderne“ și, mai mult decît atît, în întreaga morală creștină a Europei: acela suferă de o angoasă ce nu poate fi asemuită cu vreo alta, - dintr-o singură privire, el înțelege tot ceea ce s-ar mai putea obține din partea omului printr-o concentrare și intensificare favorabilă a puterilor și sarcinilor acestuia; cu întreaga bună-știință a conștiinței sale, el știe că omul nu este încă secătuit de supremele sale posibilități și că deseori tipul uman s-a aflat în fața misterioaselor hotărîri și a căilor noi: - și mai temeinic decît acestea, din cele mai dureroase amintiri ale sale, el știe cît de jalnice au fost opreliștile de care s-a zdrobit și s-a frînt, din pricina cărora s-a scufundat și s-a ticăloșit cîte-un om de cel mai ales rang pornit pe calea devenirii sale. Degenerarea generală a omului, care duce la o specie în care bădăranii și nerozii socialiști îl văd pe „omul viitorului“, omul lor, idealul lor! - această diminuare și degenerare a omului într-un dobitoc de turmă desăvîrșit (sau, cum îl numesc ei, într-un om al „societății libere“), această animalizare a omului, transformarea oamenilor în gîngănii cu drepturi și pretenții egale, da, acestea sîn, fără îndoială, posibile! Cel care a parcurs vreodată cu gîndul pînă la capăt această posibilitate, cunoaște de-acum un dezgust în plus față de restul oamenilor, - și, poate, și o nouă îndatorire! -

Partea a șasea: noi, savanții

204

Cu tot riscul la care mă expun prin faptul că și în acest domeniu deprinderea de a moraliza se arată a fi ceea ce a fost dintotdeauna - și anume, o nestrămutată năzuință spre montrer ses plaies, după cum spune Balzac-, aș dori să-mi exprim împotrivirea față de o anumită mutație valorică nedreaptă și dăunătoare ce amenință să se stabilească în zilele noastre, pe neobservate și cu cugetul împăcat, în problema priorității dintre știință și filozofie. sîn de părere că, bazîndu-te pe propria-ți experiență- oare „experiență“ înseamnă întotdeauna, după cum îmi pare mie, o experiență neplăcută? - ar trebui să ai dreptul de a-ti spune părerea în cazul unei probleme atît de importante cum este aceea a priorității: aceasta, pentru a nu vorbi precum orbii despre culori sau precum femeile și artiștii care iau poziție împotriva științei („ah, știința asta afurisită care se vîră în toate dedesubturile!“, suspină instinctul și pudoarea lor -). Proclamația de independentă a omului de știință, emanciparea lui față de filozofie este una din consecințele mai subtile ale rînduielii și neorînduielii democratice: pretutindeni autoglorificarea și îngîmfarea savantului se află azi în plină înflorire și în cea mai frumoasă primăvară a lor ceea ce nu înseamnă nici pe departe că în acest caz lauda de sine miroase a bine. „Jos cu toți stăpînii!“ -- și aici instinctul plebeian își face auzit strigătul; după ce a reușit din plin să se elibereze de sub stăpînirea teologiei căreia i-a fost prea îndelung „slujnică“, știința se străduiește acum, plină de aroganță și lipsită de judecată, să prescrie legi filozofiei și să facă la rîndul ei pe „stăpînul“ - ce tot spun! pe filozoful. Memoria mea memoria unui om de știință, dacă nu vă e cu supărare! - este doldora de trufașele naivități auzite din gura tinerilor naturaliști și medicilor vîrstnici cu privire la filozofie și la filozofi (nemaivorbind de cei mai erudiți și cei mai înfumurați savanți dintre toți, filologii și dascălii, cei care sîn astfel prin însăși meseria lor -). Iată-l pe specialistul gură-cască, cel care s-a împotrivit instinctiv tuturor îndatoririlor și aptitudinilor de sintetizare; iată-l pe harnicul muncitor care, intrînd în lăcașul sufletesc al filozofului, a fost amețit de o mireasmă de otium și de opulență aristocratică, care l-a făcut să se simtă păgubit și depreciat. Iată-l pe omul utilitarist care, din pricina daltonismului său, nu vede în filozofie decît un șir de sisteme contestate și o risipă revoltătoare care „nu e de folos“ nimănui. Ici apare la suprafață teama de un misticism deghizat și de o reglementare a granițelor cunoașterii; colo, disprețul față de anumiți filozofi, dispreț generalizat fără voie față de filozofie în general. În sfîrșit, cel mai frecvent, la tinerii savanți am descoperit îndărătul unui dispreț vanitos față de filozofie influenta nefastă a unui filozof însuși căruia nu i s-au supus cu totul, fără să se poată însă sustrage sentințelor și evaluărilor sale disprețuitoare cu privire la ceilalți filozofi: - rezultatul fiind o bestilitate față de toate filozofiile. (Aceasta îmi pare să fi fost bunăoară influența lui Schopenhauer asupra Germaniei contemporane: - prin furia sa lipsită de inteligență manifestată față de Hegel, el a reușit să rupă legăturile dintre întreaga nouă generație germană și cultura germană, cultură care, considerată în totalitatea ei, a constituit totuși o culme a subtilității profetice în ceea ce privește simțul istoric: dar tocmai în acest domeniu Schopenhauer, el însuși, era de o sărăcie, insensibilitate și negermanism duse pînă la geniu.) În general și privind lucrurile în mare, se prea poate că înainte de toate omenescul, prea-omenescul, pe scurt mizeria noilor filozofi înșiși a fost cea care a ruinat din temelii respectul datorat filozofiei și a deschis porțile în fața instinctelor plebeiene. Să recunoaștem dar în ce măsură lumea noastră modernă s-a îndepărtat de geniul unui Heraclit, al unui Platon, al unui Empedocle și de al tuturor celorlalți pustnici admirabili ai spiritului, gînditori de viță regească; să recunoaștem cît de îndreptățit este un oarecare brav om de știință să se considere de soi și de vită mai nobilă, pus față-n față cu astfel de reprezentanți ai filozofiei purtați astăzi cînd în sus, cînd în jos de valurile modei - ca de exemplu, în Germania, cei doi lei din Berlin, anarhistul Eugen Dühring și amalgamistul Eduard von Hartmann3. Optica acestor filozofi corciți care își zic „realiști“ sau „pozitiviști“ este capabilă să sădească o neîncredere primejdioasă în sufletul oricărui savant tînăr și ambițios: în cel mai bun caz, toți acești „filozofi“ sîn ei înșiși savanți și specialiști, aceasta e un fapt bătător la ochi! - cu toții, ei sîn niște înfrînți readuși sub obediența științei, oameni care au pretins odinioară mai mult de la ei înșiși, fără să fi avut însă vreun drept la acest „mai mult“ și la responsabilitatea pe care o incumbă - și care acum onorabili, înverșunați și dornici de răzbunare, își manifestă prin vorbă și faptă necredința în misiunea suverană și în suveranitatea filozofiei. În fine: cum ar putea fi altfel! Știința se află astăzi în plină înflorire, iar pe față i s-a așternut expresia unei conștiințe împăcate, în vreme ce din întreaga filozofie modernă, decăzută încetul cu încetul, s-a menținut doar o rămășită care provoacă astăzi neîncredere și indispoziție, dacă nu chiar batjocură și compătimire. Filozofia redusă la o „teorie a cunoașterii“, în fapt cu nimic mai mult decît o timidă epochistică4 și o doctrină a abstinentei: o filozofie care nu cutează să treacă pragul și, scrupuloasă, își refuză dreptul la intrare - aceasta e o filozofie aflată pe punctul de a-și da duhul, e un sfîrșit, o agonie, ceva care inspiră milă. Cum ar putea o astfel de filozofie să domine!

205

Primejdiile care amenință dezvoltarea filozofului au devenit în zilele noastre într-atît de multiple încît ne fac să ne îndoim că acest fruct s-ar mai putea coace vreodată. Perimetrul de construcție și înălțimea turlelor științei au crescut enorm, mărindu-se totodată și probabilitatea ca filozoful să ostenească deja în cursul uceniciei sale sau să se lase fixat undeva într-un anumit domeniu, să se „specializeze“: astfel că el nu va mai ajunge vreodată în înaltul care îi este hărăzit și de unde ar putea cuprinde cu privirea toate cele ce se află în urma, împrejurul, dedesubtul său. Sau, de va ajunge totuși la țintă, va fi prea tîrziu, căci cei mai frumoși ani ai săi și întreaga sa putere se vor fi irosit în zadar; vătămat, înăsprit, degenerat, privirile și judecățile sale de ansamblu nu vor mai însemna mare lucru. Poate că tocmai finețea conștiinței sale intelectuale este cea care îl face să șovăie pe drumul său și să întîrzie; îi este teamă de puterea de seducție a diletantismului, îi este teamă să se prefacă într-o insectă cu mii de picioare și tentacule; el știe prea bine că cel care si-a pierdut respectul față de sine însuși nu mai poate porunci, nu mai poate conduce, nici măcar în domeniul cunoașterii: căci ar trebui să consimtă la a deveni un mare comediant, un Cagliostro al filozofiei, un vrăjitor care să momească spiritele precum flautistul din poveste, pe scurt, ar trebui să devină un seducător. La urma urmei, aceasta e o problemă de gust: sau poate, chiar o problemă de conștiință. Iar pentru a dubla dificultățile care se acumulează în fața filozofului, se mai adaugă și aceea că el își revendică sieși un Da sau un Nu, o sentință cu privire la viață și la valoarea acesteia, și nu cu privire la științe, - dificultatea pe care o presupune faptul că el se deprinde anevoie să creadă că ar avea dreptul sau, mai mult, îndatorirea acestei sentințe, trebuind adeseori să treacă șovăitor, neîncrezător și în vîrful picioarelor prin cele mai vaste - și poate, cele mai tulburătoare, cele mai nimicitoare aventuri, pentru a afla calea ce duce spre dobîndirea acelui drept și a acelei credințe. De fapt, vulgul l-a nesocotit vreme îndelungată pe filozof, confundîndu-l fie cu omul de știință și savantul ideal, fie cu misticul fanatic evadat din strînsoarea moralei, „îndepărtat de lume“ și îmbătat de dumnezeire; și chiar dacă în zilele noastre se spune despre cineva, în chip de laudă, că ar trăi „ca un înțelept“ sau ;,ca un filozof“, aceasta nu înseamnă nimic mai mult decît „prudent și retras“. Înțelepciune: în mintea plebei, ea pare să fie un fel de refugiu, un mijloc și un truc nimerit pentru a o scoate la capăt și a ieși cu fața curată dintr-un joc periculos: însă filozoful adevărat - astfel îl vedem noi, prieteni ai mei? el trăiește „nefilozofic“, „neînțelept“ și, mai ales, imprudent, resimțind povara și obligația sutelor de tentative și tentații ale vieții: - el își riscă viața neîncetat, el joacă jocul cel periculos...

206

În comparație cu un geniu, cu alte cuvinte, cu o ființă car e fie că procreează, fie că dă naștere, ambele expresii luate în sensurile lor cele mai cuprinzătoare -, savantul, omul de știință obișnuit are întotdeauna ceva care amintește de o fată bătrînă: ca și ea, el este un ignorant în privința celor două atribuții, cele mai prețioase care îi revin ființei umane. E adevărat că amîndurora, savantului ca și fetei bătrîne, li se acordă, oarecum în chip de despăgubire, un fel de considerație - a se accentua în aceste cazuri cuvîntul considerație - însoțită, din pricina obligativității acestei concesii, de același adaos de indispoziție. Să cercetăm lucrurile mai îndeaproape: ce este omul de știință? În primul rînd, un om de soi nearistocratic, înzestrat cu virtuțile unei rase nearistocratice, adică a unor oameni incapabili de dominație, lipsiți de autoritate și totodată insuficienți lor înșiși: savantul este dotat cu hărnicie, cu o docilă resemnare în privința locului său pe scara socială, cu ponderație și moderație în privința aptitudinilor și necesităților, el posedă instinctul de a-i ghici pe cei asemeni lui și de a le intui trebuințele, ca de pildă acel dram de independență, bucățica de pajiște verde fără de care nu poate exista liniștea necesară muncii, pretenția de a fi stimat și apreciat (ceea ce presupune mai întîi și pe deasupra posibilitatea de a fi cunoscut și recunoscut -), aureola unui bun renume, dorința certificării neîncetate a valorii și utilității sale, prin care trebuie să fie biruită neîncrederea interioară care renaște mereu în străfundul inimii tuturor oamenilor lipsiți de independență și a tuturor animalelor de turmă. Fiind de soi nearistocratic, savantul suferă firește de bolile și proastele maniere specifice acestuia: el este burdușit cu invidie meschină, iar ochii săi au agerimea ochilor linxului cînd trebuie să zărească slăbiciunile celor care îi sîn superiori și la nivelul cărora nu poate parveni. El este prietenos, dar prietenia lui îți vine în întîmpinare doar la pas, și nu se revarsă.; iar tocmai în fața oamenilor marelui torent el rămîne înghețat și rezervat, - ochii îi devin atunci lacuri netede și respingătoare pe oglinda cărora nu se mai încrețește unda nici unui entuziasm, a nici unei simpatii. Cauza celor mai rele și mai primejdioase fapte de care este capabil un savant sălășluiește în el însuși, în conștiința mediocrității soiului din care face parte: și anume, în acel iezuitism al mediocrității care acționează instinctiv cu scopul de a nimici omul de excepție, căutînd să rupă sau - mai degrabă! -să destindă toate arcurile încordate. Firește, este vorba de o destindere precaută, cu mîna grijulie -, destinderea arcului cu o prietenoasă compasiune: aceasta-i adevărata artă a iezuitismului care s-a priceput întotdeauna să dea impresia unei religii a milei.

207

Cît ar fi de mare recunoștința pe care i-o datorăm întotdeauna spiritului obiectiv - și căruia dintre noi nu i s-a făcut măcar o dată lehamite de moarte de întreaga subiectivitate și de blestemata ei ipsissimozitate? -, în cele din urmă va trebui să ne deprindem cu prudența și față de această pornire de recunoștință și să stăvilim excesul prin care, în ultima vreme, detașarea și depersonalizarea spiritului este preamărită oarecum în chip de scop în sine, de mîntuire și transfigurare: astfel se petrec lucrurile în cadrul scolii pesimiste care, desigur, are motive temeinice să acorde la rîndui ei onorurile supreme „cunoașterii dezinteresate“. Omul obiectiv, cel care spre deosebire de pesimist nu blestemă și nu ocărăște, savantul ideal în care, după înmiite eșecuri totale sau parțiale, instinctul științific ajunge în sfîrșit să crească și să înflorească, acest om este fără îndoială unul din cele mai prețioase instrumente din cîte există: însă el trebuie să fie mînuit de un altul mai puternic. El este doar o unealtă, s-o spunem pe șleau: el este o oglindă, - și nu un „scop în sine“. Omul obiectiv este cu adevărat o oglindă: obișnuit să se supună tuturor celor doritoare să fie cunoscute, lipsit de vreo altă plăcere în afară de aceea pe care i-o oferă cunoașterea, de „oglindirea“ lor; - el așteaptă evenimentele și se așterne în față-le cu gingășie, pentru ca suprafața și epiderma sa să retină chiar și cele mai ușoare urme, cele mai fugare atingeri ale ființelor imateriale. Restul de „personalitate“ care îi mai rămîne i se pare omului obiectiv ca fiind ceva întîmplător, adesea arbitrar, și mai adesea inoportun: într-atît s-a preschimbat el într-un loc de trecere și reflectare a formelor și întîmplărilor străine. Încercînd să- și schimbe firul gîndurilor și să reflecteze la „sine“, o face cu efort și nu arareori, fals; se confundă lesne pe sine însuși cu altcineva, se înșeală în privința propriilor sale necesități, acesta fiind singurul domeniu în care dă dovadă de lipsă de finețe și de neglijență. Poate că îl chinuie vreo boală sau atmosfera înăbușitoare și meschină în care este silit să trăiască alături de soția și de prietenii săi, sau poate că resimte lipsa unor camarazi sau a unei companii, -- da. el se constrînge chiar să mediteze asupra propriului său chin: zadarnic! Gîndurile sale au și pornit-o aiurea, divagînd spre vreun caz mai general, iar a doua zi el știe tot atît de puțin ca și ieri cum să-si amelioreze situația. El si-a pierdut seriozitatea față de sine, și nici timp nu are la îndemînă: el e senin, dar nu din lipsă de griji, ci din lipsă de dexteritate și de aplicație pentru grijile sale. Obiceiul de a le veni tuturor lucrurilor și întîmplărilor în întîmpinare, radioasa și spontana ospitalitate pe care o oferă tuturor celor pe care îi întîlnește, bunăvoința lipsită de menajamente, primejdioasa lui nepăsare față de un Da sau un Nu; ah, de cîte ori trebuie el să se căiască din pricina virtuților sale! - fiind om, devine prea lesne un caput mortuum al acestor virtuți. Dacă se cere din partea lui iubire sau ură, - și mă gîndesc la înțelesul pe care îl dau acestor cuvinte Dumnezeu, femeia și animalul -, : în ceea ce îl privește, va face tot ce poate și va da cît poate. Dar nu trebuie să ne surprindă dacă acest „tot“ nu va fi prea mult, - și dacă tocmai aici el se va dovedi neautentic, fragil, îndoielnic și sfărîmicios. Iubirea lui e lipsită de veridicitate, ura lui e artificială, fiind mai degrabă un tour de force, o vanitate meschină, o exagerare neglijabilă. EI se dovedește veridic numai în măsura în care i se îngăduie să fie obiectiv: seninul său totalism este singurul domeniu în care continuă să acționeze conform „naturii“ și, anume, „natural“. Sufletul său veșnic neted de oglindă nu se mai pricepe să afirme, și nici să infirme; el nici nu poruncește, nici nu deranjează. Je ne meprise presque rien - spune el într-un glas cu Leibniz: nu treceți cu vederea și nu subestimați cuvîntul presque! De asemenea, omul obiectiv nu constituie un model demn de urmat; el nu este nici premergătorul, nici urmașul cuiva; el se situează în general mult prea la distantă pentru a mai avea vreun motiv să ia poziție de partea Binelui sau a Răului. Confundîndu-l multă vreme cu filozoful, cu educatorul cezarian, tiran al culturii, i s-a acordat prin aceasta o cinstire nemeritată și nu s-a observat ceea ce are mai esențial, -faptul că el este o unealtă, un exemplar de sclav, firește nu unul oarecare, ci unul de cel mai ales soi, dar ca. valoare în sine, o nulitate--presque rien! Omul obiectiv este un mecanism, un instrument de măsură prețios, ușor vulnerabil și dereglabil, o capodoperă a artei oglinzilor, care trebuie menajată și prețuită; însă el nu reprezintă un tel, nu este o împlinire sau o deschidere, nici vreun individ complementar prin care se justifică restul existenței, el nu este un sfîrșit - și cu atît mai puțin un început, o zămislire și o cauză primă, în el nu există nimic vajnic, viguros, sigur de sine, dornic de dominație: el este mai degrabă un balon sensibil, umflat, fin și schimbător care trebuie să aștepte un conținut și o formă după care să se poată „modela“, - de obicei, el este un om lipsit de formă și de conținut, un om „dezinteresat“. în parenthesi fie spus, el este și pentru femei o cantitate neglijabilă.

208

Dacă în zilele noastre un filozof dă de înțeles că nu este un sceptic, - nădăjduiesc că din descrierea de mai sus a spiritului obiectiv a reieșit aceasta - nu va fi agreat de nimeni; toți îl vor privi cu un fel de timiditate, vor dori să-i pună nenumărate întrebări... Pînă și cei mai temători ascultători, numeroși azi ca frunza și iarba, îl vor considera de acum înainte primejdios. Auzindu-l cum tăgăduiește scepticismul, ei se vor comporta de parcă la urechile lor ar fi ajuns din depărtări un zgomot amenințător, de parcă s-ar fi experimentat pe undeva un nou explozibil, vreo dinamită a spiritului, poate un fel de nihilină rusească recent descoperită, un pesimism bonae voluntatis care nu se mulțumește să pronunțe Nu-ul, să-l voiască, ci - oribilă idee! - îl și înfăptuiește. Împotriva acestui soi de „bunăvoință“ - care este o vrere reală și efectivă de negare a vieții - se recomandă scepticismul, unanim recunoscut ca fiind cel mai bun somnifer și calmant din cîte există astăzi, dulcea, buna sămînță de mac a scepticismului cel adormitor de conștiință; iar medicii timpurilor pe care le trăim nu se dau în lături să-l prescrie însuși pe Hamlet în rețetele lor, ca pe un remediu împotriva „spiritului“ și a larmei sale subterane. ;,Nu-s oare îndeajuns de pline toate urechile de zgomote supărătoare? spune scepticul, adept al liniștii și totodată, un fel de agent al ordinii publice: acest Nu care răzbate de sub pămînt e îngrozitor! Tăceți odată, cîrtițe pesimiste!“ Căci scepticul, creatură delicată, se înspăimîntă și de o adiere; conștiința sa este învățată să tresară la fiecare Nu, și chiar un Da răspicat și dur îl face să tresalte ca mușcat. Da! și Nu! - acestea i se par potrivnice moralei; lui îi place, dimpotrivă, să-și sărbătorească virtutea printr-o nobilă abstinentă, zicînd bunăoară într-un glas cu Montaigne: „ce știu eu?“ Sau cu Socrate: „eu știu că nu știu nimic.“ Sau: „aici nu mă încumet să încerc, aici nici o poartă nu se deschide în față-mi.“ Sau: „de vreme ce e deschisă, la ce bun să intru de îndată?“ Sau: „ce nevoie avem noi de toate aceste ipoteze pripite? Se prea poate că renunțarea la toate ipotezele să fie o dovadă de bun-gust. Trebuie oare să îndreptați de îndată și cu orice preț toate cele încovoiate? Toate găurile trebuie neapărat astupate cu ceva cîlți? La ce bun graba asta? Timpul n-are timp? O, împielițaților, nu puteți aștepta un pic? Chiar și incertitudinea își are farmecul ei, chiar și Sfinxul e o Circe, chiar și Circe a fost o filozoafă.“ - Astfel se consolează un sceptic; și cu adevărat, el are trebuință de un pic de consolare. Căci scepticismul este expresia cea mai spirituală a unei anumite structuri fiziologice frecvente, denumită în limbaj comun debilitate nervoasă și maladivitate; ea apare de fiece dată cînd între rase sau clase îndelung separate se produce o încrucișare decisivă și bruscă. În ființa noii generații, căreia prin sîngele moștenit i s-au transmis ereditar norme și valori diferite, totul este neliniște, dezordine, îndoială, experiment; energiile cele mai puternice devin o frînă, virtuțile însele se împiedică reciproc în procesul de creștere și fortificare, trupului și sufletului îi lipsesc echilibrul, centrul de greutate, siguranța poziției perpendiculare. Dar lucrul care se îmbolnăvește și degenerează cel mai profund în cazul unor astfel de corcituri este voința: ei ignoră totalmente independenta în luarea hotărîrilor, nu mai cunosc îndrăzneața plăcere de a voi, - chiar și în visele lor, ei se îndoiesc de existența „liberului arbitru“. Din această cauză, Europa de astăzi, scenă a unor tentative absurde și bruște de amestecare radicală a claselor și prin urmare și a raselor, este pătrunsă din cap pînă-n picioare de un scepticism cînd nerăbdător și pofticios care zboară din floare-n-floare, cînd sumbru ca un nor saturat de semne de întrebare, - și-i sătul adeseori de propria-i vrere, sătul de moarte! Paralizarea voinței: oriunde te uiți, dai peste acest infirm! Și adeseori e și sulemenit! Și încă ce ademenitor! EI are la îndemînă cele mai frumoase găteli și costumații pentru a-și ascunde boala; de pildă, mai toate cele etalate în vitrine sub etichete ca „obiectivitate“, „spirit științific“, „lart pour lart“; „cunoaștere pură și liberă“, care nu sîn altceva decît scepticism împopoțonat și paralizare a voinței, -- acesta e diagnosticul pe care l-am stabilit eu maladiei europene. - Maladia voinței s-a răspîndit în mod inegal pe teritoriul Europei: manifestîndu-se cel mai virulent și mai multiplu în țările cu cea mai veche cultură, ea dispare pe măsură ce „barbarul“ își revendică încă - sau iarăși - drepturile, ascuns sub veșmintele șlampete ale civilizației occidentale. Așadar Franța de astăzi e țara în care voința este cel mai grav bolnavă, fapt la fel de lesne de dedus ca și de constatat; Franța, care a dat dovadă întotdeauna de o magistrală dexteritate în a-și preschimba pînă și funestele impasuri spirituale în farmec și seducție, își exercită astăzi asupra Europei dominația culturală în chip de scoală și expoziție a tuturor vrăjitoriilor scepticismului. În Germania tăria de a voi și vrerea exercitării unei voințe îndelungate este oarecum mai puternică, iar în nordul Germaniei și mai puternică decît în centru; considerabil mai puternică în Anglia, Spania și Corsica, însoțită fie de flegmă, fie de îndărătnicie, - fără a mai pomeni de Italia care e prea tînără ca să știe ce vrea, și care trebuie să dovedească mai întîi că este capabilă să vrea -, această energie este însă cea mai puternică și uimitoare în acel imens Imperiu de mijloc unde Europa este oarecum resorbită de Asia, și anume în Rusia. Acolo s-a agonisit și s-a acumulat de multă vreme tăria de a voi, acolo vrerea așteaptă nu se știe de-i vrere de negare sau de afirmare -, așteaptă amenințătoare să fie eliberată, ca să împrumutăm de la fizicienii zilelor noastre expresia lor predilectă. Pentru ca Europa să scape de cea mai mare primejdie a sa nu ar fi suficiente doar niște războaie în India și conflicte în Asia, ci ar fi nevoie și de revoluții interne, de fărîmițarea Imperiului în mici teritorii și, mai ales, de introducerea imbecilității parlamentare, laolaltă cu obligația valabilă pentru fiecare de a-și citi ziarul la micul dejun. Nu spun că acestea ar fi de dorit: mi-ar fi pe plac mai degrabă contrariul lor, - mă gîndesc la o sporire a primejdiei din partea Rusiei care să determine Europa de a deveni la rîndul ei la fel de amenințătoare, și anume de a-și dobîndi o voință unică cu ajutorul unei noi caste care să domine Europa, o voită îndelungă, teribilă, proprie, care să-și poată fixa teluri peste milenii: - o dată cu aceasta s-ar încheia în sfîrșit îndelung urzita comedie a fărîmițării ei statale și, totodată, împestrițarea sa de dinastii și democrații. S-a dus vremea politicii mărunte: secolul viitor aduce cu sine lupta pentru dominația mondială, - obligativitatea marii politici.

209

În ce măsură noua eră războinică în care noi, europenii, am intrat în chip vădit va favoriza poate și dezvoltarea unui nou fel de scepticism, mai viguros, iată o problemă asupra căreia aș vrea să mă pronunț deocamdată doar printr-o pildă, pe care cunoscătorii istoriei germane o vor înțelege de îndată. Fanaticul admirator al grenadierilor chipeși și înalți, cel care, fiind rege al Prusiei, a dat viată unui geniu militar și sceptic - și, prin aceasta, în fond, germanului de tip nou care se afla tocmai într-o victorioasă ascensiune - discutabilul și trăsnitul părinte al lui Frederic cel Mare poseda pe undeva el însuși gheara și grifura norocoasă a geniului: el știa de ce anume ducea lipsă Germania pe vremea aceea, lipsă de o sută de ori mai neliniștitoare și mai presantă decît cea a culturii și a formelor sociale, - aversiunea lui față de tînărul Frederic provenea dintr-o profundă teamă instinctivă. Lipseau bărbații: iar el bănuia, necăjindu-se amarnic, că propriu-i fiu nu era îndeajuns de viril. S-a înșelat în această privință: dar cine oare au s-ar fi înșelat în locul lui? își vedea fiul căzînd în mrejele ateismului, a esprit-ului și a frivolității voluptuoase a francezilor spirituali: ghici îndărătul acestora pe marele vampir, păianjenul scepticismului; bănuia starea jalnică și incurabilă a unei inimi care nu mai e îndeajuns de dură nici pentru Rău și nici pentru Bine, a unei voințe zdrobite care nu mai poruncește, nu mai poate porunci. Între timp însă în fiul său se înfiripa noul scepticism, unul mai primejdios și mai dur-favorizat, cine știe în ce măsură, tocmai de ura paternă și de melancolia glacială a unei voințe solitare? -, scepticismul virilității temerare, îndeaproape înrudit cu geniul războiului și al cuceririi, care și-a făcut cea dintîi apariție în Germania în persoana lui Frederic cel Mare. Acest scepticism disprețuiește și, cu toate acestea, acaparează; el subminează și ia în posesie; nu crede, dar nu-si pierde credința în sine; acordă spiritului o libertate primejdioasă, dar își înfrînează inima cu severitate; aceasta este forma germană a scepticismului care, sub înfățișarea unui fredericianism permanent, intensificat și spiritualizat, a ținut Europa o bună bucată de vreme sub dominația spiritului german și a suspiciunii sale critice și istorice. Mulțumită caracterului viril, invincibil și tenace al marilor filologi și istorici germani (care, dacă examinăm lucrurile cu luare- aminte, au fost totodată și artiști ai distrugerii și dezintegrării, fără excepție), în muzică și în filozofie s- a consolidat treptat, în ciuda oricărui romantism, o concepție nouă despre spiritul german, concepție în care trăsăturile scepticismului viril se reliefau în mod evident: aceasta bunăoară sub forma unei îndrăzneli a privirii, a cutezanței și durității mîinii care disecă, a voinței perseverente de a întreprinde călătorii primejdioase de descoperire, expediții spirituale în regiuni polare vegheate de ceruri pustii și amenințătoare. Probabil că au motive întemeiate cei care, fiind oameni de omenie cu inima caldă și spiritul superficial, își fac cruce tocmai în fața acestui spirit: cet esprit fataliste, ironique, mephistophelique îl numește, nu fără înfiorare, Michelet. Însă dacă vrem să resimțim cît de mult ne onorează această teamă de „virilitate“ în spiritul german, prin care Europa a fost trezită din a sa „toropeală dogmatică“, să ne aducem aminte de concepția precedentă care trebuia depășită cu ajutorul celei noi, - să ne amintim că n-a trecut prea multă vreme de cînd, cu o arogantă dezlănțuită, o femeie masculinizată îndrăznea să-i recomande pe germani simpatiei Europei, prezentîndu-i în chip de poetași prostănaci, blînzi, cu inima de aur și voința de cîrpă. Să înțelegem în sfîrșit pe de-a-ntregul uimirea lui Napoleon în momentul în care l-a întîlnit pe Goethe: ea oglindește ideea pe care și-o făcuse lumea secole de-a rîndul în privința „spiritului german“. „Voila un homme!“ - cu alte cuvinte: „iată un bărbat în carne și oase! Și eu care mă așteptam să văd doar un neamț!“

210

Presupunînd așadar că imaginea filozofilor viitorului conține vreo trăsătură care să indice posibilitatea ca aceștia să fie sceptici în sensul arătat mai sus, prin aceasta ar fi desemnată doar o anumită particularitate a lor - și nu ei înșiși. La fel de îndreptățit ei s-ar putea să-și zică critici; și cu siguranță că vor fi experimentatori. Prin numele cu care am îndrăznit să-i botez am subliniat deja categoric vocația pentru experiment și plăcerea pe care o află în el acești filozofi: să fie oare aceasta din cauză că, fiind critici din cap pînă-n picioare, ei vor dori să se slujească de experiment într-un sens nou, poate mai larg sau mai primejdios? Trebui-vor ei, posedați de pasiunea cunoașterii, să depășească cu cutezătoarele și dureroasele lor experiențe limitele încuviințate de gustul milos și moleșit al unui secol democratic? - Nu încape nici o îndoială: acești oameni ai viitorului se vor putea dispensa mai puțin decît oricine altcineva de calitățile serioase și într-un fel neliniștitoare care îl deosebesc pe critic de sceptic, mă refer la siguranța evaluărilor, la mînuirea conștientă a unei metode unice, la curajul rafinat necesar solitudinii și responsabilității de sine; mai mult, ei își vor mărturisi gustul pentru negație și disecție, precum și o anumită cruzime chibzuită ce se pricepe să mînuiască bisturiul cu siguranță și precizie, chiar dacă inima sîngerează. Ei vor fi mai duri (și poate că nu numai față de ei înșiși) decît ar dori-o oamenii de omenie, iar dacă vor intra în relații cu „Adevărul“, o vor face nu din pricină că acesta le-ar „plăcea“ sau i-ar „înălța" și i-ar „entuziasma“: - dimpotrivă, departe de ei fi-va credința că adevărul e menit să ofere asemenea desfătări ale simțurilor. Ei, spirite severe, ar zîmbi dacă vreunul ar spune: „cugetarea aceasta mă înalță: cum ar putea să nu fie adevărată?" sau: „opera aceasta mă încîntă: cum ar putea să nu fie frumoasă?“ sau: „artistul acesta mă face mai mare: cum ar putea el să nu fie mare?“ - și poate că, în fața tuturor acestor deformații exaltate, idealiste, efeminate, hermafrodite, surîsului lor i s-ar adăuga și un veritabil dezgust, iar cel care ar ști să pătrundă în tăinuitele străfunduri ale inimii lor, cu greu ar putea da acolo peste intenția de a împăca „sentimentele creștine“ cu „gustul antic“ și, cu atît mai puțin, cu „parlamentarismul modern“ (împăciuitorism întîlnit, se pare, chiar și la filozofi, în acest secol plin de incertitudine și, prin urmare, deosebit de conciliant). Disciplina critică și obișnuința care duce la curățenie și rigoare în domeniul spiritului, iată calități pe care acești filozofi ai viitorului le vor pretinde nu numai de la ei înșiși: și chiar de se vor mîndri cu ele, purtîndu-le ca pe o podoabă, - cu toate acestea, nu vor dori să fie numiți critici din pricina acestora. Ei vor considera ca o gravă ofensă la adresa filozofiei decretarea, atît de frecventă în zilele noastre: „Filozofia însăși este critică și o știință critică- atît și nimic mai mult!“ În ciuda ovațiilor pe care le-a repurtat această evaluare a filozofiei din partea tuturor pozitiviștilor din Franța și Germania (și nu-i exclus ca ea să fi flatat chiar inima și gustul lui Kant: să ne amintim de titlurile principalelor sale lucrări): noii noștri filozofi vor spune totuși: criticii sîn unelte ale filozofilor și, tocmai din această cauză, fiind niște unelte, ei nu sîn nici pe departe filozofi! Chiar și marele Chinez din Konigsberg n-a fost decît un mare critic.

211

Cer insistent să se risipească în sfîrșit confuzia prin care lucrătorii în filozofie, și oamenii de știință în general sîn identificați cu filozofii, - cer ca tocmai în acest domeniu să se aplice cu strășnicie legea „fiecăruia partea sa“, să nu se dea mult prea mult unuia și mult prea puțin celuilalt. Se prea poate că pentru educația adevăratului filozof este necesar ca el să fi urcat toate aceste trepte pe care servitorii săi, lucrătorii științifici ai filozofiei, s- au oprit - a trebuit să se oprească; poate că adevăratul filozof trebuie să fi fost cîndva el însuși critic și sceptic și dogmatic și istoric, ba chiar și poet și colecționar și călător și dezlegător de enigme și moralist și vizionar și „spirit liber“ și aproape totul pe lume, pentru a parcurge întreaga circumferință a valorilor și sentimentelor umane și pentru ca, înzestrat cu o multitudine de ochi și conștiințe, să poată scruta cu privirea din înaltul piscurilor toate zările îndepărtate, din străfundul abisului toate înălțimile, din tainița ungherului toate întinderile. Însă toate acestea nu sîn decît condiții prealabile ale îndatoririi sale: îndatorirea, ea însăși, vrea altceva. - ea îi pretinde ca el să creeze valori. Lucrătorii în filozofie, croiți după nobilul tipar al lui Kant și Hegel, vor avea de cercetat și formulat o cantitate uriașă de evaluări - adică sedimentele de valori, creațiile valorice de odinioară care au ajuns la dominație și au fost denumite „adevăruri“ - aceasta în domeniul logicii sau al politicii (al moralei) sau în cel artistic.

Acestor cercetători le va reveni sarcina de a clarifica și cumpăni, de a face comprehensibile și maniabile toate cele întîmplate și evaluate pînă acum, de a prescurta Îndelungul și însuși „timpul“, de a triumfa asupra întregului trecut: iată o sarcină uriașă și minunată a cărei îndeplinire poate satisface cu siguranță chiar și cele mai sensibile orgolii, cele mai perseverente voințe. Însă adevărații filozofi sîn poruncitori și legiuitori: ei sîn cei care spun „astfel trebuie să fie!“, ei sîn cei care determină pentru întîia oară Încotro?-ul și Pentru ce?-ul omenirii, dispunînd în acest scop de lucrările preliminare ale tuturor lucrătorilor în filozofie, de toți cei care au triumfat asupra trecutului, - ei își întind brațele creatoare înspre viitor, și în mîinile lor toate cele ce există și au existat vreodată devin un mijloc, o unealtă, un baros. „Cunoașterea“ lor e creație, creația lor e legiferare, vrerea lor de adevăr este voită de putere. - Există în zilele noastre asemenea filozofi? Existat-au vreodată asemenea filozofi? Nu trebuie oare să existe asemenea filozofi?...

212

Am din ce în ce mai mult impresia că filozoful, fiind omul necesar al zilei de mîine și poimîine, s-a aflat, a trebuit să se afle dintotdeauna în contradicție cu prezentul său: de fiecare dată, inamicul său era idealul Azi-ului. Toți acești extraordinari premergători ai omenirii numiți filozofi, care arareori s-au simțit ei înșiși prieteni ai înțelepciunii, ci mai curînd nebuni dezagreabili, primejdioase semne de întrebare -, și-au găsit o îndatorire dură, involuntară și imperioasă, o îndatorire a cărei măreție au descoperit-o în cele din urmă în rolul de conștiințe neîmpăcate ale vremii lor. Mînuindu-și bisturiul vivisecțional tocmai în virtuțile vremii, ei si-au trădat propriul secret: ei cunoșteau o nouă măreție a omului, o cale nouă și neumblată spre augmentarea acestuia. Ei descopereau de fiece dată cîtă ipocrizie, lenevie, indiferență și indolență, cîtă minciună se ascunde îndărătul mult-slăvitului ideal al moralității contemporane lor, cîtă virtute perimată: de fiecare dată ei spuneau: „noi trebuie să ne îndreptăm într-afară, într-acolo unde voi, cei de azi, vă veți simți mai cu osebire dezrădăcinați". Într-o lume a „ideilor moderne“ care ar dori să-l proscrie pe fiecare în colțul și „specialitatea“ sa, filozoful, presupunînd că mai pot exista filozofi în zilele noastre, s-ar simți constrîns să deducă mărimea omului și însăși noțiunea de „mărime“ de-a dreptul din voluminozitatea și multiplicitatea sa, din totalitatea sa în diversitate: el ar determina chiar valoarea și rangul fiecăruia în funcție de cantitatea și varietatea pe care o poate purta și asuma, în funcție de amploarea pe care o poate da responsabilității sale. Astăzi gustul și virtutea epocii slăbesc și diluează voința, nimic nu e mai la modă decît slăbiciunea voinței: deci în idealul filozofului noțiunea „mărimii“ trebuie să cuprindă tocmai tăria voinței, duritatea și aptitudinea deciziilor de lungă durată, ideal la fel de îndreptățit precum doctrina și idealul inversat al unei umanități sfioase, renunțătoare, smerite și altruiste, croite pe măsura unei epoci inversate, care, asemenea secolului al XVI-lea, a suferit din pricina acumulării energiei de voință și a celor mai furtunoase torente și maree ale egoismului său. În vremea lui Socrate, printre oameni cu instinctele ostenite, printre vechii atenieni conservatori care se abandonau - în brațele „fericirii“, după cum spuneau ei, în brațele plăcerii de fapt-oameni care continuau să mestece fără încetare vechile vorbe pompoase la care felul lor de viată nu le mai dădea de mult vreun drept, se prea poate că ironia era necesară grandorii sufletești, certitudinea aceea socratică malițioasă proprie bătrînului doctor și plebeu care, cu o privire ce spunea pe înțelesul tuturor: ,,ce vă tot prefaceți în fața mea! aici - noi sînem egali!", tăia la fel de necruțător în propria-i carne precum și în carnea și inima „aristocratului“. Astăzi, dimpotrivă, în Europa în care animalul de turmă este singurul căruia i se acordă cinstire, singurul care distribuie onoruri, în care „egalitatea drepturilor“ s-ar putea mult prea lesne preschimba în egalitatea întru nedreptate: vreau să spun, în condițiile unui război general îndreptat împotriva a tot ceea ce este rar, necunoscut, privilegiat, împotriva omului superior, a sufletului superior, a datoriei superioare, a responsabilității superioare, a abundenței de potență creatoare și a autorității dominatoare - astăzi noțiunea „mărimii“ conține calitățile de a fi distins, de a trăi numai pentru tine, de a putea fi deosebit și izolat de ceilalți, de a fi nevoit să trăiești pe cont propriu; iar filozoful își va destăinui cîte ceva din propriul ideal afirmînd: „cel mai mare este omul cel mai solitar, cel mai tăinuit, cel mai deosebit, omul aflat dincolo de Bine și de Rău, stăpînul virtuților sale, cel prea-plin de voință; iar măreția să însemne: a putea fi deopotrivă multiplu și unitar, amplu și complet“. și vă întreb iarăși: măreția, în zilele noastre - e ea oare cu putință?

213

E greu să înveți ce este un filozof, căci e un lucru imposibil de explicat: trebuie să o „știi“ din experiență, - sau să fii îndeajuns de mîndru ca să nu o știi. Dar în ziua de azi toată lumea vorbește despre lucruri de care nu poate avea nici cea mai mică idee, și aceasta se întîmplă mai des și mai grav în legătură cu filozoful și cu condițiile filozofice: - deosebit de puțini sîn cei care le cunosc, care sîn îndreptățiți să le cunoască, iar toate părerile populare în privința lor sîn false. Astfel se petrec lucrurile de pildă în cazul acelei conviețuiri pur filozofice intre o spiritualitate îndrăzneață și exuberantă, care aleargă presto, și o severitate și necesitate dialectică ce nu se poticnește vreodată, conviețuire necunoscută din experiență de majoritatea gînditorilor și savanților, și pe care, de aceea, ar califica-o drept neplauzibilă de îndată ce vreunul ar încerca să le vorbească despre ea. Ei își imaginează orice necesitate ca pe o nenorocire, o obligație neplăcută de a te supune și de a fi constrîns; iar gîndirea însăși trece pentru ei drept o activitate înceată, șovăitoare, un fel de trudă adeseori „vrednică de Sudoarea nobililor“ - și nicidecum ceva ușor, divin, strîns înrudit cu dansul și cu zburdălnicia! „A gîndi“ și a lua un lucru „în serios“, a-l privi „cu gravitate“ - pentru ei, acestea sîn noțiuni de nedespărțit: de altele n-au avut „parte“. Din acest punct de vedere artiștii au un fler mai rafinat: ei sîn cei care știu că sentimentul lor de libertate, de subtilitate, de plenipotență, de rînduire, dispunere și modelare creatoare ajunge la apogeu tocmai în momentele cînd ei își subordonează toate acțiunile unei necesități, nelăsînd nimic la voia „arbitrarului“ - pe scurt, în ei se realizează atunci unitatea dintre necesitate și „liberul arbitru“. Există în sfîrșit o ierarhie a stărilor sufletești care se află în raport cu ierarhia problemelor; iar problemele supreme îi resping cu neîndurare pe toți cei care cutează să se apropie de ele fără a fi predestinați prin elevația și forța spiritualității să le rezolve. Ce-are a face că în jurul lor se îmbulzesc flexibile capete cosmopolite sau bravi mecanici și empirici neîndemînatici, după cum se poate vedea adeseori în zilele noastre, toți dînd să se apropie și chiar să pătrundă, cu ambiția lor plebeiană, în acest „Lăcaș al lăcașurilor“! Însă pe aceste covoare picioare de neciopliți nu vor păși în vecii vecilor: legea străbună a lucrurilor s-a îngrijit de aceasta; în fața acestor nedoriți, porțile rămîn închise, chiar de se vor năpusti în ele cu capetele, zdrobindu-și-le! Trebuie să fii născut pentru a avea acces la o lume superioară; sau, ca s-o spunem mai limpede, trebuie să fi fost ales pentru ea: dreptul la filozofie - în sen sul general a cuvîntului - poate fi obținut numai pe baza originii, chiar și în. acest domeniu strămoșii, „vita“ sîn factori decisivi. Pentru apariția filozofului este necesară munca preliminară a numeroase generații; fiecare dintre virtuțile sale trebuie să fi fost dobîndită, cultivată, moștenită, încarnată una cîte una, nu numai mersul și zborul îndrăzneț, ușor și subtil al gîndirii ci, înainte de toate, promptitudinea asumării marilor responsabilități, măreția privirii dominatoare ce se înalță și se scoboară, sentimentul detașării de vulg și de ale sale îndatoriri și virtuți, binevoitoarea ocrotire și apăra- s re acordată tuturor celor neînțeleși și calomniați, fie că-i Dumnezeu sau diavolul - bucuria și exercițiul marii justiții, arta de a porunci, amploarea voinței, privirea calmă ce arareori se înduplecă să admire, să se înalțe, să iubească...

Partea a șaptea: virtuțile noastre

214

Virtuțile noastre? - Probabil că și noi le mai avem, chiar dacă, ce-i drept, ele nu sîn acele virtuți naive și neîndemînatice pe care le respectăm la strămoșii noștri, ținîndu-i totodată la distanță. Noi, europenii de poimîine, primii născuți ai secolului al XX-lea, - cu întreaga noastră curiozitate primejdioasă, cu multiplicitatea noastră, cu meșteșugitul nostru travesti, cu cruzimea fragilă și oarecum edulcorată a spiritului și simțurilor noastre, - clacă e să avem virtuți, pesemne că acestea nu pot fi decît dintr-acelea care s-au deprins cel mai bine să se acomodeze cu cele mai intime și mai dragi înclinații ale noastre, cu nevoile noastre cele mai arzătoare: ei bine, să pornim dar în căutarea lor prin labirinturile noastre! -în care, după cum se știe, multe lucruri se rătăcesc, iar cîte unele se pierd fără urmă. și există oare ceva mai frumos pe lume decît să-ti cauți propriile virtuți? Nu e oare aceasta aproape sinonim cu a crede în propriile virtuți? Dar acest „a crede în virtuțile tale“ nu este în fond echivalentul „conștiinței curate“ de altădată, acea venerabilă și stufoasă cosiță de noțiuni pe care bunicii noștri o atîrnau îndărătul creștetului și, de multe ori, chiar îndărătul rațiunii lor? Așadar, se pare că, oricît de puțin ne-am considera demodați, venerabili și bătrînicioși, dintr-un anumit punct de vedere noi sînem totuși nepoți demni de astfel de bunici, noi, cei din urmă europeni cu conștiința curată: noi mai purtăm, ca și ei, aceeași cosiță. Ah! De-ați ști că în curînd, foarte curînd - se vor schimba multe!

215

Precum în împărăția stelelor se întîmplă uneori ca doi sori să determine orbita uneia și aceleiași planete, în anumite cazuri, sorii de culori diferite ce luminează cîteodată o singură planetă, revărsînd asupră-i o lumină cînd roșie, cînd verde, prinzînd-o apoi simultan în razele lor și inundînd-o cu lumină multicoloră: tot astfel, noi, oamenii moderni, datorită mecanismului complicat al „cerului nostru astral“ - sînem determinați de morale felurite; acțiunile noastre se iluminează rînd pe rînd în culori diferite și arareori sîn univoce, - și nu de puține ori se întîmplă ca faptele noastre să fie bălțate.

216

Să-ți iubești dușmanii? Cred că s-a deprins strașnic acest precept: căci el se aplică astăzi în mii de cazuri, atît în particular cît și în general; cîteodată se întîmplă chiar un lucru și mai elevat, mai sublim - și anume, ne deprindem să disprețuim ceea ce iubim, și de-a dreptul ceea ce iubim mai profund: - dar toate acestea se petrec inconștient, fără zarvă, fără fast, cu acea pudoare și discreție a bunătății care îngheață pe buze cuvintele solemne și formulele virtuoase. Morala în chip de atitudine - iată ceva ce nu este azi pe gustul nostru. și acesta-i un progres: la fel precum progres a fost și cel realizat de tații noștri în momentul în care religia în chip de atitudine a ajuns să le fie potrivnică gustului, laolaltă cu ostilitatea și amărăciunea voltairiană îndreptată împotriva religiei (și toate maimuțărelile liber-cugetătoare de odinioară). Oricît s-ar strădui toate litaniile puritanilor, toate predicile moraliștilor și oamenilor „de treabă“, ele nu reușesc să acompanieze cîntul conștiințelor noastre, dansul spiritelor noastre.

217

Feriți-vă de cei care pun mare preț pe faptul de a li se recunoaște tactul și finețea discernămîntului moral: ei nu ne vor ierta în veci dacă au dat greș în prezenta noastră (sau, mai ales, în privința noastră) -inevitabil, ei devin instinctiv defăimătorii și dăunătorii noștri, chiar și atunci cînd continuă să ne fie „prieteni". - Fericiți cei uituci: căci ei își uită și propriile nerozii.

218

Psihologii francezi - și unde s-ar mai putea găsi azi psihologi în altă parte decît în Franța? - nu se mai satură să savureze plăcerea amară și multiplă pe care o află în betise bourgeoise, de parcă - în fine, prin aceasta ei se dau oarecum de gol. Flaubert de pildă, burghezul cumsecade din Rouen, a ajuns în cele din urmă să nu mai vadă, să nu mai audă și să nu mai guste nimic altceva: - era felul său de a practica un masochism de o rafinată cruzime. și acum, pentru variație, - căci acest subiect devine cu timpul anost -, v as oferi un alt prilej de desfătare: este vorba de perfidia inconștientă de care o dovedesc toate bunele, bondoacele, bravele spirite mediocre în raporturile lor cu spiritele superioare și cu misiunea acestora, perfidie iezuită lucrată în broderie fină, de o mie de ori mai fină decît a fost vreodată inteligența și gustul acestei burghezii, chiar și în momentele ei de apogeu -- mai fină chiar decît inteligenta victimelor sale -: aceasta, ca un argument în plus întru dovedirea faptului că, dintre toate varietățile de inteligentă din cîte au fost descoperite pînă în prezent, „instinctul“ este cel mai inteligent. Pe scurt, psihologilor, studiați filozofia „regulii“ în lupta cu „excepția“; veți avea prilejul să asistați la un. spectacol care: i-ar îmbucura pînă și pe zei și a lor malițiozitate! Sau, ca s-o spunem și. mai lămurit: aplicați vivisecția asupra „omului cumsecade“, pe homo banae voluntatis... pe voi înșivă!

219

Sentințele și condamnările morale constituie răzbunarea preferată pe care cei spiritualmente mărginiți o aplică împotriva celor mai puțin mărginiți decît ei, ele sîn totodată un fel de despăgubire pentru faptul de a fi fost dezmoșteniți de natură și, în sfîrșit, un prilej de a dobîndi spirit și de a deveni rafinați: răutatea spiritualizează. Inima le e îmbucurată pînă-n străfunduri de faptul că există un criteriu prin care se pot măsura de la egal la egal cu cei copleșiți cu darurile și privilegiile spiritului: ei luptă pentru „egalitatea tuturor în fața lui Dumnezeu“, și, pentru aceasta, ei au nevoie de credința în Dumnezeu. În rîndurile lor pot fi găsiți cei mai înverșunați adversari ai ateismului. Dacă vreunul le-ar spune că „o spiritualitate elevată nu suferă comparație cu onorabilitatea și cumințenia unui ins de rînd care nu are alte calități în afara moralității sale“, i-ar face să turbeze de furie: - de aceea mă voi feri s-o fac. Aș vrea mai degrabă să-i flatez, spunîndu-le că nici spiritualitatea elevată nu poate lua naștere decît în chip de produs final al calităților morale: că ea este o sinteză a tuturor calităților atribuite omului „moral pur și simplu“, calități dobîndite, una cîte una, printr-o disciplină susținută, în urma unui exercițiu îndelungat și de-a lungul poate al unui șir întreg de generații; că spiritualitatea elevată nu este altceva decît forma spiritualizată a justiției și a acelei severități binevoitoare care se simte menită să mențină ierarhia în lume, pînă și între lucruri - și nu numai între oameni.

220

La auzul elogiilor atît de populare aduse în prezent omului „dezinteresat“, trebuie să luăm cunoștință, expunîndu-ne poate unor oarecari primejdii, încotro se îndreaptă în fond interesele mulțimii și care sîn în general lucrurile care îl preocupă temeinic și profund pe omul obișnuit - din categoria acestuia făcînd parte și oamenii instruiți, chiar și savanții și, după toate aparențele, și filozofii. Rezultatul care se desprinde din această cercetare ne arată că marea majoritate a lucrurilor de care se interesează și care îi atrag pe toți cei cu gusturi mai delicate și răsfățate, pe toate ființele superioare, omului obișnuit îi apar ca fiind totalmente „lipsite de interes“: - constatînd că cineva se consacră totuși acestor lucruri, el califică acțiunea desinteresse și se minunează că este cu putină să acționezi „dezinteresat“. S-au găsit și filozofi care se pricepură să confere acestei uimiri plebeiene și o expresie ademenitoare, mistico- transcendentală (- poate din pricină că nu cunoșteau din experiență firea superioară?? -, în loc să constate adevărul gol-goluț, banal, că acțiunea „dezinteresată“ este de fapt o acțiune deosebit de interesantă și interesată, cu condiția ca -- „Dar dragostea?“ - Cum? După părerea voastră o acțiune care are ca mobil dragostea, tocmai ea, poate fi o acțiune „lipsită de egoism“? Dar, neghiobilor -! „Dar elogierea celui care se sacrifică?“ - Cel care a făcut cu adevărat un sacrificiu știe că pentru aceasta el a cerut și a primit ceva în schimb renunțînd poate la ceva din sine în folosul unei alte părți a sinelui -, că a sacrificat dincoace pentru a dobîndi în schimb mai mult dincolo, poate pentru a deveni în general mai mare sau, cel puțin, pentru a se simți „mai mare“. Ne aflăm aici însă într-un domeniu al întrebărilor și răspunsurilor în care un spirit mai răsfățat zăbovește fără plăcere: căci aici adevărul abia își mai poate înăbuși căscatul pentru a putea răspunde. La urma urmei, adevărul e o femeie: ea nu trebuie siluită.

221

Se întîmplă - spunea un pedant moralist, un chițibușar al moralei - să-l respect și să-l prețuiesc cu osebire pe un om dezinteresat: și nu din pricină că e dezinteresat, ci pentru că îmi pare că el este îndreptățit să-i fie de folos unui alt om pe propria-i cheltuială. În cele din urmă, se pune mereu aceeași întrebare, și anume, care dintre cei doi trage foloasele și care ponoasele. Bunăoară, în cazul unui om predestinat și născut pentru a porunci, lepădarea de sine și modesta retragere în lături ar constitui nu o virtute, ci irosirea acesteia: așa văd eu lucrurile. Orice morală altruistă care se dă drept absolută și se adresează tuturor, păcătuiește nu numai față de bunul gust: ea constituie o incitare la vicii de omisiune, o ispitire în plus disimulată sub masca umanitarismului - și de-a dreptul o ademenire și păgubire a celor superiori, mai rari, a celor privilegiați. Moralele trebuie constrînse să se încline înainte de toate în fața ierarhiei, să- și asume greutatea propriilor pretenții arogante, - pînă ce toate își vor da seama în cele din urmă că e un lucru imoral să spui: „ceea ce u convine unuia trebuie să-i convină și celuilalt“. - Astfel grăi pedantul și bonomul meu moralist: merita el să fie zeflemisit pentru felul în care îndemna astfel moralele la moralitate? Dacă vrei să-i ai pe cei ce rîd de partea ta, trebuie să te ferești să ai prea multă dreptate; bunul gust conține chiar și un grăunte de injustiție.

222

La auzul predicilor care propovăduiesc în zilele noastre compătimirea - iar cel care știe să asculte cum trebuie își va da seama că în momentul de față nici nu se mai propovăduiește vreo altă religie în afara acesteia -, psihologul să facă bine și să-și ciulească urechile: din toată vanitatea și zarva caracteristică acestor predicatori, (ca și tuturor predicatorilor de altfel) el va auzi răzbătînd un sunet răgușit, un geamăt, adevărata voce a disprețului de sine. Acest dispreț face parte integrantă dintr-un proces aflat de un secol încoace într-o continuă intensificare, procesul de întunecare și urîțire a Europei (cele dintîi simptome ale sale fiind deja atestate printr-o melancolică scrisoare a lui Galiani către Madame dEpinay): dar nu-i exclus ca disprețul să stea de-a dreptul la originea procesului! Omul „ideilor moderne“, acest maimuțoi orgolios, este stăpînit de o teribilă nemulțumire de sine: acesta e un fapt de necontestat. El pătimește, în vreme ce vanitatea îi impune ca el doar să „compătimească“ -

223

Corcitura europeană - un plebeian îndestul de urît, dacă te uiți bine - are neapărat nevoie de un travesti: pentru el istoria este un fel de depozit doldora de costume. Firește, el constată că nici un costum nu i se potrivește, - și atunci le schimbă necontenit. Luați aminte la trecerea acestui vîrtej schimbător de mode și. mascarade stilistice prin secolul al XIX-lea; și nu-mi treceți cu vederea nici clipele de deznădejde în care ne dăm seama că „nimic nu ni se potrivește“ -. N-are nici un rost să ne fîțîim împopoțonați în moribus et artibus cu veșminte în stil romantic sau clasic sau creștin sau florentin sau barocco sau „național": nimic nu ne „vine bine“! Însă „spiritul“, și mai cu seamă „spiritul istoric“ reușește să se aleagă cu un profit pînă și din această deznădejde: fără încetare cîte un nou eșantion de trecut și de străinătate este încercat, retușat, dat la reformă, reambalat și, mai ales, studiat: - sînem cel dintîi secol erudit în puncto „costume“, vreau să spun în materie de morale, profesiuni de credință, gusturi artistice și religii, fiind pregătiți temeinic, cum n-a mai fost secol vreodată, pentru un bal mascat în stil mare, pentru cea mai spirituală exuberanță și veselie carnavalească, pentru culmile transcendentale ale supremei imbecilități și ale persiflării aristofanice. Se prea poate că tocmai aici vom descoperi domeniul hărăzit inventivității noastre, domeniu în care chiar și noi vom mai putea da dovadă de originalitate, de pildă în chip de parodiști ai istoriei universale și măscărici ai lui Dumnezeu, - și chiar dacă nimic din cele ale prezentului nu are viitor, s-ar putea ca rîsul nostru, tocmai el, să mai aibă un viitor!

224

Simțul istoric (cu alte cuvinte aptitudinea de a desluși cu rapiditate ierarhia evaluărilor potrivit cărora a trăit un popor, o societate, un om, „instinctul divinatoriu“ pentru relațiile dintre aceste evaluări, precum și pentru raportul dintre autoritatea valorilor și autoritatea forțelor active): acest simț istoric, asupra căruia noi europenii ridicăm pretenții de proprietate, l-am dobîndit ca urmare a stării fermecătoare și smintite de semibarbarie în care a fost aruncată Europa prin amestecarea democratică a claselor și raselor, - secolul al XIX-lea a fost cel dintîi care l-a cunoscut, în chip de al șaselea simt al său. Datorită acestui amestec, sufletele noastre „moderne“ sîn invadate de toate formele și modalitățile de viată ale civilizațiilor trecutului care au coexistat și s-au suprapus anevoie odinioară, de acum înainte instinctele noastre se reîntorc, răspîndindu-se care încotro, noi înșine fiind un fel de haos -: în cele din urmă, după cum am spus, „spiritul“ își dobîndește din aceasta un profit. Semibarbaria trupurilor și dorințelor noastre ne înlesnește pretutindeni intrări tainice pe care un oarecare secol aristocratic nu le-ar fi putut găsi nicicînd, intrări ce ne conduc mai ales în labirintul culturilor nedesăvîrșite și înspre toate semibarbariile cîte au existat vreodată pe pămînt; și, avînd în vedere că cea mai considerabilă parte a civilizației umane de pînă acum n-a fost decît o semibarbarie, „simțul istoric“ nu înseamnă altceva decît simțul și instinctul pentru toate lucrurile, gustul și limbajul pentru toate lucrurile: iar prin aceasta el se dovedește pe dată un simț nearistocratic. De exemplu, noi ne-am deprins să-l gustăm din nou pe Homer: și se prea poate că acest lucru constituie progresul nostru cel mai de preț, căci oamenii unei culturi aristocratice (francezii din secolul al XVII-lea, ca Saint-Evremond de pildă care îi reproșează al său esprit vaste, sau însuși Voltaire, ecoul acestei culturi) nu s-au priceput și nu se pricep să-l asimileze, - nepermițîndu-și plăcerea de a se delecta cu el. Deosebit de categoricele acceptări și respingeri ale gustului lor, dezgustul lor întotdeauna gata să spună Nu, rezerva lor șovăielnică față de tot ceea ce e străin, teama de a se dovedi lipsiți de bun-gust chiar și atunci cînd sîn îmboldiți de o vie curiozitate, și în general reaua voită pe care o arată față de toate civilizațiile aristocratice și suficiente lor înșile cînd vor să-si mărturisească cîte-o nouă năzuință, nemulțumirea față de lucrurile care le sîn proprii, admirația față de bunurile străinătății: toate acestea îi dispun și îi orientează pe aristocrați să se pronunțe defavorabil chiar și în privința celor mai bune lucruri din lume, dar care nu sîn proprietatea lor și nu vor putea deveni prada lor, - nici un alt simț al unor astfel de oameni nefiind mai inexplicabil decît simțul istoric și curiozitatea sa umilă și plebeiană. Același lucru îl putem spune și despre Shakespeare, această uimitoare sinteză de gusturi spaniole, maure, saxone, care pe un locuitor al Atenei antice, prieten al Iui Eschil, l-ar fi făcut să moară de rîs sau de supărare: însă noi - noi luăm de-a bună toată această împestrițeală cumplită, acest talmeș-balmeș de lucruri dintre cele mai delicate, grosolane, artificiale și, cu o familiaritate și cordialitate secretă, le savurăm în chip de rafinamente artistice ce ne-au fost hărăzite tocmai nouă, fără să ne lăsăm cîtuși de puțin tulburați de duhoarea și vecinătatea plebei engleze în care a viețuit arta și gustul lui Shakespeare, ca și cînd ne-am preumbla pe Chiaja napolitană: cu toate simțurile stîrnite, vrăjiți și docili, ne urmăm drumul fără să ne sinchisim de miasmele haznalelor din cartierele plebeiene. Incontestabil, fiind oameni ai „simțului istoric“, noi avem propriile noastre virtuți -, noi sînem nepretențioși, altruiști, modești, îndrăzneți, deosebit de stăpîni pe sine, plini de devotament, de recunoștință, de răbdare, de amabilitate: - posedîndu-le, poate că nu dăm dovadă de prea mult „bun-gust“. Să recunoaștem dar, în sfîrșit: pentru noi, oameni ai „simțului istoric“, din trecut cele mai grele de priceput, de simțit, de gustat și de iubit și față de care nutrim idei preconcepute și aproape ostilitate, sîn tocmai momentele de perfecțiune și de finală maturitate ale tuturor civilizațiilor și artelor, adevărata noblețe a operelor și a oamenilor, clipa lor de autosuficiență alcyoniană, oglinda neînvolburată a mării lor, poleiala și răceala cu care ni se înfățișează toate lucrurile care au atins desăvîrșirea. Poate că marea noastră virtute, simțul istoric, se află într-un antagonism necesar cu bunul-gust, cel puțin cu cel mai bun gust, poate că ne vine greu, ezităm, și reușim să reproducem în noi doar sub constrîngere acele scurte, trecătoare și supreme împrejurări ferice, transfigurări ale vieții omenești, care apar pe neașteptate risipindu-și pe alocuri razele sclipitoare: clipele miraculoase în care o forță puternică adastă de bunăvoie în fața incomensurabilului și nemărginitului, - clipe în care ea resimte un adaos de plăcere rafinată în a se îmblînzi și a încremeni pe neașteptate, oprindu-se locului, în nemișcare, pe un sol ce încă mai trepidează. Măsura ne este străină, s-o recunoaștem; ceea ce ne ațîță simțurile este tocmai atracția infinitului, a nelimitatului. Asemeni călărețului care se avîntă înainte pe bidiviul său înspumat, noi, oamenii moderni, noi, semibarbarii, lăsăm hățurile din mîini - și gustăm clipa supremei noastre fericiri tocmai în cea mai mare primejdie.

225

Hedonism, pesimism, utilitarism, eudemonism: toate aceste modalități de gîndire care măsoară valoarea lucrurilor în funcție de gradul de plăcere și de durere, adică în funcție de stările și faptele secundare care le însoțesc, sîn niște concepții superficiale, naivități pe care orice om conștient de puterile sale constructive și de conștiința sa artistică le poate privi doar de sus, cu ironie și compătimire. Compătimirea cu voi! desigur, nu e vorba despre compătimire așa cum o înțelegeți voi: ea nu are nimic de-a face cu compătimirea față de „sărăcia socială", față de „societatea“ cu ai săi bolnavi și schilozi, cu vicioșii și infirmii din născare care zac pe pămînt jur-împrejurul nostru; cu atît mai puțin e vorba de compătimirea față de păturile de sclavi nemulțumiți, oprimați, agitați care năzuiesc la dominație - sau, după cum o numesc ei, la „libertate“. Compătimirea noastră este o compătimire mai elevată, mai departe-văzătoare; - noi vedem în ce fel se micșorează omul, în ce fel îl micșorați voi! - și sîn momente în care compătimirea voastră ne provoacă o angoasă de nedescris și ne împotrivim ei, - momente în care seriozitatea voastră ne pare mai primejdioasă decît toate frivolitățile. Voi ați vrea, dacă s-ar putea - și nu există vreun „dacă s-ar putea“ mai nebunesc ca acesta - să desființați suferința; iar noi? - noi vrem mai degrabă să trăim mai elevat și mai greu decît am trăit vreodată! Bunăstarea, în felul în care o înțelegeți voi - nu constituie un scop, nouă ea ne pare a h un sfîrșit! O stare prin care omul devine pe dată ridicol și detestabil, - și care ne face să-i dorim. dispariția! Disciplina suferinței, a marii suferințe - știți oare că această disciplină a fost singura care a înfăptuit toate înălțările de pînă acum ale omului? Tensiunea sufletului în nefericire, care îi inoculează vigoare, fiorul pe care îl resimte la vederea marii pieiri, inventivitatea și îndrăzneala de care dă dovadă în purtarea, răbdarea, tălmăcirea, exploatarea nefericirii, și toate cele ce i-au fost dăruite din domeniul profunzimii, misterului, măștii, spiritului, vicleniei, măreției: -n-au fost oare toate acestea obținute prin suferință, prin disciplina marii suferințe? În om se află îmbinate creatura și creatorul: în om se află materie, fragment, prisos, lut, noroi, nebunie, haos; dar în el sălășluiește și un creator, un sculptor, duritatea barosului, contemplația divină și ziua a șaptea pricepeți voi această contradicție? și că a voastră compătimire se adresează „creaturii din om“, celei care va trebui modelată, zdrobită, forjată, dăltuită, arsă, topită, purificată, celei care trebuie să sufere și care, inevitabil, va suferi? Iar compătimirea noastră - înțelegeți dar către cine se îndreaptă compătimirea noastră inversată, de vreme ce ea se împotrivește compătimirii voastre, celei mai rele dintre toate moleșirile și slăbiciunile? - Așadar, compătimire împotriva compătimirii! - Însă, s-o spunem încă o dată, există alte chestiuni, superioare tuturor acestor probleme ale plăcerii, durerii și compătimirii; și orice filozofie care se reduce la acestea din urmă rămîne o naivitate.

226

Noi, imoraliștii! Această lume a noastră, în care noi sînem cei cărora le e dat să se teamă și să iubească, această lume aproape invizibilă și inaudibilă a subtilelor porunci, a subtilelor supuneri, o lume a „Aproximativ“-ului din toate punctele de vedere, lume țepoasă, amăgitoare, tăioasă, afectuoasă: cu adevărat, lumea aceasta e strașnic protejată împotriva spectatorilor grosolani și a curiozității indiscrete! Strîns în juru-ne s-a țesut plasa și cămașa deasă a îndatoririlor, și noi nu ne putem elibera din ea -, tocmai prin aceasta sînem, și noi, „oameni ai datoriei!“ E adevărat, dănțuim uneori în „lanțurile“ noastre și printre „paloșele“ noastre; mai adeseori, nu-i mai puțin adevărat, scrîșnim din dinți din pricina lor, exasperați de duritatea tăinuită a sorții noastre. Dar orice am face, e-n zadar: prostănacii și aparența ni se opun, spunînd despre noi că am fi „oameni lipsiți de îndatoriri“ -prostănacii și aparența vor fi întotdeauna împotriva noastră!

227

Onestitatea - presupunînd că ea e virtutea noastră, de care noi, spirite libere, nu ne putem descotorosi - ei bine, vom porni de-acum s-o dezvoltăm cu întreaga noastră malițiozitate și iubire și nu vom osteni vreodată în a ne „desăvîrși“ întru onestitate, singura virtute care ne-a mai rămas: fie ca odată strălucirea ei să adaste precum un ironic crepuscul auriu, peste această civilizație îmbătrînindă și gravitatea ei înăbușitoare, posomorîtă! Și dacă totuși într-o bună zi onestitatea ne va osteni și va suspina și se va tolăni și îi vom părea mult prea duri și și-ar dori o viață mai bună, mai ușoară, mai delicată, asemenea unui viciu agreabil: să rămînem duri, noi, cei din urmă stoici! și să-i trimitem într-ajutor toate cele diabolice din lăuntrul nostru - dezgustul față de grosolănie și aproximație, nitimur in vetitum-ul nostru, aventuroasa îndrăzneală, curiozitatea noastră șireată și alintată, cea mai subtilă, cea mai camuflată, cea mai spirituală voință a noastră de putere și de biruință universală, cea care, plină de dor, dă tîrcoale și forfotește în jurul tuturor împărățiilor viitorului, - să-i venim într-ajutor „Dumnezeului“ nostru cu toți „diavolii“ noștri! Pesemne că din pricina asta vom fi confundați cu alții - ce-are a face! Se va spune: „«onestitatea» lor - e de fapt diabolismul lor și nimic mai mult“ - ce-are a face! și chiar de-ar avea dreptate! N-au fost oare toți zeii de pînă acum diavoli sanctificați și rebotezați? și, la urma urmei, ce știm noi despre propria noastră ființă? și ce nume binevoiește să poarte spiritul care ne călăuzește (e o chestiune de denumire)? Cîte spirite sălășluiesc oare în noi? Onestitatea noastră, - să luăm aminte, noi, spirite libere, ca nu cumva ea să devină vanitatea noastră, găteala și trufia noastră, mărginirea noastră, nerozia noastră! Toate virtuțile înclinată spre nerozie, toate neroziile înspre virtute; „ca sfîntul de prost“, se spune în Rusia, - să luăm aminte să nu devenim pînă la urmă, din pricina onestității, niște sfinți plicticoși! Nu-i oare viața însutit de prea scurtă ca să ne mai putem - și plictisi? Ar trebui să credem de-a dreptul în viața veșnică, pentru a --

228

Fie-mi iertată descoperirea că întreaga filozofie morală de pînă acum a fost plicticoasă și a făcut parte dintre somnifere - și că prin nimic „virtutea“ n-a fost mai compromisă în ochii mei decît prin această plicticoșenie a avocaților ei: ceea ce nu înseamnă că aș nesocoti utilitatea generală a acestui caracter plictisitor. Este important ca oamenii care meditează asupra moralei să fie cît se poate mai puțini, - prin urmare, este deosebit de important ca morala să nu devină cumva, într-o bună zi, interesantă! Dar fiți fără grijă! Situația de astăzi este la fel precum a fost dintotdeauna: nu văd pe nimeni în Europa care ar putea nutri (sau sugera) ideea că meditația asupra moralei ar putea deveni primejdioasă, riscantă, ademenitoare, - că în ea ar putea exista vreun dram de fatalitate! Cercetați-i bunăoară pe neobosiții și inevitabilii utilitariști englezi, priviți-i cum umblă ei de colo-colo, greoi și respectabili, pășind pe urmele lui Bentham (o parabolă homerică ar spune-o mai lămurit), precum a pășit el însuși, la rîndul lui, pe urmele respectabilului Helvetius (nu, acest Helvetius, ce senateur Pococurantel5 nu era un om primejdios, ca să ne exprimăm ca Galiani -). Nici o idee nouă, nimic care să semene cît de cît cu o întorsătură și încrețitură mai subtilă a vreunei idei vechi, nici măcar o istorie efectivă a celor gîndite anterior: în general, o literatură imposibilă, în caz că nu te pricepi s-o condimentezi cu o picătură de malițiozitate. De fapt, chiar și în acești moraliști (care trebuie citiți cu gînduri ascunse, dacă trebuie citiți cu tot dinadinsul -) s-a strecurat vechiul viciu englez ce se numește cant, tartuferia morală disimulată de această dată sub forma nouă a spiritului științific; nu lipsesc nici respingerile secrete ale remușcărilor de care o rasă de foști puritani va suferi de bună-seamă, în pofida oricăror îndeletniciri științifice cu morala. (Nu e oare moralistul opusul puritanului? și anume, un gînditor care consideră morala discutabilă, plasată sub semnul întrebării, pe scurt, o problemă? A te îndeletnici în acest chip cu morala nu e așadar - imoral?) La urma urmei, cu toții ei nu doresc decît să îndreptățească moralitatea engleză: căci prin ea va fi slujită cel mai bine umanitatea, sau „interesul general“, sau „fericirea celor mulți“, ba nu! fericirea Angliei; din toate puterile ei dau să se convingă că năzuința după fericirea englezească, vreau să spun, după confort și fashion (și pe deasupra, un fotoliu în Parlament) ar fi totodată calea cea mai bună a virtuții, mai mult, că tot ceea ce a existat pînă acum în lume în materie de virtute a constat tocmai dintr-o asemenea năzuință. Nici una dintre aceste greoaie animale de turmă cu conștiința neliniștită (care pledează cauza egoismului întocmai ca și pe aceea a bunăstării generale -) nu vrea să știe și nici să audă că „bunăstarea generală“ nu este un ideal, un țel, o noțiune cît de cît sesizabilă, ci doar un vomitiv, - că ceea ce îi convine unuia nu-i poate conveni nici pe departe celuilalt, că revendicarea unei morale valabile pentru toată lumea nu constituie altceva decît prejudicierea oamenilor superiori, pe scurt, că între oameni, și, prin urmare, și între morale există o ierarhie. Acești utilitariști englezi sîn un soi de oameni modești și mediocri din cap pînă-n picioare și, precum am mai spus: în măsura în care ei sîn plictisitori, nu găsim cuvinte suficiente de laudă pentru a le prețui marea utilitate. Ei ar trebui stimulați: oarecum în felul în care se încearcă aceasta în poezioara care urmează:

Cinste vouă, bravi hamali de ricșă,

Cu cît mai mult durează, cu-atît vă-i mai pe plac, capul și genunchii mereu mai țepeni vi se fac, lipsiți de zel și fără haz,

Incurabili mediocri,

Sans genie et sans esprit!

229

În secolele tîrzii care se mîndresc pe bună dreptate cu umanitatea lor, persistă încă o teamă atît de mare și de superstițioasă față de „animalele sălbatice fioroase“, (tocmai dominația asupra lor constituind mîndria acelor secole mai umanitare) încît pînă și adevărurile evidente au fost trecute sub tăcere, rămînînd, oarecum printr-o înțelegere tacită, inexprimate secole la rînd, deoarece ele aveau aerul că trezesc la viață acele fiare în sfîrșit ucise. Poate că mă expun la anumite riscuri lăsînd să-mi scape un astfel de adevăr: n-au decît să-i captureze alții și să-i dea de băut „laptele gîndirii blajine“, pînă ce se va reîntoarce, liniștit și uitat, în cușca în care dormita. - Trebuie să ne revizuim ideile privitoare la cruzime și să deschidem bine ochii; trebuie să ne deprindem cu nerăbdarea, pentru ca astfel de erori arogante și grosolane să înceteze o dată pentru totdeauna să se mai fîțîie virtuoase și impertinente în față-ne, cum sîn de pildă erorile întreținute de către vechii și noii filozofi în privința tragediei. Aproape tot ceea ce numim noi „civilizație superioară" are la bază spiritualizarea și aprofundarea cruzimii - aceasta e convingerea mea; „fiara sălbatică“ n-a fost nicidecum ucisă, ea trăiește, freamătă, numai că - s-a zeificat. Cruzimea este cea care produce voluptatea dureroasă a tragediei; senzațiile plăcute în savurarea așa-numitei compasiuni tragice și, de fapt, în toate cele sublime, pînă la culmile celor mai subtile fioruri ale metafizicii, își datorează dulceața numai și numai grăuntelui de cruzime amestecat în ele. Ce îl atrage pe roman în arenă, pe creștin în extazul crucii, pe spaniol în fața rugurilor sau la luptele de tauri, pe japonezul zilelor noastre care dă năvală la tragedii, pe lucrătorul suburbiilor pariziene care duce dorul revoluțiilor sîngeroase, pe wagneriana care cu voința inhibată se lasă „copleșită“ de Tristan și Isolda? Cu toții, ei savurează și năzuiesc să soarbă în ei cu o ardoare misterioasă tocmai licorile aromate ale marii Circe pe nume „Cruzimea“. Firește că trebuie izgonită totodată și neghioaba psihologie de odinioară care știe să ne învețe doar că cruzimea ia naștere la vederea suferinței altcuiva: se poate afla plăcere, o plăcere cît se poate de mare, chiar și în propria-ți suferință, în a-ți-provoca-suferință, - și ori de cîte ori omul se lasă înduplecat la lepădarea de sine, în sensul religios al cuvîntului, sau la automutilare, precum o practicau fenicienii și asceții, sau, în general, la renunțarea la nevoile simțurilor și ale cărnii, la umilință, la convulsii puritanice de pocăință, la vivisecția conștiinței și la pascaliana sacrifizio dellinteletto, cruzimea sa este aceea care în taină îl ademenește și îl îmboldește, fiorul cel primejdios al cruzimii îndreptate împotriva lui însuși. În fine, luați în considerație și recunoașteți faptul că însuși cunoscătorul, aplicînd constrîngerea asupra spiritului său, potrivnic înclinației acestuia și adeseori împotriva dorințelor inimii sale - și anume, spunînd Nu atunci cînd ar dori să aprobe, să iubească, să adore -, acționează în chip de artist și adept al cruzimii: orice coborîre spre profunzimile și temeliile lucrurilor constituie prin ea însăși o siluire, o vrere de îndurerare a voinței fundamentale a spiritului, care se avîntă fără încetare spre aparență și suprafață, - în orice vrere de cunoaștere se află și cîte o picătură de cruzime.

230

Probabil că nu se va putea înțelege prea mult din cîte am spus pînă acum despre o „voită fundamentală a spiritului“: fie-mi îngăduită o explicație. - Acel lucru poruncitor, pe care norodul îl numește „spirit“, vrea să fie și să se simtă stăpîn peste cele ce sălășluiesc înlăuntrul și în jurul său: el nutrește vrerea de a preschimba multiplicitatea în simplicitate, o vrere ce îmbină, subjugă, domină, o vrere cu adevărat suverană. În această privință, necesitățile și posibilitățile sale sîn identice cu cele pe care fiziologii le constată în cazul tuturor celor ce viețuiesc, cresc și se înmulțesc. Aptitudinea spiritului de a-și apropria cele ce-i sîn străine se manifestă printr-o puternică înclinație de a asimila noul vechiului, de a simplifica complexul, de a neglija sau de a îndepărta de la sine cele absolut contradictorii: de asemenea, el accentuează arbitrar anumite trăsături și linii ale fragmentului de „lume exterioară“ străin de el, scoțîndu-le în evidență, falsificîndu-le potrivit nevoilor sale. În afară de acestea, în vederile sale intră asimilarea de noi „experiențe“, rînduirea lucrurilor noi în serii vechi, - așadar, creșterea; mai precis, sentimentul creșterii, sentimentul puterii sporite. Tot acestei vreri îi slujește și un instinct al spiritului în aparență opus, o hotărîre bruscă și eruptivă de a ignora, de a se izola de bunăvoie, de a-și zăvorî ferestrele, un refuz intim adresat unuia sau altuia dintre lucruri, o respingere a oricărei apropierii, o atitudine de defensivă față de multe lucruri ce ar putea fi cunoscute, o stare de mulțumire cu obscuritatea, cu orizontul ce se limitează, o acceptare și încuviințare a ignorantei: toate acestea îi sîn necesare în funcție de gradul pe care l-a atins puterea sa de asimilație, „capacitatea sa de digestie“, ca să ne exprimăm în pilde - și, într-adevăr, „spiritul“ se aseamănă cel mai mult cu un stomac. Tot aici trebuie amintită și voința ocazională a spiritului de a se lăsa înșelat, poate cu șăgalnica bănuială că lucrurile stau altfel și nu astfel, prefăcîndu-se că nu bagă de seamă înșelăciunea, bucuria pe care i-o provoacă orice incertitudine și orice echivoc, plăcerea triumfătoare de a se retrage de bunăvoie în strîmtorarea și tainița unui ungher, de a privi lucrurile din imediata lor apropiere, cercetîndu-le doar la suprafață, de a le vedea mărite, micșorate, dislocate, înfrumusețate, plăcerea secretă pe care i-o provoacă arbitrarul tuturor acestor manifestări ale puterii. În sfîrșit, e vorba aici de acea predispoziție nu lipsită de inconveniente a spiritului de a induce în eroare celelalte spirite și de a se preface în fața lor, acea permanentă presiune și constrîngere a unei forțe creatoare aflată în continuă metamorfoză și fluctuație: prin aceasta, spiritul își savurează multitudinea măștilor, șiretenia și, de asemenea, sentimentul său de siguranță, - tocmai arta sa proteică este cea care îl protejează și îl disimulează cu adevărat! - Această vrere de aparență, de simplificare, de mască, de mantie, pe scurt, de superficie - căci toate cele superficiale sîn o mantie - acționează împotriva sublimei porniri a cunoașterii care îl face pe om să vadă, să vrea să vadă lucrurile în profunzimea, în complexitatea, în esența lor: este vorba aici de un fel de cruzime a conștiinței și gustului intelectual pe care orice gînditor curajos îl va recunoaște în el însuși, presupunînd că și-a ascuțit și și-a întărit suficient privirea pentru a se putea scruta pe sine, presupunînd că s-a deprins cu disciplina strictă și, de asemenea, cu cuvintele aspre. El va spune „există o anumită cruzime în pornirile spiritului meu“: -virtuoșii și amabilii n-au decît să încerce să-l dezbare de ea! De fapt, s-ar da dovadă de mai multă amabilitate dacă, în locul cruzimii, s-ar bîrfi, s-ar șușoti, s-ar lăuda un fel de „onestitate excesivă“, - a noastră, a spiritelor libere, foarte libere: - și oare chiar astfel va fi formulat într-o bună zi - panegiricul nostru? Deocamdată - căci mai e vreme pînă atunci - sînem cei din urmă care dorim să ne împopoțonăm cu astfel de zorzoane și franjuri de cuvinte morale: întreaga noastră trudă de pînă acum ne-a dezgustat tocmai de acest gust și de vesela lui opulentă. Ce vorbe alese, sclipitoare, zornăitoare, solemne: onestitate, dragoste de adevăr, dragoste de înțelepciune, jertfire pe altarul cunoașterii, eroismul veridicității, - ele îl pot face pe fitecine să nu-și mai încapă în piele de mîndrie. Însă noi, pustnici și marmote, noi ne-am convins de mult, în tainița conștiințelor noastre sihastre, că această venerabilă pompă verbală aparține și ea vechilor găteli și boarfe și poleieli înșelătoare ale inconștientei vanități umane, că sub astfel de zugrăveli și retușuri măgulitoare trebuie să fie deslușit și recunoscut același înspăimîntător text primordial homo natura. A-l reintegra pe om în natură; a te înstăpîni peste numeroasele, deșartele și exaltatele interpretări și sensuri secundare care au fost scrijelite și mîzgălite pînă acum peste acel text original homo natura; a face ca de acum înainte omul să adopte față de om aceeași atitudine pe care, călit prin disciplina științei, a adoptat-o deja față de cealaltă natură, a-l face să reziste cu ochi neînfricați de Oedip și cu urechi astupate de Odiseu la cîntecele ademenitoare ale bătrînilor păsărari metafizicieni care prea îndelung i-au murmurat în urechi: „tu ești mai mult! tu ești mai mare! tu ești de o altă origine!“ - se prea poate că aceasta e o misiune bizară și nebunească, dar ea este o misiune - cine ar putea s-o nege! De ce ne-am ales noi această misiune nebunească? Sau, cu alte cuvinte: „de ce tocmai cunoașterea?“ - Toată lumea ne va pune această întrebare. Iar noi, încolțiți fiind astfel, noi, cei care ne-am pus deja de nenumărate ori aceeași întrebare, n-am găsit și nu găsim răspuns mai bun decît...

231

Învățătura ne transformă, precum se întîmplă în cazul tuturor alimentelor care nu se limitează nici ele doar la a „întreține“ organismul -: fiziologii o știu asta. Însă în străfundul nostru, în „profunzime“ există firește ceva cu neputință de instruit, un granit de fatum spiritual alcătuit din hotărîri prealabile și răspunsuri la întrebări prealabile, selecționate. Orice problemă cardinală se izbește de un nestrămutat „așa sîn eu“: în legătură cu bărbatul și femeia, de pildă, un gînditor nu-și poate schimba părerea, el poate doar să și-o definitiveze, - să descopere pînă la capăt acele lucruri asupra cărora își „consolidase“ în prealabil concepția. Pentru moment se găsesc soluționări care mai ales nouă ne inspiră o mare încredere; de acum înainte ele vor fi numite poate „convingerile“ noastre. Mai tîrziu - vom vedea în ele doar niște urme pe calea ce duce spre cunoașterea de sine, indicatoare ce ne ghidează înspre problema care sînem noi înșine, - sau, mai bine zis, înspre marea neghiobie care sînem noi înșine, înspre fatumul nostru spiritual, înspre acel lucru ineducabil de acolo, din „profunzime“. - După aceste amabilități pe care mi le-am adresat din plin mie însumi, îmi va fi poate îngăduit să spun pe șleau cîteva adevăruri despre „femeia în sine“: presupunînd că se mai poate ști de acum înainte în ce măsură sîn ele - adevărurile mele.

232

Femeia dorește să-și cucerească independența: pentru aceasta, ea se pornește să-i lămurească pe bărbați în privința „femeii în sine" - iată unul dintre cele mai funeste progrese pe calea urîțirii generale a Europei. Cîte și mai cîte nu vor să scoată la iveală aceste neîndemînatice încercări de științificitate și exhibiționism feminin! Femeia are atîtea temeiuri pentru a se rușina! În ea e atîta pedanterie, superficialitate, sîcîială școlărească, îngîmfare meschină, desfrînare meschină și lipsă de modestie meschină - uitați-vă numai la comportamentul ei față de copii -, toate acestea fiind de fapt înăbușite și înfrînate pînă acum mai ales prin teama față de bărbat. Vai de noi dacă într-o bună zi „eternul plictis feminin“ - și se găsește din belșug! - se va încumeta să iasă la iveală! Vai, dacă femeia va începe să se dezvețe radical și principial de subtilitatea și arta ei, arta gratiei, a jocului, a alungării grijilor, a alinării, a nepăsării, cînd își va uita delicata disponibilitate de a răspunde plăcutelor dorinți! Se fac de pe-acum auzite voci feminine care, pe sfîntul Aristofan! ne umplu de spaimă; pe un ton amenințător și cu o franchețe medicală, ni se aduce la cunoștință ce anume pretinde înainte de toate și la urma urmei femeia din partea bărbatului. Nu-i oare aceasta dovada celui mai prost gust, că femeia se pregătește astfel să se inițieze în știință? Pînă în prezent, din fericire, astfel de clarificări erau treburi bărbătești, privilegii ale bărbaților ele se discutau „între noi, bărbații“; citind toate cele scrise de femei despre „femeie“, ne putem întreba în cele din urmă, cu o doză bună de neîncredere, dacă femeia vrea oare într-adevăr să se clarifice asupra ei însăși - și dacă o poate voi... În cazul în care femeia nu-și caută prin aceasta o nouă găteală - căci găteala face parte, nu-i așa, din eternul feminin? - ei bine, înseamnă că ea vrea să inspire teamă: - sau să obțină poate dominația. Dar nu încape nici o îndoială, ea nu vrea adevărul: ce-i pasă femeii de adevăr! Nu există nimic m străin, mai potrivnic, mai ostil naturii feminine decît adevărul, - marea ei artă e minciuna, suprema ei îndeletnicire e aparenta și frumusețea. S-o recunoaștem, bărbaților: în femeie noi prețuim și iubim tocmai această artă, tocmai acest instinct: noi, cei care o ducem greu și care ne găsim alinarea lîngă aceste ființe ale căror mîini, priviri și gingașe nebunii fac ca seriozitatea, gravitatea și profunzimea noastră să ne pară tot pe atîtea rătăciri. În sfîrșit, mă întreb: a recunoscut vreodată o femeie profunzimea unei inteligențe feminine, justețea unui sentiment feminin? și nu-i oare adevărat că, privind lucrurile în mare, „femeia“ a fost mai cu osebire desconsiderată tocmai de către femei - și nici pe departe de către noi? - În ceea ce ne privește, noi bărbații am dori ca femeia să înceteze de a se mai compromite prin clarificarea ei: din grijă față de bărbați și din cruțare față de femei s-a întîmplat că biserica a decretat: mulier taceat in ecclesia! În folosul femeii s-a întîmplat că Napoleon a dat de înțeles mult-prea elocventei Madame de Staël: mulier taceat in politicis! - iar eu îl consider un adevărat feminist pe cel care le strigă astăzi femeilor: mulier taceat de muliere!

233

E un indiciu al corupției instinctelor - nemaivorbind despre faptul că este și un indiciu al prostului gust -, cînd o femeie o invocă tocmai pe Madame Roland sau pe Madame de Staël sau pe Monsieur George Sand, de parcă ele ar constitui un argument în favoarea „femeii în sine“. În ochii bărbaților, mai sus amintitele sîn trei femei comice în sine - nimic mai mult! - ele fiind de-a dreptul cele mai bune contraargumente involuntare împotriva emancipării și suveranității feminine.

234

Prostia în bucătărie; femeia în chip de bucătăreasă; îngrozitoarea nechibzuință cu care se asigură hrănirea familiei și a capului ei! Femeia nu cunoaște importanta mîncării: și vrea să fie bucătăreasă! Dacă femeia ar fi fost o creatură gînditoare, ar fi descoperit în decursul practicii milenare a gătitului marile legi fiziologice, și ar fi anexat arsenalului ei și arta tămăduirii! Bucătăreasa lipsită de har- absența totală a rațiunii în bucătărie a fost cea care a întîrziat și a prejudiciat cel mai mult evoluția omului: nici în zilele noastre situația nu e mai bună. - Aviz fetelor mari.

235

Există întorsături de frază și sclipiri ale spiritului, există sentințe în care, prin intermediul cîtorva cuvinte puține la număr, se cristalizează pe neașteptate o întreagă civilizație, o întreagă societate. Astfel sîn bunăoară cuvintele spuse întîmplător de Madame de Lambert fiului ei: „mon ami, ne vous permettez jamais que des folies qui vous feront grand plaisir!“ - în treacăt fie zis, iată vorba cea mai maternă și mai înțeleaptă din cîte au fost adresate vreodată unui fiu.

236

Felul în care Dante și Goethe au gîndit în privința femeilor - unul cîntînd ella, guardava suso, ed io în lei, celălalt traducînd acest vers prin das Ewig-Weibliche zieht uns hinan6: nu mă îndoiesc că această credință stîrnește protestele tuturor femeilor de origine aleasă, căci ele gîndesc așijderea în privința Eternului - masculin...

237

Șapte panseuri de femeie

De pregeți mult la a lui dorință, îl vezi tîrîs, în suferință!E vîrsta, vai! dar ale științei brate dau puteri virtutii slabe.Scumpetea-n vorbă, negre veșminte - dau femeii multă minte.Că-s fericită, mulțumesc, dar cui? Lui Dumnezeu - și croitorului.Tînăr: o peșteră-nflorată. Bătrîn: un balaur se-arată.Glezne fine, nume de neam, și chiar bărbat - ce-aș vrea să-l am!Vorbă scurtă, sens profund - măgărița cade-n fund!

237

Femeile au fost tratate pînă acum de bărbați ca niște păsări rătăcite din drum, care au coborît din înalturi pînă la ei: ele treceau drept ființe mai delicate, mai vulnerabile, mai sălbatice, mai ciudate, mai fermecătoare, mai inimoase decît bărbații -, dar care trebuie închise în colivii pentru a nu-si lua zborul.

238

A da greș în privința problemei fundamentale a „bărbatului și a femeii“, a tăgădui antagonismul abisal și necesitatea unor relații veșnic încordate între ei, a visa că bărbatul și femeia ar putea avea vreodată drepturi egale, educație nediferențiată, pretenții și obligații similare: iată un semn tipic de obtuzitate, iar un gînditor care se arată obtuz tocmai în acest domeniu primejdios obtuzitate a instinctelor! - poate fi considerat suspect din toate celelalte puncte de vedere, ba mai mult decît atît, prin aceasta el s-a trădat, s-a dat de gol: probabil că, pus în fața tuturor problemelor fundamentale ale vieții, chiar și ale vieții viitoare, el se va dovedi la fel de „miop“, nefiind în stare să aprofundeze nici una din ele. Dimpotrivă, un bărbat care posedă o anumită profunzime a spiritului și a dorințelor sale, și totodată bunăvoința capabilă de severitate și de duritate, care se confundă lesne cu acestea, nu poate gîndi în privința femeii decît într-un mod oriental: - și anume, el trebuie să considere femeia o proprietate, un bun ce poate fi zăvorît, o ființă hărăzită servituții, condiție în care ea se poate desăvîrși, - el trebuie să se situeze pe pozițiile imensei înțelepciuni asiatice, a superiorității instinctuale a Asiei, la fel precum au făcut-o odinioară grecii, cei mai buni urmași și învățăcei ai Asiei, - grecii care, după cum se știe, de la Homer și pînă în vremea lui Pericle, pe măsură ce făceau progrese mai mari pe calea civilizației și a forței, au devenit din ce în ce mai severi, pe scurt din ce în ce mai orientali în privința femeii. Cît de necesară, cît de logică și chiar omenesc dezirabilă era această atitudine: iată o problemă asupra căreia am face bine să medităm!

239

În nici un alt secol sexul slab nu a fost tratat de către bărbați cu atîta considerație ca în secolul nostru - aceasta face parte din tendințele și gusturile democratice, laolaltă cu lipsa de respect față de cei vîrstnici -: ce-i de mirare dacă se și abuzează numaidecît de această considerație? Femeia vrea și mai mult, se învață să revendice, ajunge să vadă în acest tribut de considerație ce i se acordă aproape o ofensă, ar prefera concurenta și chiar lupta pentru drepturi: pe scurt, femeia își pierde din pudoare. Să adăugăm pe dată că ea își pierde și din bunul ei gust. Ea se dezvață să se teamă, de bărbat: însă femeia care „s-a dezvățat de teamă“ își abandonează prin aceasta și cele mai feminine instincte ale ei. Faptul că femeia prinde curaj de îndată ce calitățile inspiratoare de teamă ale bărbatului, s-o spunem pe șleau, cînd virilitatea lui nu mai este voită și cultivată, acesta e un lucru normal și chiar destul de ușor de înțeles; ceea ce-i mai greu de priceput este faptul că, totodată - femeia degenerează. Or tocmai aceasta se întîmplă în zilele noastre: să nu ne ascundem după degete! Pretutindeni unde spiritul industrial a ieșit biruitor din lupta cu spiritul militar și aristocratic, femeia năzuiește să cucerească independența economică și juridică a unui comis: „femeia-comis“ ne așteaptă la porțile societății moderne în curs de formare. În vreme ce ea cucerește astfel drepturi noi, aspiră la dominație și își înscrie pe steagurile și stegulețele ei lozinca „Progresul femeilor", vedem cu o cumplită claritate că se petrece de-a dreptul contrariul: femeia regresează. De la Revoluția franceză încoace influența femeii în Europa a descrescut pe măsură ce drepturile și revendicările ei sporeau; iar „emanciparea femeii“, în cazul în care este dorită și cerută înseși de femei (și nu numai de către capete seci bărbătești) se dovedește a fi un simptom ciudat al slăbirii și fărîmițării progresive a principalelor instincte feminine. În această mișcare se află o doză de prostie, o prostie aproape masculină, de care o femeie normală - așadar, inteligentă - s-ar rușina profund. A nu mai poseda flerul care îți arată terenul pe care ai cele mai mari șanse de izbîndă; a neglija antrenamentul în mînuirea armelor care îți sîn proprii; a te arăta lipsită de scrupule în fața bărbatului, mergînd chiar pînă la „a scrie cărți“ în locul bunei-creșteri și modestiei distinse, rafinate de odinioară; a te strădui cu o nerușinare virtuoasă să distrugi credința bărbatului într-un ideal fundamental diferit ce s-ar ascunde în ființa femeii, credința într-un inefabil Etern-feminin, Inevitabil-feminin; a alunga cu o insistentă limbută din capul bărbatului ideea că femeia trebuie întreținută, îngrijită, protejată, cruțată asemenea unui animal domestic delicat, ciudat de sălbatic și adeseori agreabil; neîndemînatica și indignata cotrobăială pentru a depista toate aspectele sclavagiste și iobăgești pe care le-a avut și le mai are poziția femeii în ierarhia socială (de parcă sclavagismul ar constitui un contraargument și nu, mai degrabă, o condiție a tuturor civilizațiilor superioare, a tuturor progreselor culturale>: - ce altceva înseamnă toate acestea decît fărîmițarea instinctelor feminine, renunțarea la feminitate? Firește, în rîndul măgarilor instruiți de sex masculin se găsesc destui prieteni ai femeilor, corupătorii lor, care le sfătuiesc să renunțe la feminitate și să maimuțărească toate neroziile de care suferă ca de o boală „bărbatul“ european „virilitatea“ europeană, - imbecili care ar dori să coboare femeia la nivelul „culturii generale“, al cititului ziarelor și al practicării politicii. Se găsesc chiar unii care ar vrea să facă din femei liber-cugetătoare și literate: de parcă o femeie lipsită de cucernicie n-ar constitui în ochii unui bărbat profund și ateu o ființă absolut respingătoare și ridicolă -; aproape pretutindeni, nervii le sîn distruși prin cea mai morbidă și cea mai primejdioasă muzică din cîte există (ultimul răcnet al muzicii noastre germane), pe zi ce trece ele sîn făcute mai isterice și mai inapte pentru a-și îndeplini cea dintîi și cea din urmă chemare a lor, anume aceea de a da naștere unor copii viguroși. Se încearcă mai cu seamă „instruirea“ lor și, după cum se spune, întărirea „sexului slab“ cu ajutorul culturii: de parcă istoria nu ne-ar fi învățat îndeajuns de insistent că „instruirea“ omului a mers întotdeauna braț la braț cu debilitarea lui - respectiv cu debilitarea, irosirea, îmbolnăvirea voinței, și că femeile cu cea mai mare putere și influentă din lume (chiar mama lui Napoleon bunăoară) și-au datorat puterea și autoritatea asupra bărbaților tocmai puterii voinței lor- și nu dascălilor! Lucrul care inspiră respectul și adeseori chiar teama față de femeie este natura ei, care e mai „naturală“ decît aceea a bărbatului, suplețea ei pură, șireată, felină, gheara ei de tigru ascunsă în mănușă, naivitatea egoismului ei, ineducabilitatea ei, sălbăticia ei interioară; caracterul de neînțeles, amplu și schimbător al dorințelor și virtuților ei... Ceea ce inspiră milă, în ciuda fricii, față de pisica primejdioasă și frumoasă care e „femeia“ este că ea pare mai suferindă, mai vulnerabilă, mai dornică de mîngîieri și mai osîndită la decepții decît oricare alt animal. Teamă și milă: iată sentimentele cu care a stat pînă acum bărbatul în fața femeii, mereu cu un picior lunecînd în groapa tragediei, cea care te sfîșie, desfătîndu-te. - Cum? De-acum s-a sfîrșit cu asta? Se lucrează la eliberarea femeii din vrajă? Încetul cu încetul, ea va deveni mereu mai plictisitoare? O, Europa! Europa! Cunoaștem animalul încornorat, cel pentru care ai simțit dintotdeauna cea mai mare atracție, cel din partea căruia te amenințau mereu primejdiile! Vechea-ți fabulă s-ar putea preface iarăși în „istorie“, - o enormă nerozie amenință să se înstăpînească din nou asupra ta și să te răpească! și sub această nerozie nu-i ascuns vreun zeu, nu! doar o „idee“, o „idee modernă“! -

Partea a opta: popoare și patrii

240

Am ascultat deunăzi - și parcă era din nou ca pentru întîia oară - uvertura la Maeștrii cîntăreți de Richard Wagner: aceasta e o artă pompoasă, supraîncărcată, greoaie și tîrzie care are orgoliul de a presupune pentru înțelegerea ei două secole de muzică încă în viață: - îi cinstește pe germani faptul că un astfel de orgoliu și-a găsit justificarea! Ce de seve și forțe, cîte anotimpuri și climate se amestecă de-a valma în această muzică! Ea ne pare cînd învechită și străină, cînd aspră și juvenilă, la fel de capricioasă uneori pe cît de fastuoasă și tradițională alteori, nu arareori poznașă, dar mai deseori dură și brutală, ea are înflăcărare și îndrăzneală, înfățișîndu-se totodată în coaja moale și îngălbenită a fructelor care n-au mai apucat să se coacă la vreme. Ea se revarsă largă și plină: și apoi, pe neașteptate, apare un moment de ezitare inexplicabilă, asemenea unei lacune ce se interpune între cauză și efect, o apăsare ce ne incită la visare, apăsarea unui coșmar parcă -, dar se și revarsă și se lărgește iar vechiul fluviu al plăcerii, al plăcerilor multiple, al vechilor și noilor bucurii, laolaltă mai ales cu bucuria pe care o află artistul în a se asculta pe sine, bucurie pe care nici nu încearcă să o ascundă, uimita încîntare pe care i-o dă conștiința înaltului grad de măiestrie al mijloacelor întrebuințate, mijloace artistice noi, dobîndite recent și încercate pentru întîia oară aici, după cum pare să ne destăinuiască el. Muzica aceasta, în sfîrșit, nu are în ea nimic frumos, nimic sudic, nici urmă din delicata seninătate a cerului meridional, nici un dram de grație sau de dans, și cu atît mai puțin vreo voință de logică; se simte chiar o anumită neîndemînare, care mai este și accentuată, de parcă artistul voia să ne spună: „ea este intenționată, eu am vrut-o astfel“; o înveșmîntare greoaie, ceva barbar și solemn cu bunăștiință, o scînteiere de savante și venerabile giuvaire și daniele; ceva german, în sensul cel mai bun și cel mai rău al cuvîntului, adică multiplu, inform și inepuizabil; o anumită vigoare germană, o abundență sufletească ce se ascunde fără teamă sub rafinamentele decadentei, - de-abia acolo simțindu-se poate cel mai în largul ei; o emblemă veritabilă și autentică a sufletului german, suflet tînăr și în același timp îmbătrînit, răscopt și totodată prea-bogat în viitor. Acest gen de muzică exprimă de minune părerea mea în privința germanilor: ei sîn de alaltăieri și de poimîine, - ei n-au încă un Azi.

241

Noi, „bunii europeni“: avem Și noi ceasuri în care ne permitem cîte o doză bună de naționalism, cîte o recădere și recidivă în brațele vechilor noastre iubiri și mărginiri -v-am dat adineaori un exemplu de acest gen -, ceasuri de efervescență națională, de angoase patriotice, ceasuri inundate de valurile tuturor celorlalte sentimente arhaice. Se prea poate că spirite mai greoaie decît ale noastre ar avea nevoie de mai mult timp pentru a parcurge pînă la capăt evenimentele care în cazul nostru se desfășoară și se consumă în cîteva ore; unora le-ar trebui o jumătate de an, altora o jumătate de viată, potrivit rapidității și capacității de digestie și „metabolism“ a fiecăruia. Îmi pot chiar imagina rase confuze și șovăitoare care, în Europa noastră cea grăbită, să aibă nevoie de cîte o jumătate de veac pentru a reuși să biruiască astfel de accese atavice de patriotard mărginit la glia strămoșească și să se reîntoarcă la rațiune, vreau să spun, la „bunul europeanism“. Iar în vreme ce gîndul mă ducea la toate aceste posibilități, s-a întîmplat să fiu martorul unei discuții între doi „patrioți" bătrîni - amîndoi erau fără îndoială cam tari de urechi, căci nu vorbeau în șoaptă. „Ăla n-are mai mult respect și habar de filozofie decît un țăran sau un studențaș oarecare - spunea unul din ei -: nu se pricepe deloc, e neștiutor. Dar ce-are a face asta în ziua de azi! Secolul acesta este secolul maselor: ele se gudură în fața tuturor celor masive. în politicis așijderea. De se găsește un om de stat care să le înalte un nou turn Babel, un imperiu enorm cu o putere monstruoasă, ele îl vor numi «mare»: ce-are a face că noi, mai prudenți și mai rezervați, n-am renunțat încă la vechea noastră credință potrivit căreia marea idee, numai ea, poate conferi măreție unei fapte și unei cauze. Presupunînd că un om de stat și-ar pune poporul în situația de a fi silit să practice de acum înainte o «politică mare» pentru care are prea puțină aplicație și pregătire: astfel că ar trebui să-si sacrifice virtuțile sale vechi și neîndoielnice de dragul unei noi și îndoielnice mediocrități, -presupunînd că un om de stat și-ar osîndi poporul la «a face politică» pur și simplu, în vreme ce acesta s-a îndeletnicit și a cugetat pînă acum la alte lucruri, mai bune, și în străfundul sufletului n-a reușit deocamdată să se elibereze de un anumit dezgust prudent față de agitația, goliciunea și ciorovăiala infernală a popoarelor care s-au închinat cu adevărat politicii: -presupunînd că un asemenea om de stat ar ațîța pasiunile și dorințele adormite ale poporului său, că i-ar înfiera timiditatea de pînă acum și plăcerea de a se ține la distantă în chip de stigmate, că l-ar învinovăți pentru admirația față de cele străine, pentru nemărginitul pe care îl poartă în sine, că i-ar deprecia pornirile cele mai dragi, că i-ar întoarce conștiința pe dos, că i-ar strîmtora spiritul, că i-ar impune un gust «național», cum! un om de stat care le-ar înfăptui pe toate acestea, care ar ispăși întreg viitorul poporului său, presupunînd că acesta are într-adevăr un viitor, un asemenea om de stat ar fi oare mare?“ „Fără îndoială! îi răspunse înfocat celălalt bătrîn patriot: altminteri nici n-ar fi putut să izbutească! A fost o nebunie să dorească una ca asta? Dar poate că la obîrșie toate cele mărețe au fost nebunești!“ - „Abuz de expresie! strigă interlocutorul său: = puternic! puternic! puternic și nebun! Dar nu mare!“ Bătrînii se înfierbîntaseră vizibil, în vreme ce-si azvîrleau astfel adevărurile unul în obrazul celuilalt; însă eu, pierdut în a mea fericire de pe altă lume, măsuram timpul ce trebuie să se scurgă pînă ce peste cel puternic se va înstăpîni un altul și mai puternic, și îmi spuneam că în vreme ce spiritul unui popor se aplatizează, spiritul altuia, prin compensație, cîștigă în profunzime.

242

Fie că se folosește noțiunea de „civilizație“ sau de „umanizare“ sau de „progres“ în încercarea de a-l eticheta pe europeanul de astăzi, și chiar dacă se folosește o formulare simplă, lipsită de laudă sau dojană, bunăoară expresia politică mișcare democratică europeană: îndărătul întregului decor moral și politic care se manifestă prin astfel de formulări se desfășoară un monstruos proces fiziologic aflat într-o continuă amplificare, - europenii sfîrșesc prin a se asemăna între ei, detașîndu-se din ce în ce mai mult de condițiile în care iau naștere rase legate de climă și de clase sociale, ei se eliberează din ce în ce mai mult de orice milieu determinat care în decursul secolelor putea să-și lase amprenta, prin necesități comune, asupra sufletelor și trupurilor, - se desfășoară așadar procesul lent al apariției unei umanități fundamental supranaționale și nomade care, din punct de vedere fiziologic, posedă ca trăsătură distinctivă un maximum. de adaptabilitate. Acest proces al europeanului în devenire, proces al cărui tempo poate fi încetinit prin recidive apreciabile, dar care devine mai vehement și se adîncește poate tocmai datorită acestora - una din recăderi fiind turbatul Sturm und Drang al „sentimentu-lui național“ aflat încă în plină dezlănțuire, laolaltă cu anarhismul în ascensiune -: pesemne că acest proces va duce la rezultate pe care naivii săi promotori și elogiatori, apostolii „ideilor moderne“ au scontat cel mai puțin. Noile condiții, proprii în general dezvoltării unei umanități egalitare și mediocre - a unui animal de turmă util, harnic, bun la toate și descurcăreț- sîn totodată deosebit de propice să dea naștere unor oameni ai excepției de cel mai primejdios și seducător soi. În vreme ce pe de o parte această forță de adaptabilitate, pusă neîncetat în fața unor condiții de existență mereu noi și luînd-o de la capăt o dată cu fiecare generație, aproape cu fiecare deceniu, face imposibilă afirmarea viguroasă a tipului uman; în vreme ce impresia generală pe care o vor face acești europeni ai viitorului va fi probabil aceea a unor muncitori multilaterali, flecari, slabi de vrere și deosebit de adaptabili, care vor avea nevoie de un stăpîn, de un comandant ca de pîinea lor cea de toate zilele; în vreme ce așadar procesul de democratizare a Europei tinde să producă un tip uman pregătit pentru sclavie în cel mai subtil sens al cuvîntului: pe de altă parte, în cazuri izolate și excepționale, omul puternic nu va putea decît să devină și mai puternic, și mai înzestrat decît a fost vreodată, - aceasta datorită educației sale lipsite de prejudecăți, uriașei diversități a deprinderilor, talentelor și măștilor sale. Ceea ce vreau să spun este că procesul de democratizare a Europei constituie totodată una din cauzele care duc involuntar la formarea tiranilor, - cuvîntul luat în toate sensurile posibile, chiar și în cel spiritual.

243

Mi-a făcut plăcere să aflu că soarele nostru se deplasează cu rapiditate în direcția constelației Hercule: mi-e îngăduit să sper că omul de pe acest pămînt va face așijderea? Cu noi în frunte, noi, bunii europeni!

244

A existat o vreme în care se obișnuia să li se acorde germanilor epitetul măgulitor de „profunzi“: însă astăzi, cînd tipul cel mai eficient al noului germanism aspiră la cu totul alte onoruri, regretînd poate lipsa de „tupeu“ a tuturor celor profunde, este actuală și totodată patriotică bănuiala că elogiile de odinioară n-au fost decît niște amăgiri: pe scurt, nu-i exclus ca profunzimea germană să fie de fapt un lucru completamente diferit, mai rău, - un lucru de care, slavă Domnului, sînem pe cale să ne descotorosim cu succes. Să încercăm așadar să ne revizuim concepția despre profunzimea germană: pentru aceasta avem nevoie doar de un pic de vivisecție a sufletului german. - Sufletul german este înainte de toate multiplu, eterogen, fiind mai degrabă o combinație și o suprapunere decît o construcție veritabilă: aceasta din pricina originii sale. Un german care s-ar încumeta să afirme „o, vai, în pieptu-mi două suflete eu port“ ar păcătui față de adevăr, mai bine zis, ar rămîne dator față de acesta cu o mulțime de suflete. Fiind un popor alcătuit din cea mai extraordinară amestecare și corcire a raselor, poate chiar cu o preponderență a elementelor preariene, „popor de mijloc“ în toate sensurile cuvîntului, germanii sîn din această cauză mai incomprehensibili, mai cuprinzători, mai contradictorii, mai necunoscuți, mai imprevizibili, mai surprinzători și chiar mai înspăimîntători decît își închipuie a fi celelalte popoare: - ei scapă oricărei definiții, acest lucru fiind suficient pentru a provoca disperarea francezilor. Pe germani îi caracterizează faptul că la ei întrebarea „în ce constă germanismul?“ nu încetează să-și facă apariția. Kotzebue îi cunoștea destul de bine pe germanii săi: „sînem recunoscuți“, spuneau ei, aplaudîndu-l, -dar și Sand își închipuia că îi cunoaște. Jean Paul știa ce face atunci cînd protesta furios împotriva lingușelilor și exagerărilor ipocrite dar patriotice ale lui Fichte - dar pesemne că Goethe avea o altă părere despre germani decît Jean Paul, chiar dacă i-a dat acestuia dreptate în privința lui Fichte. Care a fost de fapt părerea lui Goethe despre germani? - Au fost destule lucruri în jurul său asupra cărora el nu s-a pronunțat niciodată lămurit, dînd dovadă de-a lungul întregii sale vieți că stăpînește meșteșugul tăcerii delicate: pesemne că a avut motive întemeiate pentru aceasta. Cert este că nici „războaiele de eliberare“ și nici Revoluția franceză n-au reușit să-i insufle o veselie cît de cît admirativă, - evenimentul care l-a făcut să-si regîndească Faust-ul și, mai mult decît atît, întreaga problemă a „Omului“ l-a constituit apariția lui Napoleon. Există cuvinte ale lui Goethe în care el se exprimă cu o duritate nerăbdătoare, de parcă ar fi un străin, în privința lucrurilor cu care germanii le se mîndresc: într-un rînd el definește renumitul Gemut german ca fiind „toleranța față de slăbiciunile proprii și cele ale altora“. A greșit el oare? -pe germani îi caracterizează faptul că în privința lor arareori poți greși pe de-a-ntregul, orice ai spune despre ei. Sufletul german are în el culoare și galerii, peșteri, tainițe, temnițe; neorînduiala sa conține multă atracție a misterului; germanul se pricepe să găsească drumurile ascunse ce duc spre haos. și asemeni tuturor ființelor ce-și iubesc simbolul, germanului îi sîn dragi norii și toate cele nebuloase, mișcătoare, fumegoase, jilave și învăluite: tot ceea ce este nesigur, neisprăvit, pe cale de dislocare sau dezvoltare este resimțit de către german ca fiind „profund“. Germanul, el însuși, nu este, el devine, „evoluează“. Iată de ce „evoluția“ este adevărata găselniță și ispravă ce aparține germanilor în vastul domeniu al formulelor filozofice: - o noțiune stăpînitoare care, braț la braț cu berea germană și cu muzica germană, lucrează pentru germanizarea întregii Europe. Străinii rămîn uimiți și cuceriți în fața enigmelor pe care le pune natura contradictorie a sufletului german (pe care Hegel a încorporat-o într-un sistem, iar Richard Wagner, recent, și în muzică). „Blajin și perfid“ -o astfel de alăturare de cuvinte, absurdă în raport cu oricare alt popor, își găsește justificarea din păcate mult prea des în Germania: n-aveți decît să zăboviți o vreme între șvabi pentru a vă convinge de aceasta! Rigiditatea savantului german, lipsa lui de gust în societate se împacă înspăimîntător de bine cu o echilibristică interioară și cu o cutezanță dezinvoltă de care toți zeii s-au deprins deja să se teamă. Pentru a avea o demonstrație ad oculos a ceea ce este „sufletul german“ e suficient să arunci o privire asupra gustului german, asupra artelor și moravurilor germane: cîtă nepăsare țărănească în privința „gustului“! Cum se împacă suprema noblețe cu crasa banalitate! Cît de dezordonată și îmbelșugată este întreaga gospodărie a acestui suflet! Germanul își tîrîie sufletul: el tîrîie după sine toate evenimentele pe care le trăiește. își digeră cu dificultate întîmplările, neajungînd niciodată la „capătul“ acestora; adeseori profunzimea germană nu este decît o .,digestie“ greoaie și șovăitoare. și, asemenea tuturor bolnavilor cronici și tuturor dispepticilor predispuși la comoditate, germanului îi place „franchețea“ și „bonomia“: cît e de comod să fii franc și bonom! - Probabil că, dintre toate deghizările la care se pricepe germanul, aceasta din zilele noastre este cea mai primejdioasă și mai reușită, onestitatea aceasta germană care îți vine în întîmpinare încrezătoare și jucînd cu cărțile pe față: iată adevăratul său talent mefistofelic, cu el poate „ajunge departe“! Germanul nu-și face prea multe probleme, el privește în juru-i cu ochii săi sinceri, albaștri, goi de german - și pe dată străinătatea îl și confundă cu halatul său de casă! - Iată ce vreau să spun: indiferent care ar fi adevărul în privința „profunzimii germane“, - între patru ochi ne putem permite poate să rîdem de ea? - am face bine să continuăm a-i onora aparenta și bunul renume, fără să ne grăbim să vindem vechea noastră reputație de popor profund în schimbul „tupeului“ prusac și pentru un pumn de nisip și haz berlinez. E o dovadă de prudență din partea unui popor să se lase considerat profund, neîndemînatic, blajin, onest, imprudent: aceasta ar putea fi chiar o dovadă de profunzime! În fine: poporul german trebuie să-si onoreze renumele pe care îl are, - nu degeaba este el numit poporul înșelător, das täusche Volk.7

245

S-au dus vremurile „bune, de altădată“, ele și-au cîntat cîntecul de lebădă prin muzica lui Mozart; - ferice de noi, cei cărora rococoul său le mai spune ceva, că tonul său de „bună societate“, delicatul său entuziasm, plăcerea copilărească aflată în ornamentațiile chinezești, politețea inimii sale, năzuința lui spre toate cele grațioase, înamorate, dănțuitoare, înlăcrimate, credința lui meridională mai pot isca un ecou în vreo părticică din noi! Dar vai, într-o bună zi, mai curînd sau mai tîrziu, se va sfîrși cu asta; - însă cine ar putea pune la îndoială faptul că, și mai curînd, Beethoven va înceta să fie înțeles și gustat! - el, cel care a fost doar acordul final al unei tranziții stilistice, al unei rupturi stilistice și nu, precum Mozart, acordul final al unui mare stil european care a dominat timp de secole. Beethoven este locul de întîlnire dintre un suflet îmbătrînit și vlăguit care se zdrobește neîncetat și un suflet viitor, mult-prea tînăr, aflat mereu pe punctul de a sosi; muzica lui se scaldă în clarobscurul unei pierzanii veșnice și al unei speranțe eterne și extravagante, - aceeași Lumină în care se scălda Europa pe vremea cînd visa împreună cu Rousseau, dănțuia în jurul arborelui libertății revoluționare și aproape că se închina în fața lui Napoleon. Dar cît de repede pălește tocmai acest sentiment, cît de greu ne vine să știm măcar cîte-ceva despre el, - cît de străin răsună în urechile noastre limbajul unui Rousseau, Schiller, Shelley, Byron, limbaj prin care și-a găsit exprimarea în cuvinte același destin european cîntat de Beethoven! - Muzica germană care a urmat aparține romantismului, adică unei mișcări care din punct de vedere istoric a fost și mai scurtă, și mai trecătoare, și mai superficială decît marele antract pe care l-a constituit trecerea Europei de la Rousseau la Napoleon și apoi la apariția democrației. Weber: ce mai înseamnă astăzi pentru noi Freischutz și Oberon? Sau Hans Heîling și Vampirul lui Marschner! Sau chiar Tannhäuser de Wagner! Aceasta e o muzică răsuflată, dacă nu chiar uitată. De altfel, toată această muzică romantică nici nu era îndeajuns de aristocratică. ea nu conținea suficientă muzică pentru a-și putea justifica existența în altă parte decît în teatru și în fața vulgului; de la bun început, era o muzică de rangul al doilea, neluată prea mult în seamă de adevărații muzicieni. Cu totul altfel au stat lucrurile în cazul lui Felix Mendelssohn, maestrul alcyonian care și-a dobîndit repede celebritatea și a căzut la fel de repede în uitare, din pricina sufletului său mai ușor, mai pur, mai radios: în muzica germană el constituie un incident fericit. În ceea ce îl privește însă pe Robert Schumann, cel care a luat muzica în serios și a fost luat din capul locului el însuși în serios - fiind cel din urmă care a pus bazele unei școli : nu e oare pentru noi o fericire, un fel de ușurare, un fel de eliberare faptul că astăzi acest romantism schumanian este depășit? Schumann, refugiat în „Elveția saxonă“ a sufletului său, pe jumătate Werther, pe jumătate Jean Paul, în mod cert lipsit de orice trăsătură beethoveniană! de orice byronianism! - muzica sa din Manfred este o nereușită de o ininteligență ce merge pînă la injustiție -, Schumann, cu gustul său care era în fond un gust meschin (și anume, o înclinație primejdioasă, îndoit de primejdioasă în cazul unui german, spre lirismul potolit și spre o anumită beție sentimentală), retrăgîndu-se mereu în lături, ținîndu-se timid la distanță, nobil răsfățat care se complăcea numai în savurarea bucuriilor și durerilor anonime, un fel de fecioară, un noli me tangere dintotdeauna: în muzică acest Schumann nu constituie decît un eveniment german, nu unul european ca Beethoven sau, într-o măsură și mai mare, Mozart, - prin el muzica germană era amenințată de cea mai mare primejdie a sa, aceea de a nu-si mai putea adresa cuvîntul sufletului Europei, de a degenera într-un șovinism ordinar.

246

- Cîtă caznă presupune citirea cărților germane pentru cel care posedă o a treia ureche! Cu cîtă silă zăbovește el la marginea mlaștinii ce se răscolește cu încetineală, scoțînd la iveală sunete făr-de sonoritate, ritmuri ce nu se pricep să dănțuiască, mlaștină numită de germani o „carte“! și ce să mai spunem de germanul care citește cărți! Cît de leneș, cît de scîrbit, cît de rău citește el! Oare cîți germani au habar și au pretenția să aibă habar de faptul că în orice frază bine construită se află un grăunte de artă, - artă ce trebuie ghicită de vrei să-i pătrunzi înțelesul? E suficient să te înșeli bunăoară în privința tempoului ei, și pe dată fraza însăși ajunge să fie înțeleasă greșit! A fi pe de-a-ntregul convins de importanta ritmului silabelor, a resimți farmecul rupturii intenționate a unei simetrii mult-prea stricte, a îndrepta o ureche subtilă și răbdătoare înspre orișice staccato, orișice rubato, a ghici sensul succesiunii vocalelor și diftongilor, a ști să le vezi cît de delicat și de abundent se pot colora și iriza, înșiruindu-se una în urma celeilalte: există oare cititor german care să fie îndeajuns de dispus să-și asume astfel de îndatoriri, să se supună unor astfel de exigente, să-și plece urechea la întreaga artă și intenție ce sălășluiește în limbaj? Adevărul este că, pentru aceasta, ei n-au „urechi de auzit“: astfel că cele mai puternice antagonisme de stil trec neobservate, iar măiestria cea mai subtilă este irosită, fiind predicată surzilor. -Acestea fost-au gîndurile mele în ziua în care am observat cu cîtă grosolănie și lipsă de pricepere erau confundați doi maeștri ai prozei, unul care, șovăitor și distant, lasă să-i cadă cuvintele ca niște picături ce se preling de pe bolta unei peșteri umede - bizuindu-se tocmai pe înăbușitul lor sunet și răsunet-, și un altul care își mînuiește limbajul ca pe o spadă flexibilă, simțind din braț pînă-n vîrful picioarelor primejdioasa plăcere a lamei vibrînde și ascuțite care dă să împungă, să șuiere, să spintece...

247

Cît de puțin are de-a face stilul german cu sonoritatea și cu urechile ni-l arată faptul că pînă și cei mai buni muzicieni ai noștri scriu prost. Germanul nu citește cu voce tare, pentru urechi, ci doar cu ochii: el și-a vîrît urechile în sertar. Anticii, cînd citeau - și aceasta nu se întîmpla prea des -, recitau cu voce tare; de-l vedeau pe vreunul citind în șoaptă, se minunau și se întrebau pe ascuns de temeiurile acestuia. Cu voce tare: aceasta înseamnă cu toate umflăturile, inflexiunile, schimbările de ton și de tempo care îmbucurau publicul antic. Pe vremea aceea regulile stilului scris erau aceleași cu cele ale stilului oral; iar aceste reguli depindeau pe de o parte de uimitoarea cultură, de exigențele rafinate ale urechilor și laringelui, iar, pe de altă parte, de puterea, rezistența și vigoarea plămînilor antici. În concepția anticilor o frază este înainte de toate o totalitate fiziologică, în măsura în care ea poate fi cuprinsă printr-o singură respirație. Fraze ca cele întîlnite la Demostene sau la Cicero, fraze ce se umflă de două ori și recad de două ori în decursul unei singure respirații: iată plăceri hărăzite anticilor, unor oameni care mulțumită propriei lor educații erau în stare să prețuiască virtutea, raritatea, dificultatea pe care o incumbă declamarea unei astfel de fraze: - dar noi, modernii, cei care avem respirația scurtă atît la propriu cît și la figurat, noi nu avem dreptul la marile fraze! Acești antici erau ei înșiși mai mult sau mai puțin diletanți în ale oratoriei, deci erau cunoscători, critici, - prin aceasta ei își stimulau la maximum oratorii; la fel precum s-a întîmplat în secolul trecut cînd, datorită faptului că toți italienii și toate italiencele se pricepeau să cînte, virtuozitatea cantoului (si împreună cu ea și arta melodiei -) ajunse pe culmile ei în Italia. În Germania însă n-a existat de fapt pînă mai ieri (de cînd un fel de elocventă de tribună își încearcă cu timiditate și destulă stîngăcie aripile-i fragede) decît un soi de discurs public ce se conforma aproximativ regulilor artistice: graiul amvonului. Predicatorul era singurul din Germania care cunoștea greutatea unei silabe, a unui cuvînt, el știa cum trebuie mînuită o frază pentru ca aceasta să lovească, să țîșnească, să se prăvălească, să curgă, să se reverse, el era singurul care poseda o anumită conștiință auditivă, o conștiință adeseori necurată: căci nu este lipsit de temei faptul că un german devine arareori, și aproape întotdeauna prea tîrziu, un orator iscusit. Iată de ce capodopera prozei germane este totodată, și pe bună dreptate, capodopera celui mai mare predicator al nostru: pînă în prezent Biblia rămîne cea mai bună carte germană. În comparație cu Biblia lui Luther, aproape toate celelalte cărți sîn doar „literatură“ - și anume, o plantă care nu a crescut în Germania și care, din această cauză, nu a putut prinde rădăcini și n-a izbutit să crească în inimile germane, așa cum a făcut-o Biblia.

248

Există două feluri de genii: unul care înainte de toate creează și vrea să procreeze, și un altul căruia îi place să se lase fecundat și să zămislească. La fel, printre popoarele geniale există dintr-acelea cărora le-a revenit partea feminină a gravidității și tainica îndatorire a modelării, a coacerii, a desăvîrșirii - grecii bunăoară au fost un astfel de popor, francezii de asemenea -; și altele care se simt sortite să fecundeze și să se instituie în origini ale unor noi rînduieli ale vieții, astfel sîn evreii, romanii și, mă întreb cu toată modestia, poate și germanii? -popoare torturate și extaziate de febre necunoscute, irezistibil constrînse să-și părăsească propria matcă, înamorate și dornice de rase străine (dintr-acelea care „se lasă fecundate“ -) și totodată avide de dominație, ca toți cei care se simt în plină potentă creatoare și, prin urmare, înzestrați cu „harul divin“. Aceste două feluri de genii se caută reciproc, la fel precum o fac bărbatul și femeia; dar nici ele nu se înțeleg una pe cealaltă, - asemeni bărbatului și femeii.

249

Fiecare popor posedă o anumită tartuferie care îi este proprie și pe care o numește „virtuțile sale“. - Cel mai bun-ul nostru nu-l cunoaștem, - nu-l putem cunoaște.

250

Ce anume datorează Europa evreilor? - Multe lucruri, bune și rele, dar mai ales unul care este cel mai bun și totodată cel mai rău dintre toate: stilul măreț al moralei, caracterul înspăimîntător și maiestuos al exigentelor nemărginite, al semnificației nemărginite, romantismul sublim al problemelor morale - tocmai aceasta fiind partea cea mai atrăgătoare, cea mai înșelătoare, cea mai delicioasă a acelui joc de culori, ispite ale vieții, ale cărui reflexe dogorăsc astăzi pe cerul culturii noastre europene, un cer de amurg, - ce precede poate bezna. Dintre spectatori, noi, artiștii și filozofii, le datorăm pentru aceasta evreilor - recunoștință.

251

Există anumite condiții care trebuie acceptate în cazul unui popor care suferă și vrea să sufere de febra nervoasă a naționalismului și a ambițiilor politice -, spiritul său va fi umbrit de nori și perturbații de tot felul, pe scurt, de accese trecătoare de nerozie: ca de pildă germanii zilelor noastre, care sîn cuprinși cînd de absurdul acces de galofobie, cînd de antisemitism, cînd de antipolonezism, sau de creștinismul romantic, sau de wagnerianism, sau de teutomanie, sau de prusianism (priviți-i pe acești Sybel și Treitschke, bieți istorici cu capetele umflate de enorme bandaje -) și de toate celelalte pîcle trecătoare care, oricum s-ar numi, înnegurează spiritul și conștiința germanilor. Fie-mi cu iertare dacă, îndrăznind să zăbovesc pentru scurt timp în acest ținut deosebit de infectat, n-am fost nici eu scutit pe de-a-ntregul de primejdia contagiunii și am început să chibzuiesc, ca toată lumea, asupra unor lucruri cu care n-am nici în clin, nici în mînecă: cel dintîi simptom al infecției politice. Problema evreiască bunăoară: ascultați-mă. - N-am întîlnit nici măcar un singur german căruia să-i fie pe plac evreii; și cît ar fi de categorică respingerea antisemitismului propriu-zis, respingere exprimată de unele capete politice prudente, totuși această prudență și această politică nu iau nicidecum poziție împotriva sentimentului în sine, ci numai împotriva exceselor sale primejdioase și mai ales împotriva expresiei dezgustătoare și abominabile a acestui sentiment necumpătat, - în această privință nu ne putem face iluzii. Că Germania e cît se poate de sătulă de evrei, că stomacului german, sîngelui german îi vine greu (și îi va veni greu încă multă vreme de acum înainte) să asimileze chiar și acest cuantum „evreiesc“ - în vreme ce italienii, francezii, englezii au reușit s-o facă, datorită unei capacități digestive mai viguroase -; aceasta este afirmarea și expresia categorică a unui instinct general de care trebuie să se tină seama, „Nu mai lăsați alți evrei să intre în țară". Închideți porțile în est, chiar și în Austria!“, iată ce prescrie instinctul unui popor al cărui soi, încă debil și nedeterminat, ar putea fi radiat și nimicit cu ușurință sub influența unei rase mai viguroase. Or evreii sîn fără doar și poate rasa cea mai viguroasă, cea mai rezistentă și cea mai pură dintre toate rasele cîte trăiesc azi în Europa; ei se pricep să se impună chiar și în cele mai dezavantajoase condiții (chiar mai bine decît în cele favorabile), aceasta mulțumită unor virtuți a căror stigmatizare în chip de vicii se încearcă în zilele noastre, - mulțumită mai ales unei credințe de neclintit care n-are de ce se rușina pusă față-n față cu „ideile moderne“; dacă se transformă, ei o fac mereu la fel precum își face Imperiul rus cuceririle sale, - ca un imperiu care are timp suficient, și nu-i de azi, de ieri : și anume, potrivit principiului „cu cît mai încet, cu atît mai bine!“ Orice gînditor care simte o responsabilitate pentru viitorul Europei va trebui să tină seama în toate proiectele privitoare la acest viitor atît de evrei cît și de ruși, doi dintre factorii cei mai siguri și probabili din marele joc și conflict al puterilor. Lucrul numit azi în Europa o „națiune“ și care-i mai degrabă o res facta decît o res nata (iar uneori se aseamănă ca două picături de apă cu o res ficta et picta -), este doar o realitate aflată în devenire, tînără și deosebit de labilă, care încă nu este o rasă; și cu atît mai puțin un aere perennius ca în cazul rasei evreiești: aceste „națiuni“ ar trebui deci să se ferească cu grijă de orice concurență și ostilitate nechibzuită! Este limpede că dacă ar vrea - sau dacă ar fi constrînși, cum par antisemiții că vor s-o facă -, evreii ar putea de pe acum să cucerească preponderenta și literalmente dominația asupra întregii Europe; este la fel de limpede că ei nu se străduiesc și nu fac planuri în acest sens. Deocamdată ei doresc și năzuiesc mai degrabă, chiar cu o anumită insistență, să fie absorbiți de Europa, să se dizolve în ea, ei sîn însetați să găsească în sfîrșit un loc stabil în care să fie recunoscuți și respectați, fixînd astfel un țel vieții lor nomade de „ovrei rătăcitori“ -; acestei aspirații și tendințe (care exprimă poate o anumită atenuare a instinctelor evreiești) ar trebui să i se acorde atenție și să i se vină în întîmpinare: pentru aceasta ar fi poate utilă și legitimă expulzarea din tară a scandalagiilor antisemiți. Mă gîndesc la o favorizare a acestor tendințe cu toată prudenta posibilă, la o selecționare, oarecum în genul celei întreprinse de nobilimea engleză. Este evident că indivizii cei mai puternici și cei mai marcanți ai Germaniei moderne sîn aceia care ar putea intra în relații cu ei fără inconveniente, de pildă nobilii ofițeri ai Mărcii: ar fi din mai multe puncte de vedere interesant de văzut dacă prin încrucișare nu s-ar putea cumva obține îmbinarea artei ereditare a poruncii și supunerii - ambele talente fiind astăzi clasice în ținutul amintit - cu geniul banului și al răbdării (și, înainte de toate, cu un dram de spiritualitate, a cărei lipsă se resimte amarnic în acea regiune -). Însă acum se cuvine să-mi contenesc vesela pălăvrăgeală teutomană și, odată cu ea, această cuvîntare solemnă: căci tocmai am atins cea mai gravă problemă a mea, „problema europeană“, în felul în care o înțeleg eu, și anume selecționarea unei caste noi care va trebui să cîrmuiască destinele Europei.

252

Englezii aceștia - ce rasă lipsită de calități filozofice! Bacon reprezintă un atentat la adresa spiritului filozofic în general, iar Hobbes, Hume și Locke, o înjosire și depreciere valorică a noțiunii de „filozof pentru mai mult de un secol. Hume a fost cel împotriva căruia s-a ridicat Kant, crescînd el însuși prin aceasta; despre Locke și-a îngăduit Schelling să spună: „je meprise Locke“; împotriva neroadei concepții a mecaniciștilor englezi au luptat cot la cot Hegel și Schopenhauer (laolaltă cu Goethe), cei doi inamici, frați de geniu ai filozofiei care, tinzînd spre poli opuși ai spiritului german, au mers în direcții diferite, neîndreptățindu-se unul pe celălalt așa cum numai frații știu să se neîndreptățească. - Ce anume îi lipsește și i-a lipsit dintotdeauna Angliei îl știa prea bine acel comediant de duzină, acel retor, nesăratul și zăpăcitul Carlyle care încerca să ascundă sub schimonoselile-i pasionate ceea ce cunoștea despre sine însuși: știa care sîn calitățile care îi lipsesc - adevărata putere a spiritualității, adevărata profunzime a privirii intelectuale, pe scurt, filozofia. - E caracteristic pentru această rasă nefilozofică faptul că rămîne atașată cu rigurozitate de creștinism: ea are nevoie de disciplina acestuia pentru a se „moraliza“ și umaniza. Englezul, mai morocănos, mai senzual, mai energic și mai brutal decît germanul, - fiind totodată și cel mai vulgar dintre cei doi este tocmai din această cauză mai pios: lui, creștinismul îi este cu atît mai necesar. Adulmecînd acest creștinism englez, nările mai sensibile pot distinge și o mireasmă autentic britanică de spleen și alcoolism, împotriva căreia creștinismul servește drept antidot, - pe bună dreptate, ca otravă mai subtilă împotriva celei mai grosolane: de fapt, în cazul popoarelor necizelate o intoxicație mai subtilă constituie deja un progres, un pas înainte în direcția spiritualizării. Prin mimica creștină, prin rugăciuni și psalmodieri, țărănoasa bădărănie și gravitate engleză dobîndesc totodată un deghizament care le face mai suportabile, mai bine zis, le ornamentează și le răstălmăcește; iar pentru această turmă de bețivi desfrînați care odinioară s-au învățat să grohăie moralicește sub chinga metodismului și o fac acum în rîndurile „Armatei Salvării“, convulsiile de pocăință reprezintă într-adevăr cea mai înaltă treaptă a „umanității“ la care se pot înălța: atîta lucru se cuvine să recunoaștem. Însă ceea ce ne displace chiar și la cei mai civilizați englezi este lipsa lor de muzică, la figurat vorbind (dar și la propriu -): în mișcările sufletului și corpului lor nu găsești nici un dram de ritm și de dans, și nici măcar nevoia de ritm, de dans, de „muzică“. Ascultați-i vorbind; priviți-le pe cele mai frumoase englezoaice mergînd - nici o tară din lume nu are porumbei și lebede mai frumoase, - în fine: ascultați-i cîntînd! Dar asta ar fi prea mult -

253

Există adevăruri pentru a căror descoperire cele mai apte sîn capetele mediocre, căci ele sîn cel mai bine croite pe măsura acestora, există adevăruri care farmecă și seduc doar spiritele mediocre: - ne-am pornit să formulăm această idee supărătoare tocmai acum, cînd spiritul anumitor englezi remarcabili, dar mediocri - îi numesc pe Darwin, John Stuart Mill și Herbert Spencer - încearcă să se impună în zonele medii ale gustului european. De fapt, cine ar putea contesta utilitatea unei dominații temporare a unor astfel de spirite? Ar fi o greșeală să ne închipuim că spiritele superioare aflate în înalturi ar fi cele mai potrivite pentru a constata, aduna și formula în concluzii o multitudine de fapte mărunte și comune: - dimpotrivă, fiind niște excepții, ele se află de la bun început într-o poziție defavorizată în raport cu „regula“. În fine, ele trebuie să realizeze ceva mai mult decît o simplă cunoaștere - ele trebuie să fie ceva nou, să însemne ceva nou, să reprezinte valori noi! Prăpastia dintre știință și putință este poate mai mare și totodată mai neliniștitoare decît se crede în general: cel înzestrat cu puteri uriașe, creatorul, trebuie să fie pesemne un neștiutor, în vreme ce o anumită mărginire, o anumită ariditate și harnică scrupulozitate, pe scurt un anumit englezism te pot predispune destul de bine la descoperiri științifice de geniu celor făcute de Darwin. - Să nu se uite în sfîrșit că, prin profunda lor mediocritate, englezii au cauzat deja Intr-un rînd o scădere generală a nivelului spiritual european: faptul că așa-numitele idei „moderne“ sau „ideile secolului al XVIII- lea“ sau „ideile franceze“ - așadar ideile împotriva cărora s-a ridicat cu profund dezgust spiritul german - au fost de origine engleză este un lucru incontestabil. Francezii au fost doar imitatorii și comedianții acestor idei, cei mai buni soldați ai acestora și totodată, din păcate, cele dintîi și cele mai grave victime ale lor: căci sub influența blestematei anglomanii a „ideilor moderne“ Lîme française a devenit într-atît de diluat și de sleit încît în zilele noastre aproape că nu-ți mai vine să-ti amintești de înfățișarea sa din secolul al XVI-lea și al XVII-lea, de puterea sa profundă și pasionată, de noblețea sa inventivă. Însă trebuie să ținem cu dinții de echitatea istorică a acestei teze, trebuie s-o apărăm împotriva clipei și aparentei: întreaga noblesse europeană - cea a sentimentului, a gustului, a moravurilor, pe scurt noblețea luată în toate sensurile elevate ale cuvîntului - este opera și plăsmuirea Franței, iar vulgaritatea europeană, plebeismul ideilor moderne - aceea a Angliei.

254

Chiar și astăzi Franța continuă să fie sediul celei mai spirituale și celei mai rafinate culturi din Europa, o înaltă școală a gustului: dar trebuie să știi s-o găsești, această „Franță a bunului gust“. Reprezentanții ei se ascund cu dibăcie: - pesemne că ea se încarnează și trăiește într-un număr redus de indivizi care se pare că nici măcar nu se țin prea bine pe picioare, unii dintre ei fiind fataliști, pesimiști, bolnavi, iar alții niște răsfățați și afectați al căror orgoliu constă în a sta ascunși. O trăsătură le e comună tuturora: ei își astupă urechile la auzul neroziei turbate și a pălăvrăgelii zgomotoase a democraților bourgeois. Ceea ce se vîntură în prim-plan este de fapt o Franță prostită și abrutizată, - deunăzi, cu ocazia funerariilor lui Victor Hugo ea s-a dedat la o adevărată orgie de prost gust și de autoadulare. Ei mai au încă ceva în comun: dorința lăudabilă de a se opune germanizării spiritului francez - împreună cu și mai lăudabila incapacitate de a reuși s-o facă! Se poate spune deja că în momentul de față Schopenhauer este mai aclimatizat și mai naturalizat în această Franță a spiritului, care e și o Franță a pesimismului, decît a fost vreodată în Germania; nemaivorbind de Heinrich Heine, de care liricii parizieni mai subtili și mai exigenți s-au pătruns deja de mult din cap pînă-n picioare, sau de Hegel, care în persoana lui Taine - adică în persoana primului istoric în viață - exercită astăzi în Franța o influentă aproape tiranică. În ceea ce îl privește pe Richard Wagner: cu cît muzica franceză se va deprinde mai bine să se modeleze pe potriva cerințelor reale ale a celui îme moderne, cu atît se va „wagneriza“ mai mult, aceasta putem s-o prezicem, - căci ea o face deja! Cu toate acestea există trei lucruri cu care francezii se mai pot încă mîndri la chip de moștenire și particularitate care le aparține, indieni intact al unei vechi superiorități culturale asupra Europei, în pofida germanizării și plebeizării voluntare sau involuntare a gustului lor: în primul rînd, aptitudinea de a se deda pasiunilor de ordin artistic, de a se dărui pe altarul „formei“, pasiune pentru care a fost născocită, printre alte mii, expresia Lart pour Lart: - de trei secole încoace Franța n-a dus niciodată lipsă de astfel de născociri care, datorită respectului ce i s-a acordat „minorității“, au înlesnit apariția în literatură a unui gen de muzică de cameră pe care zadarnic ham căuta în restul Europei. Al doilea lucru pe care își pot întemeia francezii superioritatea asupra Europei este vechea și multipla lor cultură moralistică, grație căreia chiar și mărunții romanciers ai ziarelor și ocazionalii boulevardiers de Paris dau dovadă de o anumită sensibilitate și curiozitate psihologică de care Germania de pildă nici măcar nu are habar (darmite s-o posede!). Germanilor le lipsesc pentru aceasta cîteva secole de travaliu moralistic de care, după cum am spus, Franța nu s-a cruțat defel; cel care din această cauză îi numește pe germani „naivi“, le elogiază un defect. (În chip de contrast cu inexperiența și inocenta germanilor în voluptate psychologica, calități destul de strîns înrudite cu anostitatea vieții de societate germane, - și, totodată, în chip de cea mai fericită expresie a unei curiozități și ingeniozități autentic franceze în acest domeniu al fiorurilor delicate, poate fi citat Henri Beyle, acest om uimitor, anticipator și premergător care, într-un tempo napoleonian, a cutreierat în lung și lat țara sa Europa și numeroasele secole ale sufletului european, ca un adevărat explorator și descoperitor al acestui suflet: - au fost necesare două generații pentru a-l ajunge oarecum din urmă, pentru a dezlega o mică parte a enigmelor care l-au torturat și extaziat pe acest straniu și enigmatic epicurian, cel din urmă dintre marii psihologi ai Franței -). Mai există și un al treilea motiv care justifică pretenția la superioritate: în caracterul francezilor se realizează o sinteză destul de reușită între Nord și Sud, ceea ce le dă posibilitatea să înțeleagă multe lucruri și îi îndeamnă la înfăptuirea multor altora, lucruri pe care un englez nu va fi în stare să le priceapă vreodată; temperamentul lor, orientat periodic în direcția Sudului, în care se revarsă în răstimpuri clocotul sîngelui provensal și liguric, îi ocrotește de oribilul orizont searbăd-cenușiu al Nordului, de fantomaticele noțiuni lipsite de soare și de sînge, - boala noastră germană, maladia gustului, împotriva crizelor căreia am prescris pentru moment și cu cea mai mare fermitate o cură de sînge și de fier, vreau să spun: „,marea politică“ (conform unei terapeutici periculoase care m-a deprins cu așteptarea îndelungă, dar nu încă și cu speranța-). Chiar și acum în Franța mai pot găsi înțelegere și ecou acei oameni rari și arareori satisfăcuți al căror spirit e mult-prea cuprinzător pentru a se mulțumi cu un patriotism oarecare, oameni care știu să îndrăgească Sudul atunci cînd sîn în nord, știu să iubească Nordul aflîndu-se în sud, - mediteranieni înnăscuți, „buni europeni“. - Lor le-a închinat muzica Bizet, acest ultim geniu care a întrezărit o frumusețe nouă, o seducție nouă, - cel care a descoperit un crîmpei de Sud al muzicii.

255

Cred că e nimerit ca muzicii germane să i se opună o doză bună de prudență. Un om care iubește Sudul precum îl iubesc eu, ca pe o mare școală a vindecării, atît a spiritului cît și a simțurilor, ca pe o imensă abundentă și transfigurație solară ce se așterne asupra unei existențe suverane și încrezătoare în sine: ei bine, un astfel de om se va feri oarecum de muzică germană, căci ea, pervertindu-i din nou gustul, amenință să-i distrugă odată cu acesta și sănătatea abia dobîndită. Un astfel de meridional de credință și nu de obîrșie, visînd la viitorul muzicii, va trebui să viseze implicit și la eliberarea ei de sub influenta Nordului, el va auzi răsunînd în ființa sa preludiul unei muzici mai profunde, mai puternice, poate mai crude și mai misterioase, a unei muzici supragermane care să nu se stingă, să nu se ofilească, să nu pălească, ca întreaga muzică germană, în fața mării albastre și voluptuoase și a seninătății cerului mediteranean, o muzică supraeuropeană care își va păstra frumusețile chiar și în fața asfințitului ruginiu al desertului, o muzică al cărei suflet e înrudit cu palmierul și care se va simți ca acasă printre marile, frumoasele și solitarele animale de pradă, și va cutreiera pustiul alături de ele ...... Îmi pot imagina o muzică al cărei farmec ar fi acela de a nu mai ști nimic despre Bine și Rău, poate cel mult un soi de dor de casă, vagi umbre aurii și slăbiciuni gingașe adiind deasupra-i: o artă care, scrutînd zările îndepărtate, ar vedea venind spre ea culorile unei lumi morale aproape ininteligibile aflate pe pragul declinului, o muzică îndeajuns de ospitalieră și de profundă pentru primirea acestor fugari întîrziați.

256

Din cauza înstrăinării bolnăvicioase dintre popoarele Europei pe care a provocat-o și o provoacă și în zilele noastre delirul național, din cauza politicienilor miopi dar îndemînatici care au parvenit cu ajutorul ei pe culmi fără să bănuiască cît de lipsită de durabilitate este politica de diviziune pe care o practică, - din cauza acestor lucruri și a altor cîteva care azi mai sîn încă absolut inexprimabile, se întîmplă că semnele prevestitoare cele mai univoce cu putință sîn trecute cu vederea sau sîn răstălmăcite într-un mod samavolnic și eronat, semne care prevestesc dorința de unificare a Europei. Adevărata direcție generală spre care tindea tainicul travaliu sufletesc al tuturor oamenilor profunzi și cuprinzători din secolul acesta a fost aceea de a deschide drumul ce duce spre această nouă sinteză și de a-l anticipa, cu titlu de experiență, pe europeanul viitorului: dacă acei oameni s-au raliat vreodată unei „patrii“, aceasta s-a întîmplat doar într-un mod superficial, sau în momentele lor de slăbiciune, sau poate la bătrînețe, - deveneau „patrioți“ doar pentru a se deconecta de ei înșiși. Mă refer la oameni ca Napoleon, Goethe, Beethoven, Stendhal, Heinrich Heine, Schopenhauer; sper că nu-mi va fi luat în nume de rău dacă îl voi trece în rîndul lor și pe Richard Wagner, în privința căruia nu trebuie să ne lăsăm înșelați de confuzia pe care a făcut-o cu propria-i persoană, - geniilor de felul său arareori le e dat dreptul să se înțeleagă pe sine. Cu atît mai puțin trebuie să ne lăsăm induși în eroare de zarva necuviincioasă prin care se încearcă stăvilirea influentei lui Richard Wagner în Franța: - orice s-ar întîmpla, e un fapt de netăgăduit că între romantismul tîrziu francez al anilor 40 și Richard Wagner există o înrudire dintre cele mai strînse și mai intime. Ei sîn înrudiți fundamental prin întreaga elevație și profunzime a aspirațiilor lor: Europa, unica Europă e cea al cărei suflet se avîntă și năzuiește spre înalturi în arta lor complexă și tumultuoasă - încotro? spre o nouă lumină? Spre un soare nou? Dar cine poate formula cu exactitate ideea pe care acești maeștri ai noilor mijloace de expresie n-au știut s-o rostească lămurit? Cert este că ei, acești ultimi mari exploratori, au fost zguduiți de aceleași vijelii și imbolduri revoluționare, că și-au îndreptat căutările în aceleași direcții! Cu toții, posedați ai literaturii pînă-n măduva oaselor - cei dintîi artiști cu o cultură literară universală -, adeseori ei înșiși scriitori, inovatori, mediatori și mozaicari ai artelor și simțurilor (Wagner trebuie considerat un muzician printre pictori, un poet printre muzicieni, în general un artist printre actori); cu toții, fanatici ai expresiei „cu orice preț“ - l-aș aminti în special pe Delacroix, artistul cel mai îndeaproape înrudit cu Wagner -, cu toții, mari descoperitori în domeniul sublimului, dar și în cel al urîtului și al oribilului, și mai mari inventatori în materie de efecte, de mizanscenă, în arta expunerii, cu toții artiști al căror talent le întrece cu mult geniul -, virtuoși din cap pînă-n picioare, posedînd o dibăcie înspăimîntătoare de a folosi toate mijloacele menite să seducă, să ademenească, să constrîngă, să zguduie, inamici înnăscuți ai logicii și ai liniei drepte, ahtiați de tot ceea ce e străin, exotic, monstruos, întortocheat, contradictoriu; ca oameni, tantali ai voinței, plebei parveniți care atît în viată cît și în creație se simt incapabili de un tempo aristocratic, de un lento - gîndiți-vă, de pildă, la Balzac, - lucrători înverșunați ajungînd prin muncă aproape pînă la autodistrugere; antinomiști și rebeli în materie de moravuri, ambițioși și nesățioși lipsiți de echilibru Și de bucurii; cu toții sfîrșind prin a se zdrobi și prăbuși la picioarele crucii (și pe bună dreptate: căci care dintre ei ar fi putut fi îndeajuns de profund și de original pentru a zămisli o filozofie de Antihrist?) -, în general, un soi de oameni superiori, îndrăzneți și temerari, splendizi și violenți, oameni ai marilor înălțimi și ai înălțărilor năvalnice, care au propovăduit pentru întîia oară secolului lor - secolul mulțimii! - noțiunea de „om superior“... Să binevoiască prietenii germani ai lui Richard Wagner să-și pună întrebarea dacă există oare în arta wagneriană vreun grăunte cît de mic de germanism, sau dacă nu cumva distincția ei constă tocmai în faptul că ea își are obîrșia în izvoare și impulsuri supra-germane: nu trebuie să uităm nici cît de indispensabil i-a fost Parisul lui Wagner pentru a-și desăvîrși caracterul, tocmai Parisul la care, prin instinctele sale profunde, tînjea în perioada sa cea mai decisivă; să nu uităm de asemenea că întreaga sa atitudine, apostolatul pentru propriile-i idei n-ar fi putut atinge perfecțiunea dacă el n-ar fi avut în fața ochilor exemplul socialiștilor francezi. Se prea poate ca pe baza unei comparații mai subtile să se descopere, în favoarea temperamentului german al lui Richard Wagner, că în tot ceea ca a înfăptuit, el s-a dovedit mai puternic, mai cutezător, mai dur și mai mare decît ar fi putut fi un francez din secolul al XIX-lea, - aceasta din cauză că noi germanii sînem mai apropiați de barbarie decît francezii-; poate că cea mai uimitoare creație a lui Richard Wagner va rămîne de-a pururi inaccesibilă, străină, inimitabilă pentru întreaga rasă latină pe cale de decădere: e vorba de personajul lui Siegfried, al acelui om deosebit de Liber, probabil mult prea liber, prea dur, prea jovial, prea sănătos, prea anticatolic ca să fie pe gustul bătrînelor și slăbitelor popoare civilizate. Se prea poate ca acest Siegfried antiromanic să constituie de-a dreptul un sacrilegiu față de romantism; ei bine, Wagner si-a răscumpărat din plin acest păcat în zilele sumbre ale bătrîneții cînd - anticipînd un gust care a devenit între timp o politică - cu vehemența ce îi era proprie s-a pornit să predice, dacă nu chiar să urmeze drumul spre Roma. - Pentru ca aceste ultime cuvinte să nu-mi fie înțelese greșit, as vrea să iau într-ajutor cîteva versuri viguroase care vor lămuri chiar și urechilor mai puțin subtile ceea ce vreau să spun, - ceea ce vreau să-i reproșez lui „Wagner cel din ultimii ani“ și muzicii Parsifalului său:

- Mai e ceva german aici?

Germană-i inima ce plînge-n sumbru scrîșnet? German să fie trupul ce singur se sfîșie? Germane, aceste blagosloviri popești,

Această tămîiere de simțuri ațîțate? Aceste lînceziri, căderi și amețeli Si- a clopotelor dulci bălăngăneli?

Aceste ochiade monahale, acest dangăt chemînd la rugăciune,

Extazuri măsluite cu ochii-n ceruri, peste ceruri?... - Mai e ceva german aici?

Chibzuiți dar fără grabă! Stați în prag, luați aminte... E-al Romei glas ce auziți - credința ei, fără cuvinte!

Partea a noua: ce este aristocrația?

257

Toate înălțările tipului „Om“ au fost și vor fi și de acum înainte opera unei societăți aristocratice, a unei societăți care crede într-o lungă scară a ierarhiei și a diferențelor valorice dintre un om și celălalt și care, într-un sens sau altul, are nevoie de sclavagism. Fără patosul distantei care ia naștere din deosebirile înrădăcinate dintre clasele sociale, din necontenita privire de sus în jos pe care casta stăpînitoare o îndreaptă asupra supușilor și uneltelor, din exercitarea neîncetată a supunerii și poruncirii, a menținerii la distanță și în subordine, fără patosul acesta n-ar putea lua naștere nici celălalt patos, mai tainic, dorința de a realiza noi și noi distanțări în interiorul sufletului însuși, de a produce stări din ce în ce mai elevate, mai rare, mai îndepărtate, mai ample, mai cuprinzătoare, adică tocmai înălțarea tipului „Om“, permanenta „depășire de sine a omului“, ca să dăm unei formule morale un sens supramoral. Desigur, nu trebuie să ne facem iluzii umanitariste cu privire la istoricul apariții unei societăți aristocratice (așadar a condițiilor necesare înălțării tipului „Om“): adevărul e crud. să recunoaștem dar fără menajamente care au fost pînă acum începuturile oricărei civilizații superioare! Oameni cu o fire care era încă naturală, barbari în toate sensurile înspăimîntătoare ale cuvîntului, oameni de pradă posesori încă ai unei vreri și ai unor dorinți de putere intacte s-au aruncat asupra unor rase mai slabe, mai șlefuite, mai pașnice, rase de negustori sau de crescători de animale de pildă, sau asupra unor civilizații bătrîne și epuizate care își risipeau ultimele forțe vitale în sclipitoare jocuri de artificii ale spiritului și corupției. Dintotdeauna casta aristocratică a fost la începuturi o castă a barbarilor: superioritatea lor consta în primul rînd în forța psihică, și nu în cea fizică, - ei erau oameni mai compleți (ceea ce înseamnă și „brute mai desăvîrșite“ din toate punctele de vedere) decît ceilalți.

258

Corupția, ca expresie a faptului că înlăuntrul instinctelor domnește o stare de amenințătoare anarhie și că edificiul pasiunilor numit „viată“ este zdruncinat: această corupție apare în ipostaze fundamental diferite, în funcție de ființele la care se manifestă. Astfel de pildă, în cazul unei aristocrații ea aceea a Franței la începutul Revoluției, care își azvîrle cu un dezgust sublim privilegiile, jertfindu-se pe sine de dragul unei extravagante a sentimentului său moral, este vorba de corupție: - căci ceea ce s-a întîmplat a fost în fond doar actul final al unei corupții seculare, în virtutea căreia aristocrația a renunțat una cîte una la prerogativele sale senioriale și a decăzut pînă la a fi doar o funcție (si în cele din urmă o podoabă și găteală) a monarhiei. Însă o aristocrație bună și sănătoasă dorește esențialmente să se considere nu o funcție - fie ea a monarhiei sau a comunității -, ci sensul și suprema lor justificare, acceptînd pentru aceasta eu conștiința curată sacrificarea a nenumărați oameni care în interesul ei vor trebui oprimați și reduși la o stare de mutilare, de sclavie, de simple unelte. Credința ei fundamentală trebuie să fie că societatea există nu de dragul societății, ci numai în chip de temelie și schelă care oferă posibilitatea unei elite să se înalțe spre misiunea sa superioară și, în general, spre o existență superioară: asemenea acelor plante agățătoare avide de soare ce cresc în Java - li se spune Sipo Matador -, care înlănțuie un stejar cu brațele lor, pînă cînd, în cele din urmă, rezemate de el, dar înălțate mult deasupra-i, ajung să-și deschidă în plină lumină corolele, mîndrindu-se de a lor fericire.

259

A te abține reciproc de la practicarea ofensei, a violentei, a jafului, a recunoaște voința semenului ca fiind egală cu a ta: acestea pot deveni într-un sens general reguli de bună-cuviință între indivizi, în caz că există condițiile necesare pentru aceasta (și anume, o reală asemănare a puterilor și criteriilor indivizilor, precum și apartenența lor comună la unul și același corp social). Însă din momentul în care s-ar încerca extinderea acestui principiu, mergîndu-se chiar pînă la considerarea lui ca principiu fundamental al societății, el s-ar arăta pe dată în adevărata sa lumină: aceea de voință de negare a vieții, de principiu al descompunerii și decăderii. În acest domeniu trebuie să pătrundem temeinic pînă în străfunduri și să ne stăvilim toate slăbiciunile sentimentale: viața însăși este în esență deposedare, rănire, biruință asupra celui străin și asupra celui mai slab, oprimare, duritate, impunerea cu forța a formelor proprii, asimilare sau, cel puțin și în cel mai blînd caz, exploatare, - dar la ce bun să întrebuințăm mereu aceste cuvinte în care s-a întipărit din vremuri străvechi un sens defăimător? (chiar și corpul în interiorul căruia, după cum s-a presupus mai sus, indivizii se tratează ca egali - aceasta se întîmplă în toate aristocrațiile sănătoase -, acest corp este obligat el însuși, în caz că e un corp viu și nu unul muribund, să întreprindă împotriva celorlalte corpuri fapte de la care indivizii care îl alcătuiesc se abțin reciproc: el va trebui să fie întruchiparea voinței de putere, el va dori să crească, să se extindă, să acapareze, să dobîndească preponderența, - și aceasta nu pe temeiul vreunei moralități sau imoralități oarecare, ci din cauză că el trăiește, și pentru că viața este tocmai voință de putere. Însă nu există chestiune în care conștiința comună a europenilor să fie mai refractară sfaturilor decît în aceasta; în prezent se visează pretutindeni, chiar și sub deghizamente științifice, la tot felul de organizări viitoare ale societății, care va trebui să-și piardă „caracterul exploatator“: -în urechile mele aceste cuvinte răsună de parcă prin ele s-ar făgădui inventarea unei vieți care să se abțină de la toate funcțiunile organice. „Exploatarea“ aparține nu unei societăți corupte sau imperfecte și primitive: ea aparține esenței vieții, ca funcțiune organică fundamentală, ea este o consecință a voinței de putere propriu-zise, cea care e însăși voința de a trăi. - Presupunînd că în teorie acestea ar fi o inovație, - în realitate, ele constituie de fapt factorul primordial al întregii istorii: să fim măcar atît de cinstiți ca s-o recunoaștem!

260

În peregrinarea mea prin tot felul de morale, mai subtile și mai grosolane, care au stăpînit pînă acum sau mai stăpînesc încă pe pămînt, am găsit anumite trăsături care revin mereu împreună, conexate; astfel că în cele din urmă mi s-au deslușit două tipuri de bază, iar în fața privirii mi-a apărut o deosebire fundamentală. Există morale de stăpîni și morale de sclavi; - vreau să adaug îndată că și în toate civilizațiile superioare și neomogene se întîlnesc încercări de mediere între cele două morale, mai adeseori o amestecare haotică a acestora, neînțelegeri reciproce și uneori chiar conflicte puternice - aceasta în ființa unui și aceluiași am, în cuprinsul unui singur suflet. Diferențierile dintre valorile morale au luat naștere fie în rîndul rasei dominante care se bucura din plin de conștiința deosebirii ei față de rasa dominată, - fie în rîndul celor dominați, al sclavilor, al celor subordonați din toate categoriile. În primul caz, în care stăpînitorii sîn cei care determină noțiunea „binelui“, stările sufletești elevate și trufașe sîn resimțite ca distinctive, ele determinînd ierarhia. Aristocratul îndepărtează din fața lui ființele în care se manifestă contrariul unor astfel de stări elevate și trufașe: el le disprețuiește. Să remarcăm pe dată că în cazul acestei prime varietăți de morală antagonismul „bun“ și „stricat“ echivalează cu „nobil“ și „detestabil“: - antagonismul „bun“ și „rău“ are o altă origine. E disprețuit lașul, fricosul, meschinul, cel care se preocupă doar de stricta utilitate; de asemenea, suspiciosul cu privirea-i strîmbă, cel care se umilește, omul de soi cîinesc care se lasă maltratat, lingăul milog, și mai ales mincinosul: - e o credință înrădăcinată a tuturor aristocraților că norodul e mincinos. „Noi, veridicii“ - astfel își ziceau nobilii în Grecia antică. E evident faptul că pretutindeni calificativele morale au fost aplicate mai întîi asupra oamenilor și doar mai tîrziu, prin extindere, asupra acțiunilor: de aceea, istoricii moralei care iau drept punct de plecare întrebări de genul „din ce cauză acțiunea caritabilă a trecut drept lăudabilă?“ comit o gravă eroare. Aristocratul simte că el este cel care determină valorile, că pentru aceasta nu are nevoie să obțină încuviințarea cuiva, apreciind că ;,ceea ce îmi dăunează mie, este dăunător în sine“, el fiind acela care conferă cel dintîi prestigiu lucrurilor, care creează valori. El prețuiește tot ceea ce îi este propriu: o astfel de morală constă în glorificarea sinelui. În prim-plan se află sentimentul belșugului, al prea-plinului puterii, fericirea unei înalte tensiuni, conștienta unei avuții dornice de a se dărui și cheltui: - și aristocratul vine într-ajutor nefericiților, dar aproape niciodată nu o face din milă, ci mai degrabă mînat de imboldul abundentei de putere. Aristocratul respectă în propria-i ființă pe omul puternic, stăpîn asupra lui Însuși, pe cel care se pricepe să vorbească și să tacă, pe cel care uzează bucuros de severitate și duritate față de sine însuși și care se înclină cu venerație în fața tuturor celor severe și dure. „De piatră-i inima ce Wotan în pieptu-mi așeză“, se spune într-o veche Saga scandinavă: și pe bună dreptate, căci e o vorbă izvodită de sufletul unui viking mîndru. Un astfel de om se mîndrește tocmai cu faptul de a nu fi născut pentru compasiune: și de aceea eroul acestui Saga adaugă avertizînd: „cel căruia inima nu îi e de tînăr dură, nu o va avea nicicînd dură“. Aristocrații și cutezătorii care gîndesc astfel se situează la antipodul moralei care vede tocmai în compătimire sau în acțiunea în folosul semenului sau în desinteressement simbolul moralității; încrederea în sine, mîndria de sine, ostilitatea absolută și ironia față de „altruism“, acestea fac parte și ele în mod categoric din morala aristocrată, laolaltă cu o ușoară desconsiderare și prudentă față de compasiune și de „inimile calde“. Puternicii sîn acei care se pricep cu adevărat să venereze, aceasta- i arta lor, domeniul în care își exercită inventivitatea. Respectul profund acordat bătrîneții și tradiției dreptul se bazează în întregime pe acest respect dublu -, credința și prejudecata care acordă prioritate strămoșilor, în defavoarea generației viitoare, iată trăsături tipice ale moralei celor puternici; și invers, faptul că oamenii „ideilor moderne“ cred aproape instinctiv în „progres“ și în „viitor“, neglijînd din ce în ce mai mult respectul față de bătrînețe, e suficient pentru a ne dezvălui originea lipsită de noblețe a acestor „idei“. Însă, pentru gustul prezentului, lucrul cel mai străin și mai dezagreabil din morala stăpînitorilor rămîne severitatea preceptului potrivit căruia aceștia au obligații doar față de cei de o seamă cu ei; față de ființele de rang inferior și față de străini ei pot acționa după cum cred de cuviință sau „după voia inimii“, în orice caz „dincolo de Bine și de Rău“ - : iată un domeniu în care se poate manifesta compătimirea și alte sentimente asemănătoare. Aptitudinea și obligația unei recunoștințe îndelungi și a unei răzbunări îndelungi - ambele numai față de cei de o seamă -, subtilitatea represaliilor, rafinamentul noțiunii de prietenie, o anumită nevoie de a avea dușmani (aceasta servind oarecum drept canalizare a sentimentelor de invidie, agresivitate, aroganță, și înlesnind de fapt posibilitatea unei adevărate prietenii): toate acestea sîn caracteristici tipice ale moralei aristocratice care, după cum am arătat, nu este identică cu morala propovăduită de „ideile moderne“ și pe care, din această cauză, nouă, celor din ziua de azi, ne vine greu s-o resimțim și chiar s-o dezgropăm, s-o descoperim. - Cu totul altfel stau lucrurile în cazul celui de al doilea tip de morală, morala sclavilor. Să presupunem că asupriții, oprimații, suferinzii, robii, și chiar cei nedeciși și istoviți de ei înșiși se îndeletnicesc cu morala: care va d oare numitorul comun al evaluărilor lor morale? Probabil că ele vor exprima o suspiciune pesimistă față de condiția umană în totalitatea ei, poate o condamnare a omului laolaltă cu condiția sa. Sclavul privește cu invidie virtuțile celor puternici: el este sceptic și suspicios, posedînd chiar un rafinament al bănuielii față de tot acel „bun“ prețuit de cei puternici -, el încearcă să se convingă că nici măcar fericirea acestora nu este autentică. Dimpotrivă, calitățile menite să ușureze existența suferinzilor sîn evidențiate și scăldate în lumină: sclavul prețuiește compătimirea, mîna serviabilă și săritoare, inima caldă, răbdarea, hărnicia, modestia, amabilitatea-, căci acestea sîn calitățile cele mai utile, aproape singurele mijloace de a îndura povara existentei. Morala sclavilor este esențialmente o morală a utilității. Acesta-i locul de obîrșie al vestitului antagonism dintre „bun“ și „rău“: - rău este considerat cel puternic și primejdios, cel care inspiră teamă, cel care posedă subtilitate și vigoare, nelăsînd teren disprețului. Așadar, potrivit moralei sclavilor, „răul“ este cel care inspiră teamă; în morala stăpînilor, dimpotrivă, cel care inspiră teamă și vrea să inspire teamă este de-a dreptul „bunul“, în vreme ce omul „stricat“ este considerat demn de dispreț. Antagonismul atinge apogeul în momentul în care, conform logicii moralei sclavilor, se ajunge în cele din urmă pînă acolo încît chiar și noțiunii de om „bun“ i se atașează un dram de desconsiderare - oricît de ușoară și binevoitoare ar fi aceasta, căci cel bun, potrivit felului de a gîndi al sclavilor, este în orice caz un om inofensiv: el este blajin, ușor de păcălit, poate cam prostuț, într-un cuvînt un bonhomme. Pretutindeni unde morala sclavilor prevalează, limbajul prezintă tendința de a apropia sensurile cuvintelor „bun“ și „prost“. - În fine, o ultimă deosebire fundamentală: pe cît de inevitabil năzuința de libertate, instinctul fericirii și varietatea rafinată a sentimentelor de libertate aparțin moralei și moralității sclavilor, la fel de simptomatic și regulat apar arta și exaltările în manifestarea respectului și a devotamentului în cadrul unui mod de a gîndi și de a prețui aristocratic. - De acum va fi lesne de înțeles de ce iubirea în chip de pasiune - specialitatea noastră europeană - este evident de origine aristocratică: după cum se știe, ea este invenția cavalerilor-poeți provensali, oameni minunați și ingenioși ai lui gai saber, cărora Europa le datorează atît de mult, poate chiar și propria-i existentă.

261

Printre lucrurile care pentru un aristocrat sîn poate cel mai greu de înțeles se numără și vanitatea: el va fi tentat să-i nege existenta, chiar și atunci cînd alții sîn convinși că o țin strîns cu ambele mîini. Pentru el problema care se pune este aceea de a-și reprezenta ființe care încearcă să provoace în semeni o părere bună în privința lor, părere pe care nu o au despre sine - și deci nici nu o „merită“ -, urmînd ca apoi să creadă ei înșiși în această părere bună. Aceasta îi va apărea aristocratului ca fiind o atitudine atît de lipsită de gust și de respect de sine, și de o absurditate atît de barocă, încît va avea tendința să considere vanitatea o excepție și s-o pună la îndoială în majoritatea cazurilor. El va spune bunăoară: „eu pot să mă înșel în privința propriei mele valori și să pretind totuși ca ea să-mi fie recunoscută de ceilalți așa cum o apreciez eu, - însă aceasta nu e vanitate (ci înfumurare sau, cum este numită adeseori, „umilință“, „modestie“). Sau va spune: „mă pot bucura dintr-o mulțime de cauze de părerea bună pe care o au ceilalți despre mine, poate pentru că îi respect și îi iubesc, și bucuriile lor sîn și bucuriile mele, poate și pentru că buna lor părere îmi confirmă și îmi întărește propria părere bună despre mine însumi, poate pentru că părerea bună a altora, chiar dacă eu nu o împărtășesc, îmi aduce totuși avantaje sau promite să mi le aducă, - dar toate acestea nu sîn vanitate.“ - Aristocratul izbutește doar prin constrîngere, respectiv cu ajutorul istoriei, să-si reprezinte faptul că din timpuri imemoriale, în toate păturile sociale cît de cît dependente, omul obișnuit n-a avut mai multă valoare decît aceea care i se atribuia: - nefiind obișnuit să-si acorde el însuși vreo valoare, nu și-a atribuit nici el vreo altă valoare în afară de aceea pe care i-o atribuiau stăpînii (a crea valori este un drept eminamente seniorial). Faptul că și în zilele noastre omul de rînd continuă să aștepte mai întîi părerea pe care ceilalți o au despre el și se supune apoi instinctiv acestei păreri, trebuie probabil considerat ca fiind rezultatul unui atavism monstruos: această părere nu trebuie să fie neapărat o părere „bună“, ea poate fi chiar și una rea, nedreaptă (gîndiți-vă, de pildă, la majoritatea aprecierilor și subaprecierilor pe care femeile credincioase se învață să le nutrească prin duhovnicii lor despre ele însele, la fel precum o face creștinul în general prin biserica sa). Fapt este că în prezent, ca urmare a lentei înălțări a ordinii democratice (și a cauzei acesteia, amestecarea sîngelui stăpînilor cu cel al sclavilor), tendința inițial aristocratică și rară de a-ți atribui o anumită valoare și de „a gîndi de bine“ despre tine este din ce în ce mai mult încurajată și răspîndită: însă acestei tendințe i s-a împotrivit din toate timpurile o înclinație mai veche, mai răspîndită și mai profund înrădăcinată, - iar în fenomenul „vanitate“ această înclinație mai veche se înstăpînește asupra celei mai recente. Vanitosul se bucură de orice părere bună exprimată la adresa lui (făcînd cu totul abstracție de criteriile utilității acesteia, precum și de adevăr și falsitate) și suferă din pricina tuturor părerilor defavorabile: căci el se supune amîndurora, el simte că le este supus în virtutea acelui străvechi instinct de subordonare care se manifestă în ființa sa. - „Sclavul“ din sîngele vanitosului, un rest din șiretenia sclavului - și cît de mult „sclav“ a mai rămas în femeie, de pildă -, este cel care caută să ne ispitească să ne facem o părere bună despre el: și tot sclavul este acela care se și prosternează în fața acestor păreri, de parcă nu el ar fi fost cel care le-a suscitat. - S-o spunem încă o dată: vanitatea este un atavism.

262

O specie ia ființă, un tip se consolidează și devine puternic în cursul îndelungatei lupte împotriva condițiilor defavorabile și constante în esență. Dimpotrivă, experiența crescătorilor ne arată că speciile cărora li se acordă o alimentație supraabundentă și un plus de protecție și îngrijire în general vor manifesta în curînd o puternică înclinație pentru variația tipului, dînd naștere unui mare procent de ciudățenii și monstruozități (și unor vicii monstruoase, de asemenea). Să examinăm puțin o comunitate aristocratică, de pildă un Polis al Greciei antice sau Veneția - ca pe o organizație, voluntară sau involuntară, care are ca scop selecția: se află aici oameni, unul lîngă celălalt, depinzînd de ei înșiși, care caută să-și impună propria specie, pentru că ei trebuie să se impună cu orice preț, dacă nu doresc să se expună îngrozitoarei primejdii de a fi exterminați. Lipsește aici îngrijirea, belșugul, ocrotirea care favorizau variația; trebuie să supraviețuiască specia în sine care, în lupta permanentă cu vecinii și cu asupriții răzvrătiți sau pe cale de răzvrătire, se poate impune și perpetua mulțumită durității, uniformității, simplității formei sale. Experiența cea mai variată o învață care sîn principalele calități cărora le datorează supraviețuirea și triumful pînă acum, în pofida tuturor zeilor și oamenilor: va numi aceste calități virtuți, mărginindu-se să le cultive exclusiv pe ele. și o va face cu duritate, o duritate intenționată; orice morală aristocratică este intolerantă în privința educației tineretului, a condiției femeii, a moravurilor conjugale, a relațiilor dintre bătrîni și tineri, a legilor penale (acestea din urmă vizîndu-i doar pe cei care se îndepărtează de specie): ea va clasifica pînă și intoleranța în rîndul virtuților, numind-o „justiție“. Un tip cu trăsături mai puțin numeroase, dar puternic accentuate, un soi de oameni se veri, războinici, taciturni și precauți, închiși și rezervați (si în același timp deosebit de sensibili la farmecele și acele nuances ale vieții de societate) va ajunge astfel să se consolideze, indiferent de succesiunea generațiilor; lupta permanentă cu condițiile defavorabile mereu identice este, după cum am mai spus, obîrșia consolidării și întăririi unui anumit tip. Însă în cele din urmă apare pe neașteptate o situație favorabilă, tensiunea cumplită cedează; poate că nu mai există dușmani printre vecini, iar mijloacele de existentă și chiar plăcerile existentei se oferă din abundentă. Dintr-o , singură lovitură, lanțul și constrîngerea vechii discipline sîn rupte: ea nu se mai simte necesară, indispensabilă existenței, - chiar dacă ar dori să persiste, ar putea s-o facă doar sub forma unui lux, a unui gust arhaizant. Variația, fie în chip de distanțare de tipul original (spre un tip mai elevat, mai rafinat, mai rar), fie în chip de degenerare și monstruozitate, se etalează de îndată în cea mai mare opulentă și splendoare, individul cutează să-și exprime individualitatea și să se detașeze. În acest moment crucial al istoriei apare o floră minunată, variată, adeseori încîlcită și bălțată, amintind de jungla virgină și înălțată înspre cer, un fel de tempo tropical al rivalității și zelului dezvoltării, iar concomitent eu aceasta, colosale pieiri și nimiciri ca urmare a egoismelor ce se opun cu violență, gata să explodeze în crîncena lor luptă „pentru soare și lumină“, morala anterioară neimpunîndu-le vreo limită, vreo frînă, vreun menajament. Însăși această morală a fost cea care a produs imensa acumulare de energie, cea care a întins arcul într-un mod atît de amenințător: - de-acum ea este, ea va fi „depășită“. S-a atins punctul primejdios și neliniștitor în care viața, mai vastă, mai complexă, mai amplă, depășește pragul vechii morale; „individul“ se vede silit să-si promulge o legislație proprie, să-și născocească propriile sale meșteșuguri și vicleșuguri pentru a se conserva, înălța și elibera pe sine. Pretutindeni se fac auzite noi „De ce“-uri, noi „Cu ce“-uri, nu mai există nici un fel de formule comune, neînțelegerea umblă braț la braț cu desconsiderarea, decadența, corupția, năzuințele cele mai sublime se încîlcesc într-un nod oribil, geniul rasei se revarsă din toate cornurile abundenței Binelui și Răului, primăvara și toamna apar într-o funestă simultaneitate, pline de noi farmece și văluri proprii unei depravări juvenile, inepuizate, neobosite. Și se arată iar primejdia, mama moralei, marea primejdie, strămutată de astă dată în ființa individului, în vecin și în prieten, pe stradă, în propriul copil, în propria inimă, în cele mai intime și mai tainice unghere ale dorinței și voinței: ce credeți că vor propovădui filozofii moralei care își fac apariția în această perioadă? Acești ageri observatori gură-cască vor descoperi apropierea sfîrșitului, și că toate lucrurile din jurul lor sîn corupătoare și corupte, că nimeni și nimic nu va mai apuca ziua de poimîine, cu excepția unui singur soi de oameni, incurabilii mediocrii. Numai mediocrii au șanse de a se perpetua, de a se reproduce, - ei sîn oamenii viitorului, singurii supraviețuitori; „fiți la fel ca ei! deveniți mediocri!“, iată unica morală care mai are vreun sens și mai găsește ascultare de acum înainte. - Însă această morală a mediocrității e greu de propovăduit! - căci nu poate mărturisi niciodată ce este și ce dorește de fapt! ea trebuie să vorbească despre măsură și demnitate și datorie și dragoste de semeni, -- si-i va veni cam greu să-și ascundă ironia! 

263

Există un instinct al rangului care este deja, mai mult decît orice altceva, indiciul unui rang înalt; există un gust al nuanțelor respectului care vădește o origine distinsă și habitudini aristocratice. Finețea, bunătatea și elevația unui suflet sîn puse la grea încercare în momentul în care pe lîngă el trece ceva de prim rang, un lucru care n-a fost încă pus la adăpost prin grija autorităților de familiaritățile indiscrete și neîndemînatice: ceva neconturat, nedescoperit, ispititor, învăluit și travestit de bunăvoie, un fel de piatră de încercare însuflețită care își urmează drumul. Cel care practică investigarea sufletelor, în chip de a sa îndatorire și îndemînare, se va folosi tocmai de acest meșteșug sub diversele sale forme pentru a determina valoarea ultimă a unui suflet, ierarhia imuabilă și înnăscută din care acesta face parte: el îi va pune la încercare instinctul respectului. Difference engendre haine: vulgaritatea cîte-unei naturi iese brusc la iveală, ca o țîșnitură de apă murdară, la trecerea convoiului purtînd în brațe vreun vas sfințit, vreun giuvaier scos din scrinuri ferecate, vreo carte însemnată cu pecetea marelui destin; dimpotrivă, o amuțire involuntară, o șovăială a privirii, o domolire a tuturor gesturilor este însemnul unui suflet care simte apropierea celor mai venerabile lucruri din lume. Felul în care s-a menținut în Europa pînă în zilele noastre respectul față de Biblie este poate cel mai bun exemplu de disciplină și rafinament al moravurilor pe care Europa le datorează creștinismului; astfel de cărți profunde, de o supremă importantă, necesită protecția unei autorități tiranice exterioare pentru a-si putea dobîndi acea durabilitate milenară trebuincioasă epuizării și dezlegării lor. Poate fi considerată o mare reușită dacă prin educație li s- a inoculat în sfîrșit maselor largi (superficialilor și intestinelor prea iuti la digestie) sentimentul că nu le e îngăduit să se atingă de orice; că există simțăminte sacre în fața cărora ele trebuie să-și scoată încălțările și să-și țină la distanță mîinile murdare, - aceasta fiind oarecum cea mai înaltă treaptă a umanizării la care ele pot ajunge. Dimpotrivă, în cazul așa-numiților instruiți, adepții „ideilor moderne“, nimic nu este poate mai dezgustător ca nerușinarea, neobrăzarea ochilor și mîinilor lor cu care ating, ling și pipăie toate lucrurile; și se prea poate să în popor, mai ales printre țărani, găsești în zilele noastre mai multă distincție relativă a gustului și tactului în privința respectului decît în lumea galantă a spiritului, în rîndul cititorilor de gazete și al instruiților.

264

Din sufletul unui om nu pot fi șterse acele lucruri care au constituit obiectul celor mai dragi și mai constante preocupări ale strămoșilor săi: fie că aceștia au fost oameni harnici și strîngători, simple accesorii ale unei mese de scris sau ale unei case de bani, modești și burghezi în dorințele lor, și la fel de modești în virtuțile lor; fie că erau dintr-acei care au trăit cu obișnuința de a porunci din zori și pînă-n noapte, amatori de plăceri brutale și, pe lîngă acestea, de îndatoriri și responsabilități poate și mai brutale; fie că și-au sacrificat vreodată vechi privilegii bazate pe origine sau pe avere pentru a-și închina întreaga viață credinței lor, - „dumnezeului“ lor- oameni cu o conștiință implacabilă și delicată, care roșește în fața oricărui compromis. În ciuda aparentelor, este cu desăvîrșire imposibil ca un om să nu își poarte în trup calitățile și preferințele părinților și străbunilor. Iată, aceasta e problema rasei. Cele cunoscute despre părinți ne îngăduie să tragem concluzii în privința copilului: o anumită necumpătare detestabilă, o invidie tăinuită, o manieră grosolană de autoîndreptățire - trei trăsături care laolaltă au caracterizat în toate timpurile tipul plebeian -, acestea se transmit cu siguranță copilului, precum sîngele stricat; chiar și prin cea mai bună educație și cultură s-ar obține doar o amăgire în privința unei astfel de eredități. - și ce altceva își propune astăzi educația și cultura? În epoca noastră deosebit de populară, vreau să spun deosebit de plebeiană, „educația“ și „cultura“ trebuie să fie esențialmente arta de a amăgi, - de a induce în eroare în privința originii, a moștenirii plebeiene transmise trupului și sufletului. Un educator care ar propovădui în zilele noastre veridicitatea înainte de toate, îndemnîndu-și necontenit elevii „fiți sinceri! fiți naturali! arătați-vă așa cum sîneți!“ - mai devreme sau mai tîrziu chiar și un astfel de măgar virtuos și candid s-ar vedea nevoit să recurgă la furca lui Horațiu, pentru ca naturam expellere: și care ar fi rezultatul? „Plebea“ usque recurret. 

265

Cu riscul de a indispune niște urechi inocente, vreau să arăt că egoismul aparține esenței sufletului aristocratic, și mă refer la credința de nezdruncinat potrivit căreia niște ființe „ca noi“ au absolută trebuință de alte ființe care să li se supună și să se jertfească pentru ele. Sufletul aristocratic își acceptă egoismul ca pe o stare de fapt, fără să-și pună nici cea mai mică întrebare, fără să resimtă nici un sentiment de duritate, de constrîngere, de arbitrariu, ci mai degrabă ca pe un fenomen ale cărui temeiuri trebuie să se afle în legea primordială a lucrurilor: - dacă ar căuta să denumească într-un fel acest sentiment, ar spune că „este justețea însăși“. În anumite situații, care îl fac la început să șovăie, își mărturisește că există oameni care au drepturi egale cu el; din momentul în care s-a lămurit în privința acestei probleme a rangului, se mișcă neșovăielnic în cercul acestor semeni și egali, manifestînd față de ei aceeași pudoare și același respect delicat pe care și-l acordă sieși, -potrivit unei înnăscute mecanici celeste pe care o cunosc toate astrele. Această finețe, această reținere în relațiile cu cei de o seamă cu el este o prelungire a egoismului său - toate stelele sîn asemenea egoiste-: el își respectă propria persoană în ceilalți și în drepturile pe care le acordă lor, fără să se îndoiască de faptul că schimbul de onoruri și drepturi face parte și el din condiția firească a lucrurilor, în chip de esență a tuturor relațiilor. Sufletul aristocratic dă la fel precum ia, mînat de instinctul pasionat și susceptibil al răsplății pe care îl poartă în străfundurile sale. Noțiunea de „îndurare“ n-are nici sens, nici aromă inter pare; se prea poate că există un chip sublim de a lăsa să se reverse asupră-ti daruri de sus, pentru a le sorbi apoi însetat strop cu strop: dar sufletul aristocratic nu e înzestrat pentru această artă și atitudine. Egoismul său este cel care îl împiedică: în general, lui nu-i place să privească în „sus“, - ci drept înainte, orizontal, domol, sau în jos: - căci el se știe în înalt. 

266

„Poate fi stimat cu adevărat doar cel care nu se caută pe sine însuși“ - Goethe către consilierul Schlösser.

267

Există o zicală pe care mamele chineze o repetă adesea copiilor lor: xiao-xin, „fă-ți mică inimioara!“ Aceasta e adevărata tendință fundamentală a civilizațiilor tîrzii: sîn convins că cel dintîi lucru după care ne-ar putea recunoaște un cetățean al Greciei antice, pe noi, europenii de astăzi, este autodiminuarea noastră, - atît doar, și ar fi îndeajuns pentru a nu fi „pe potriva gustului său“.

268

Ce este, în sfîrșit, vulgaritatea? - Cuvintele sîn niște simboluri vizuale mai mult sau mai puțin exacte ale senzațiilor care revin frecvent și împreună, ale unor grupuri de senzații. Nu e suficient să folosești aceleași cuvinte pentru a te putea înțelege cu ceilalți; mai e necesar să întrebuințezi aceleași cuvinte pentru desemnarea aceluiași fel de trăiri interioare, în fine, să posezi o experiență în comun cu ceilalți. Iată de ce ,oamenii aparținînd unuia și aceluiași popor se înțeleg între ei mai bine decît cei aparținînd unor popoare diferite, chiar dacă aceștia din urmă uzează de aceeași limbă; sau, mai mult decît atît, atunci cînd oamenii au conviețuit îndelung în condiții identice (in aceeași climă, pe același sol, expuși acelorași primejdii, avînd aceleași necesități, îndeplinind aceeași muncă), din aceasta ia naștere o comunitate care „se înțelege“, un popor. În suflete, un număr egal de experiențe ce reveneau frecvent a ieșit biruitor din lupta cu alte experiențe cu o apariție mai puțin frecventă: în privința lor se cade de acord repede, și din ce în ce mai repede - istoria limbajului este istoria unui proces de abreviație -; pe temeiul acestei înțelegeri rapide se creează o unitate strînsă, din ce în ce mai strînsă. Cu cît mai mare e primejdia, cu atît mai mare va fi și necesitatea de a cădea iute și lesne la înțelegere în privința celor de făcut; a te putea înțelege bine în caz de primejdie, lată ceva de care oamenii nu se pot în nici un chip lipsi în relațiile dintre ei. În toate prieteniile, în toate iubirile se reface această experiență: și toate încetează să mai dureze de îndată ce se descoperă că prin aceleași cuvinte unul din cei doi simte, gîndește, presimte, se teme, dorește altceva decît partenerul său. (Teama de „eterna neînțelegere“: iată geniul binevoitor care retine atît de des două persoane de sex diferit :de la o uniune pripită la care îi îndeamnă simțurile și inima și nu vreun „geniu al speciei“ schopenhauerian - !) Care sîn primele grupuri de senzații ce se deșteaptă în interiorul unui suflet, care iau cuvîntul, care dau porunci, iată criteriul care decide întreaga ierarhie, care își impune în cele din urmă tabla de valori. Evaluările valorice ale unui om ne trădează cîte ceva despre structura sufletului său, despre felul în care acesta își consideră condițiile de existentă, propriile-i necesități. Presupunînd acum că dintotdeauna necesitatea i-a apropiat doar pe oamenii care puteau desemna prin semne identice trebuințe și experiențe identice, rezultă în fine că, dintre toate forțele de care au dispus vreodată oamenii, lesnicioasa comunicabilitate a nevoii, adică la urma urmei trăirea exclusivă a unor experiențe mediocre și comune trebuie să fi fost cea mai puternică. Oamenii mai asemănători între ei, mai comuni au fost și mai sîn și acum avantajați, iar cei aleși, mai delicați, mai rari, mai incomprehensibili ajung să fie lesne izolați, doborîți în solitudine de accidente și reușind arareori să se perpetueze prin urmași. Trebuie chemate într-ajutor uriașe forte contrarii pentru a fi opuse acestui natural, mult-prea natural progresus în simile, evoluției omului în direcția similitudinii, a obișnuitului, a mediocrității, a spiritului de turmă a vulgarității!

269

Cu cît mai insistent se apleacă un psiholog - un psiholog înnăscut, predestinat, un ghicitor în suflete - asupra cazurilor excepționale și oamenilor de excepție, cu atît mai mare va fi primejdia la care se expune, aceea de a se sufoca din pricina compătimirii: el are nevoie mai mult decît oricine altcineva de duritate și de seninătate. Căci pieirea, eșuarea oamenilor superiori, a sufletelor de elită constituie o regulă: și e îngrozitor să ai neîncetat în fața ochilor o astfel de regulă. Martiriul mereu reînnoit al psihologului constă în a descoperi într-o bună zi această pieire și apoi de a regăsi, aproape mereu de-a lungul întregii istorii, cazul disperat și fără scăpare al omului superior, acest veșnic „Prea tîrziu!“ în toate sensurile cuvîntului, -nefiind exclus ca acest martiriu să-l determine la un moment dat să se înverșuneze împotriva propriului său destin, să facă o încercare de a se distruge pe sine însuși, -de a „pieri“ el însuși. La aproape toți psihologii se poate observa o predilecție manifestă, o înclinație semnificativă pentru relațiile cu oamenii banali și potoliți: prin aceasta ei își trădează nevoia continuă de a-și tămădui rănile, de a se refugia într-un fel de uitare, departe de toate cele ce li s-au revelat în căutările și vivisecțiile lor, pe scurt, departe de „meseria“ care le apasă conștiința. Teama de propria memorie este o trăsătură caracteristică a psihologului. Judecățile de valoare ale altora îl reduc cu ușurință la tăcere: cu o mină impasibilă el ascultă felul în care se venerează, se admiră, se iubește, se transfigurează acolo unde el se mărginise să privească - sau își mai și disimulează tăcerea, raliindu-se formal unei oarecare opinii superficiale. Situația lui paradoxală poate ajunge de-a dreptul înspăimîntătoare în momentul în care, tocmai acolo unde se deprinsese să nutrească marea compasiune îngemănată cu marele dispreț, mulțimea, oamenii instruiți, fanaticii se deprind la rîndul lor cu marea venerație, - venerația față de „oamenii mari“, ființele-minune în persoana cărora este binecuvîntată și stimată însăși patria, lumea, demnitatea umană, oameni așezați ca model în fața tineretului și care servesc la educația acestuia... și cine știe, poate că în toate cazurile memorabile s-a întîmplat pînă acum același lucru: mulțimea diviniza un zeu, - iar „zeul“ nu era decît un biet animal de jertfă! Succesul a fost dintotdeauna cel mai mare mincinos - iar „opera“ însăși este un succes; marele om de stat, cuceritorul, inventatorul sîn într-atît de deghizați în creațiile lor încît nu mai pot fi recunoscuți; „opera“, fie ea a artistului sau a filozofului, numai ea este aceea care îl inventează pe creatorul său, pe cel considerat a fi creatorul; „oamenii mari“, în felul în care sîn venerați, par niște lamentabile poezioare scrise ulterior; în lumea valorilor istorice domnește moneda falsă. Marii poeți bunăoară, acești Byron, Musset, Poe, Leopardi, Kleist, Gogol (nu mă încumet să-i numesc pe cei mai mari, dar îi subînțeleg), - iată-i arătîndu-ni-se așa cum sîn, poate așa cum sîn obligați să fie: oameni ai clipei, entuziaști, senzuali, copilăroși, ușuratici și pripiți cînd trebuie să-și manifeste încrederea sau neîncrederea; cu suflete care au de obicei cîte o fisură de tăinuit; răzbunîndu-si adeseori prin opere vreo terfelire intimă, căutîndu-și des uitarea în avînturi, urmăriți de o memorie prea fidelă, rătăciți între smîrcuri și aproape înamorați de nămolul lor, pînă ajung să se asemuie amăgitoarelor flăcărui ce pîlpîie în jurul mlaștinilor dîndu-se drept stele -- probabil că norodul îi numește atunci idealiști, - luptîndu-se ades cu un îndelung dezgust, cu o fantomă a necredinței care reapare mereu înghețîndu-i și silindu-i să tînjească după glorie și să înfulece lacomi „încrederea în sine“ din palmele lingușitorilor amețiți: - ce martiriu sîn acești mari artiști, și oamenii superiori în general, pentru cel care i-a ghicit! Cît de lesne de înțeles e faptul că tocmai din partea femeii-cea atît de clarvăzătoare în materie de suferință și totodată avidă să ajute și să salveze, dorință ce îi depășește cu mult puterile, din păcate - ei se bucură de acele accese de compasiune nelimitată, de devotament absolut pe care mulțimea, mai ales mulțimea adoratoare nu o înțelege, răstălmăcind-o prin interpretări curioase și orgolioase. Această compasiune se amăgește mereu în privința puterilor sale; femeia ar vrea să creadă că iubirii totul îi este cu putință, - aceasta-i superstiția ei. Dar vai, cunoscătorul inimii își dă seama cît de săracă, neajutorată, uzurpatoare, neîndemînatică și mai degrabă capabilă de distrugere decît de salvare este chiar și cea mai bună, cea mai profundă iubire! - Se prea poate ca sfînta legendă și deghizamentul vieții lui Iisus să ascundă unul dintre cele mai dureroase cazuri de martiriu îndurat de omul care cunoaște iubirea: martiriul unei inimi preacurate și pline de un dor fără seamăn, nesățioasă de iubire omenească, o inimă care cerea să iubească și să fie iubită, atît și nimic mai mult, și o cerea cu duritate, cu furie, cu teribile izbucniri de mînie împotriva celor care îi refuzau iubirea; povestea unui biet om însetat și nesățios de iubire care a trebuit să născocească iadul pentru a-i trimite acolo pe cei care refuzau să-l iubească, - și care, învățîndu-se în cele din urmă să cunoască iubirea omenească, a trebuit să inventeze un dumnezeu alcătuit din iubire pură, din putință de a iubi, - un dumnezeu căruia iubirea omenească, atît de nevolnică, atît de neștiutoare îi inspira milă! Cel care simte astfel, cel care se pricepe astfel la iubire, - acela caută moartea. - Dar la ce bun să ne lăsăm pradă unor astfel de gînduri dureroase? Doar dacă am h obligați

270

Orgoliul și dezgustul intelectual al oricărui om care a suferit profund- gradul de profunzime al suferinței pe care îl pot atinge oamenii fiind aproape suficient pentru a determina locul lor în ierarhie-, înspăimîntătoarea certitudine cu care este el impregnat și colorat din cap pînă-n picioare, certitudinea de a ști mai mult, datorită suferinței sale, decît pot ști cei mai inteligenți și cei mai înțelepți, explorarea multor lumi îndepărtate în care domnește oroarea, lumi în care a viețuit „ca la el acasă“ și despre care „voi nu aveți habar!“ - acest taciturn orgoliu intelectual al suferindului, această mîndrie a alesului cunoașterii, a „inițiatului“, aproape a victimei sale, îl obligă să recurgă la toate formele de deghizament pentru a se feri de atingerile mîinilor indiscrete și miloase și, în general, de tot ceea ce nu este pe măsura lui întru durere. Suferința profundă face din noi niște aristocrați; ea ne însingurează. Una din formele cele mai subtile de deghizament este epicureismul și afișarea unei anumite bravuri a gustului care ia suferința în derîdere, împotrivindu-se tuturor tristeților și profunzimilor. Există „oameni joviali“ care uzează de jovialitatea lor, pentru că ea îi face de nerecunoscut: - ei vor să fie de nerecunoscut. Există „oameni de știință“ care uzează de știință pentru că ea le conferă o aparență de seninătate, pentru că știintificitatea dă posesorului ei o tentă de superficialitate: - ei vor să ne inducă spre această concluzie eronată. Există spirite libere și insolente care caută să tăinuiască și să tăgăduiască că sîn doar niște inimi zdrobite, orgolioase, incurabile (cinismul lui Hamlet- cazul Galiani); uneori însăși nebunia este masca unei certitudini nefaste și neîndoielnice. - De unde rezultă că respectul față de „mască“ și abținerea de la o practicare anapoda a psihologiei și a curiozității sîn indicii ale unui umanism delicat.

271

Lucrul care poate arunca o prăpastie profundă între doi oameni este sensul și gradul diferit al curățeniei. Zadarnică-i întreaga cumsecădenie și utilitate reciprocă, zadarnică-i întreaga bunăvoință: pînă la urmă ei ajung la același rezultat acela de „a nu se mai putea înghiți“! Instinctul suprem al curățeniei îl aruncă pe omul care îl posedă în cea mai uimitoare și mai primejdioasă însingurare, asemănătoare cu aceea a unui sfînt: căci sfințenia constă tocmai în spiritualizarea supremă a instinctului amintit. Un fel de intuiție a indescriptibilei plenitudini pe care ți-o dă euforia îmbăiatului, un fel de ardoare și însetare care îmboldește neîncetat sufletul din noapte spre dimineață, din întunecime și „mîhnire“ către limpezime, strălucire, profunzime, subtilitate -: pe cît te distinge o astfel de înclinație - o înclinație aristocratică -, tot pe atît te și izolează. - Compasiunea sfîntului este compasiunea față de jegul tuturor celor omenești, prea-omenești. și există grade și altitudini la care compasiunea însăși este resimțită de către acesta ca o necurăție, o murdărie...

272

Semne de noblețe: a nu căuta nicicînd să-ti cobori îndatoririle la nivelul îndatoririlor tuturor; a refuza să cedezi altora, să împarți cu alții propriile-ti responsabilități; a-ți considera privilegiile și exercitarea lor ca îndatoriri.

273

Un om care năzuiește spre țeluri mărețe îi consideră pe toți cei pe care îi întîlnește în cale fie mijloace de a-și atinge țelul, fie frîne și obstacole - sau trecătoare popasuri de odihnă. Bunătatea lui tipic aristocratică față de semeni se poate manifesta doar din momentul în care a ajuns pe culme și domnește. Nerăbdarea și conștiința faptului de a fi osîndit pînă atunci la a face neîncetat pe comediantul - căci războiul nu este altceva decît o comedie și un văl care, ca orice mijloc, maschează telul -, nerăbdarea și conștiința aceasta îi zădărnicesc toate relațiile posibile; acest soi de oameni cunoaște solitudinea și cel mai amar venin al ei.

274

Problema celui care așteaptă. - E nevoie de concursuri de împrejurări și de nenumărate circumstanțe imprevizibile pentru ca un om superior care poartă latent în el rezolvarea unei probleme să intre la momentul potrivit în acțiune - să intre, cum s-ar spune, „în erupție“. De obicei acest lucru nu se întîmplă; pe toate meridianele globului se află oameni în expectativă care nu prea știu ce anume așteaptă și, mai ales, că așteptarea lor e zadarnică. Se mai întîmplă cîteodată să răsune prea tîrziu chemarea vestitoare, întîmplarea, cea care „îngăduie“ trecerea la acțiune, - atunci cînd cei mai buni ani ai tinereții, energiile cele mai active s-au irosit deja în inacțiune; și cîte unul, „sărind în picioare“, își dă seama cu groază că mădularele-i sîn deja amorțite, iar spiritul prea îngreuiat! „E prea tîrziu“ - își zice el pierzîndu-si încrederea în sine și condamnat de-acum la inutilitate pe viată. - Să fie oare „Rafaelii fără mîini“ o regulă, expresia luată în cel mai larg sens cu putință, și nu niște excepții în împărăția geniului? - Poate că geniul nu este chiar așa de rar: dar îi lipsesc mîinile, cele cinci sute de mîini necesare pentru a struni tiranic -ul, momentul prielnic - pentru a apuca prilejul de chică!

275

Cel care nu vrea să vadă măreția unui om, îi va scruta cu atît mai ager scăderile și ceea ce are superficial - dîndu-se astfel el însuși de gol.

276

Sufletul inferior și grosolan este mai bine pregătit pentru a îndura rănile și daunele de tot felul decît sufletul aristocratic: primejdiile care îl amenință pe acesta din urmă sîn fără îndoială mai mari, șansele Lui de a eșua și de a pieri sîn, tocmai datorită complexității condițiilor sale de viată, uriașe. Cînd șopîrla își pierde un deget, îi creste altul la loc: dar nu și omului.

277

- Ce necaz! Mereu aceeași poveste! Odată ridicată casa, observi că ai învățat fără să-ti dai seama un lucru pe care trebuia să-l fi știut înainte de a începe construcția. Etern și odios „Prea tîrziu!“ - Melancolia lucrurilor isprăvite!...

278

- Drumețule, cine ești? Te văd urmîndu-ți drumul, fără de sfidare și iubire, cu privirea de nepătruns; iată-te umed și întristat, precum sonda ce se înaltă mereu neostoită la lumină din toate abisurile - ce căutat-a colo jos? - cu pieptu-ti ce nu suspină, cu buzele-ți ce-și tăinuiesc dezgustul, cu mîna-ți ce doar cu șovăială mai apucă: cine ești? ce ai făcut? Odihnește-te aici: acest lăcaș e ospitalier cu toți, întremează-te! și oricine ai fi, spune-mi: ce îți poftește inima? Ce ți-ar trebui ca să te întremezi? Spune-o doar: tot ce am, îți va fi oferit! - „Pentru întremare? Pentru întremare? O, curiosule, ce tot spui! Dă-mi, te rog - -“ Ce să-ți dau? Ce? spune dar! „Încă o mască! A doua!“

279

Oamenii de o tristețe profundă se dau de gol cînd sîn fericiți: ei au un fel de a se crampona de fericire de parcă ar vrea s-o zdrobească și s-o înăbușe, din gelozie, - ah, ei știu prea bine că ea le va scăpa printre degete!

280

„Jale! Jale! Dar iată! Ea dă înapoi.“ - Într-adevăr! Dar voi n-o prea înțelegeți, dacă vă jeluiți din pricina asta. Ea dă înapoi, dar o face precum cel ce-și ia avînt pentru un mare salt. -

281

„Fi-voi oare crezut? - dar eu am pretenția să mi se dea crezare: niciodată n-am cugetat prea temeinic la propria-mi persoană, iar dacă am făcut-o totuși cîteodată, aceasta s-a întîmplat foarte rar, fiind constrîns, mereu dezinteresat de «obiect» și gata să mă abat de la «mine», mereu neîncrezător în rezultat, aceasta datorită unei suspiciuni de neînvins față de posibilitatea cunoașterii de sine, suspiciune prin care am ajuns să resimt o contradictio în adjecto chiar și în noțiunea de «cunoaștere nemijlocită» pe care teoreticienii își îngăduie s-o folosească: - cam asta ar fi tot ceea ce știu în modul cel mai neîndoielnic cu putință despre mine însumi. Trebuie că există în mine un fel de aversiune care mă împiedică să cred ceva precis în privința persoanei mele. - Se ascunde oare aici vreo enigmă? Pesemne că da; dar din fericire nu eu voi fi acela care s-o spargă în dinți. - Ea vă trădează poate specia din care fac parte? - Mie nu: și nu pot decît să mă felicit pentru asta -.“

282

„Dar ce ți s-a întîmplat?“ - „Nu știu, spuse el șovăind; poate că niște harpii au trecut peste masa mea în zbor.“ - Se întîmplă cîteodată în zilele noastre că un om blînd, cumpătat, discret e cuprins deodată de furie, sparge farfuria, răstoarnă masa, zbiară, tună și fulgeră, insultă pe toată lumea- și în cele din urmă se îndepărtează rușinat, mîniat pe sine, - încotro? la ce bun? Pentru a sta deoparte și a muri de foame? Pentru a se înăbuși cu propriile-i amintiri? - Cel care posedă un suflet elevat, exigent și care arareori își găsește masa pusă și mîncarea gătită, acela a fost dintotdeauna amenințat de mari primejdii: astăzi această primejdie e însă uriașă. Aruncat într-un secol gălăgios și plebeian cu care nu vrea să mănînce din aceeași strachină, el poate pieri lesne de foame și de sete sau, în caz că se va hotărî în cele din urmă să „întindă mîna“ - de pe urma unui acces de dezgust. - Fără îndoială că fiecăruia dintre noi i s-a întîmplat să șadă la mese la care nu avea ce căuta; iar spiritele cele mai rafinate și năzuroase în privința hranei cunosc acea primejdioasă dyspepsia care te apucă atunci cînd îți cade vălul de pe ochi și îți dai seama cu dezamăgire ce ai în farfurie și cine îți sîn comesenii, - greața desertului.

283

E o dovadă de subtilă și totodată aristocratică stăpînire de sine să lauzi - presupunînd că dorești în general să lauzi numai atunci cînd părerile tale nu concordă cu cele ale interlocutorului: - să procedezi altminteri ar însemna să te autoelogiezi, ceea ce este un lucru potrivnic bunului gust, - e vorba firește de o stăpînire de sine ce oferă semenilor plăcute prilejuri și imbolduri de a ne înțelege greșit. Pentru a ne putea permite acest autentic lux al gustului și moralității trebuie să trăim nu printre bădăranii spiritului, ci printre oameni ale căror confuzii și erori ne amuză prin subtilitatea lor, - sau de nu, va trebui să ispășim amarnic această plăcere! - „EI mă laudă: așadar îmi dă dreptate!“ - această concluzie dobitocească ne distruge jumătate din viată, nouă singuraticilor, căci prin ea dobitocul se furișează în vecinătatea și compania noastră.

284

Trăiește într-o seninătate imensă și orgolioasă; mereu dincolo -. Posedă-ți pasiunile, simpatiile și antipatiile, ori dispensează-te de ele, aceasta după bunul tău plac, descinde din înălțimi asupră-le pentru cîteva ceasuri; încalecă pe ele, de parcă ai încăleca niște cai sau, adeseori, niște măgari: - căci trebuie să știi să uzezi la fel de bine atît de nerozia cît și de vîlvătaia lor. Păstrează-ți cele trei sute de fațade; ochelarii negri de asemenea: căci sîn momente în care nimănui nu-i este îngăduit să ne poată vedea ochii și, cu atît mai puțin, „străfundurile“. Întovărășește-te cu viciul cel ștrengar și jovial ce se numește curtoazie. Rămîi stăpîn asupra celor patru virtuți, îndrăzneala, comprehensiunea, afecțiunea, singurătatea. Căci la noi singurătatea e o virtute, o înclinare sublimă și avîntată spre curățenie care ghicește tot ceea ce în atingerea dintre un om și celălalt - „în societate“ - duce inevitabil la necurățenie. Orice comunitate sfîrșește prin a te face într-un fel sau intr-altul, într-un domeniu sau într-altul, mai devreme sau mai tîrziu - „comun“.

285

Cele mai mari evenimente și idei - dar cele mai mari idei sîn și evenimentele cele mai mari- sîn înțelese cel mai tîrziu: generațiile contemporane acestor evenimente nu știu să le trăiască, și trec pe lîngă ele. Lucrurile se petrec la fel ca în împărăția stelelor. Lumina celei mai îndepărtate stele este cea care întîrzie cel mai mult pînă să ajungă la oameni; pînă atunci, omul tăgăduiește că acolo-există vreo stea. „Cîte secole îi sîn necesare unui spirit pentru a fi înțeles?“ - iată încă un criteriu cu ajutorul căruia se poate stabili o necesară ierarhie și ceremonie: necesară atît spiritelor cît și stelelor.

286

„Aici perspectiva e nestînjenită, iar spiritul, înălțat.“ Există însă și oameni de soi contrar, oameni care se află și ei în înalt, care se bucură și ei de o perspectivă nestînjenită - dar care privesc în jos.

287

-- Ce este aristocratic? Ce semnificație are astăzi pentru noi cuvîntul „aristocrat“? Prin ce se trădează, după ce poate fi recunoscut aristocratul, sub cerul acesta apăsător și acoperit al dominației plebeiene ce se instaurează și sub ai cărui nori totul devine opac și plumburiu? - Nu acțiunile sîn cele care îl revelează, - acțiunile sîn totdeauna echivoce, mereu de nepătruns -, nici „operele“. Printre artiștii și savanții zilelor noastre pot fi găsiți destui dintr-acei care prin operele lor își trădează profunda aspirație la aristocratism: însă tocmai această dorință ce tinde spre aristocratism este fundamental diferită de dorințele sufletului aristocratic, ea fiind de-a dreptul indiciul cel mai elocvent și cel mai primejdios al absenței acestuia. În acest domeniu nu operele, ci credința este cea care are cuvîntul hotărîtor, cea care stabilește ierarhia, pentru a relua o veche formulă religioasă într-un sens nou, mai profund: o anumită certitudine fundamentală pe care un suflet aristocratic o nutrește în privința lui însuși, ceva imposibil de căutat, de găsit și, poate chiar, de pierdut. - Sufletul aristocratic posedă respectul de sine. 

288

Există oameni dăruiți cu spirit, fie că o vreau, fie că nu; oricît s- ar suci și s-ar învîrti, oricît și-ar acoperi cu mîinile ochii care îi trădează (- de parcă mîinile nu i-ar trăda și ele! -): în cele din urmă reiese întotdeauna că ei posedă un lucru pe care îl ascund și care se numește spirit. Unul din cele mai subtile mijloace pentru a induce în eroare, cît se poate, cu scopul de a trece drept mai prost decît ești - reputație care în viața comună este de multe ori la fel de dezirabilă ca o umbrelă -, se numește entuziasm: laolaltă cu anexele acestuia, ca de pildă virtutea. Căci, precum spune Galiani, și el se pricepea doar -: vertu est enthousiasme.

289

Din scrierile unui pustnic răzbat întotdeauna sunete ce amintesc de ecoul desertului, de șoaptele și privirile speriate, circumspecte ale singurătății; chiar și din cele mai violente cuvinte ale sale, chiar și din strigătul său răzbate o manieră nouă, mai primejdioasă de a tăcea, de a trece sub tăcere. Cel care a trăit an de an, zi de zi și noapte de noapte singur cu sufletul său, purtînd cu acesta confidențiale certuri și dialoguri, cel care retras în peștera sa - care poate ti un labirint, dar și o mină de aur - s-a preschimbat într-un urs de peșteră sau un căutător de comori sau un balaur păzitor de comori: înseși ideile aceluia vor dobîndi în cele din urmă o colorație crepusculară, un iz de pivniță și de mucegai, ceva incomunicabil și respingător, care îi izbește pe trecători cu adierea-i rece. Pustnicul nu crede că există filozof - presupunînd că întotdeauna filozoful a început prin a fi un pustnic - care să-si fi exprimat în cărți opiniile sale adevărate și ultime: nu se scriu oare cărți tocmai pentru a tăinui cele ce sălășluiesc în adîncul sufletului? - el se va îndoi chiar și de faptul că un filozof poate avea opinii „ultime și adevărate“, întrebîndu-se dacă nu se ascunde, dacă nu trebuie să se ascundă îndărătul fiecărei peșteri o altă peșteră, și mai profundă - o lume mai vastă, mai străină, mai bogată deasupra unei suprafețe, un străfund îndărătul fiecărui fundament, al fiecărei „fundamentări“. Orice filozofie este o superficie - aceasta-i sentința pustnicului: „este ceva arbitrar în faptul că el a adăstat aici, că a privit îndărăt, în juru-i, că de aici a renunțat să sape mai adînc și a lăsat cazmaua din mînă, - aici e ceva suspect“. Orice filozofie ascunde o altă filozofie; orice opinie este totodată un ascunziș. orice cuvînt - o mască.

290

Oricărui gînditor profund îi este mai mult teamă de a fi înțeles decît de a ajunge un neînțeles. În cazul din urmă poate că vanitatea lui este cea care va suferi; însă în primul caz suferă inima, compasiunea sa care spune necontenit: „o, vai, de ce vreți să-mi purtați și voi povara?“

291

Omul, animalul complex, ipocrit, nenatural și opac care neliniștește animalele mai puțin prin forță și mai degrabă prin șiretenia și inteligenta sa, a inventat conștiința împăcată pentru a se bucura măcar o dată de sufletul său așa cum te bucuri de ceva simplu; iar întreaga morală este o falsificare îndelungată și îndrăzneață fără de care n-am putea savura nici un fel de plăcere în contemplarea sufletului nostru. Din acest punct de vedere, există probabil mai multe lucruri ce fac parte din sfera noțiunii de „artă“ decît se crede în mod curent.

292

Filozoful e un om care trăiește, vede, aude, bănuiește, speră, visează fără încetare lucruri extraordinare; un om împresurat de propriile-i gînduri ce vin parcă din afară, de sus sau de jos, nimerindu-l în chip de întîmplări și trăsnete hărăzite de-a dreptul lui; un om care este poate el însuși o furtună ce înaintează îngreuiat de noi fulgere; un om fatal împresurat întotdeauna de bubuituri, vîjîituri și abisuri ce se cască înspăimîntătoare. Un filozof: e o ființă care, vai, se îndepărtează adeseori de ea însăși, se teme adeseori de ea însăși, - dar care e mult prea curioasă pentru a nu „reveni“ iarăși și iarăși „la sine“.

293

Un bărbat care spune: „acest lucru mi-e pe plac, pe acesta mi-l însușesc și vreau să-l ocrotesc, și îl voi apăra chiar de-ar fi să mă lupt cu toată lumea“; un bărbat care e în stare să ducă o treabă la bun- sfîrșit, să înfăptuiască o hotărîre, să rămînă credincios unei idei, să păstreze o femeie, să pedepsească și să doboare un neobrăzat; un bărbat care are o mînie a sa și un paloș al său, și căruia i se alătură de bunăvoie cei slabi, suferinzi, oprimați, chiar și animalele, căci toți aceștia ii aparțin de la natură, un bărbat care este un stăpîn înnăscut, - cînd un astfel de bărbat e cuprins de milă, ei bine! această milă are valoare! Dar ce însemnătate poate avea mila celor care suferă! Sau a celor care mai și propovăduiesc mila! Aproape pretutindeni în Europa zilelor noastre se poate remarca o sensibilitate și o susceptibilitate bolnăvicioasă față de durere, o dezgustătoare lipsă de cumpătare în a te jelui, o moleșire care împopoțonîndu-se cu ajutorul religiei și al zorzoanelor filozofice încearcă să treacă drept ceva superior, - un adevărat cult al suferinței. Lipsa de virilitate a sentimentului botezat „milă“ de aceste cercuri de exaltați este cea care, cred eu, îți sare înainte de toate în ochi. Această recentă formă a prostului gust trebuie suprimată energic și radical; iar pentru a ne feri de ea, v-aș propune să purtăm la gît, deasupra inimii, buna amuletă gai saber, - amuleta „științei vesele“, ca să deslușesc și germanilor înțelesul acestor cuvinte.

294

Viciul olimpian. - În ciuda filozofului care, fiind un englez pur-sînge, a încercat să discrediteze rîsul în ochii tuturor gînditorilor - „rîsul este o regretabilă infirmitate a naturii umane pe care orice gînditor trebuie să se străduiască a o depăși“ (Hobbes) - mi-aș permite să stabilesc chiar o ierarhie a filozofilor în funcție de rangul rîsului fiecăruia - o ierarhie în care treapta supremă o ocupă cei capabili de rîsetele de aur. și, admițînd că și zeii filozofează, presupunere pe care mi-au întărit-o deja cîteva concluzii -, pentru mine nu mai încape nici o îndoială că, filozofînd, ei se pricep totodată să rîdă într-un fel nou, supraomenesc - și aceasta, pe socoteala tuturor lucrurilor serioase! Zeii sîn zeflemiști: se pare că ei nu-și pot retine rîsul nici măcar în timpul acțiunilor sfinte.

295

Geniul inimii, marele enigmatic, zeul ispititor născut pentru a ademeni conștiințele, cel a cărui voce se pricepe să coboare în infernul fiecărui suflet, cel care nu rostește nici o vorbă, nu aruncă nici o privire lipsită de tainica intenție a seducerii, din al cărui meșteșug face parte și arta înfățișării dar nu a adevăratei sale înfățișări, ci a uneia care îi va constrînge și mai mult pe cei ce-l urmează să se îmbulzească mereu mai strîns în juru-i, să-l urmeze din ce în ce mai convinși și mai devotați: - geniul inimii, cel care face să amuțească toate cele zgomotoase și vanitoase și le deprinde cu ascultarea, cel care poleiește sufletele zgrunțuroase și le face să guste o nouă dorință, - aceea de a sta nemișcate și netede ca o oglindă, pentru ca cerul cel profund să se poată oglindi în ele -; geniul inimii, cel care învață mîna butucănoasă și repezită să șovăie și să apuce cu mai multă delicatețe; cel care deslușește sub gheața groasă și opacă comoara ascunsă și uitată, delicioasa picătură de bunătate și spiritualitate, fiind o adevărată baghetă magică pentru descoperirea tuturor grăunțelor de aur ce au zăcut multă vreme îngropate în temnițele lor de mîl și nisip; geniul inimii, din a cărui apropiere și atingere toți pleacă mai bogați decît au fost înainte, dar nu în binecuvîntări și daruri neașteptate, și nici fericiți și apăsați de vreo bunătate străină, ci mai bogați în ei înșiși, înnoiți în propriii lor ochi, desțeleniți, adiați și dezveliți de un vînt de primăvară, mai nehotărîți poate, mai afectuoși, mai fragili, mai sfărîmați, dar plini de speranțe ce n-au încă vreun nume, plini de o voință și de un flux nou, plini de o nouă negare și de un nou reflux - dar ce am făcut, prieteni ai mei? Despre cine v-am vorbit? Să fi uitat oare într-atît, de nu v-am pomenit nici măcar o dată numele lui? Încă puțin, și ați fi ghicit singuri cine-i acest spirit și zeu enigmatic care vrea să fie preamărit astfel. Precum se întîmplă celor care de mici copii s-au aflat mereu pe drum și printre străini, am întîlnit și eu nu puține spirite bizare și destul de primejdioase, dar înainte de toate pe cel despre care tocmai v-am vorbit și pe care l-am reîntîlnit mereu, și nu e unul oarecare, ci zeul Dionysos în persoană, marele zeu echivoc și ispititor căruia odinioară, o știți doar, i-am oferit în taină și cu venerație primii mei născuți - (fiind cel din urmă, mi se pare, care i-a adus o jertfă: căci n-am găsit pe nimeni care să fi priceput ce anume am făcut). De atunci am învățat multe, poate prea multe despre filozofia acestui zeu, - învățături care, după cum am spus, trec din gură-n gură, - eu, cel din urmă discipol și inițiat al zeului Dionysos: și va trebui poate în sfîrșit, în măsura în care mi se va permite, să încep a vă oferi spre degustare, vouă, prietenilor mei, un dram din această filozofie? Cu jumătate de gură, cum se cuvine: căci e vorba de lucruri tainice, noi, străine, uimitoare, neliniștitoare. Faptul însuși că Dionysos e un filozof, și că așadar și zeii filozofează, îmi pare a fi o noutate nu lipsită de anumite riscuri, care va stîrni poate un val de neîncredere de-a dreptul în rîndul filozofilor, - mai puțin în rîndul vostru, prieteni ai mei, căci voi l-ați putea supăra cel mult venind prea tîrziu și pierzînd momentul prielnic: pentru că azi, după cîte mi s-a spus, vouă nu vă prea place să credeți în Dumnezeu și dumnezei. De asemenea, va trebui să depășesc cu sinceritatea povestirii mele anumite limite, ceea ce poate că nu va fi mereu pe placul severelor voastre urechi. Firește, în decursul unor astfel de dialoguri zeul mai sus pomenit mergea cu sinceritatea mai departe, mult mai departe, fiind mereu cu mulți pași înaintea mea... Aș dori chiar, de mi-e îngăduit, să-i atribui, potrivit uzanțelor omenești, frumoase nume solemne, pompoase și virtuoase, să preaslăvesc îndrăzneala lui de cercetător și descoperitor, curajoasa lui onestitate, veridicitatea și dragostea sa de înțelepciune. Dar cu acest fast, cu toate aceste boarfe venerabile un astfel de zeu n-are ce face. „Păstrează-le, ar spune el, pentru tine și semenii tăi și pentru cei care mai au nevoie de ele! Eu - n-am nici un motiv să-mi acopăr goliciunea!“ - Se vede că soiul acesta de zeu și filozof duce poate lipsă de un pic de pudoare. - Odată, el mi-a spus așa: „mi se întîmplă uneori să-i iubesc pe oameni - făcînd aluzie la Ariadna care era de față : omul este pentru mine un animal agreabil, viteaz, ingenios care n-are seamăn pe lume, el se orientează în orice labirint ar nimeri. Eu îi doresc binele: deseori stau și mă gîndesc cum l-aș putea ajuta să progreseze, cum l-aș putea face mai puternic, mai rău și mai profund.“ - „Mai puternic, mai rău și mai profund?“ am întrebat eu înspăimîntat. „Da, repetă el, mai puternic, mai rău și mai profund; și mai frumos totodată“ - și zeul ispititor zîmbi cu zîmbetu-i alcyonian, de parcă ar fi spus o drăgălășenie fermecătoare. Din aceasta ne putem da seama că pudoarea nu este singura calitate care îi lipsește acestei zeități -; și avem în general motive temeinice să bănuim că într-o anumită măsură toți zeii ar putea lua lecții de la oameni. Căci noi, oamenii, sînem - mai umani...

296

O, vai, ce s-a ales din voi, gînduri ale mele scrise și pictate! Parcă mai ieri erați atît de multicolore, tinere și malițioase, atît de pline de spini și de tainice miresme că mă făceați să strănut și să rîd - iar acum? V-ați și despuiat de noutatea voastră, iar cîte unele din voi, mi-e teamă, sîn gata să se preschimbe în adevăruri: atît de nemuritoare arată ele, impresionante în cumsecădenia lor, și atît de plictisitoare! Dar întîmplatu-s-a vreodată altfel? Care-s lucrurile pe care le reproducem cu penele și penelurile noastre de mandarini chinezi, noi, cei ce imortalizăm lucrurile care pot fi descrise? Care-s singurele lucruri pe care le putem eterniza? Ah, numai cele care tocmai se ofilesc și încep să-și piardă parfumul! Ah, doar furtuni ce se îndepărtează vlăguite și sentimente tîrzii, gălbejite! Ah, numai păsări ostenite de zbor, rătăcite în zbor, păsări care se lasă prinse în mînă, - în mîna noastră! Noi imortalizăm cele ce nu mai au mult de trăit și de zburat, numai lucruri istovite și răscoapte! Și numai pentru a putea picta după-amiaza voastră, voi, gînduri ale mele scrise și pictate, numai pentru ea am culori, multe culori, multe gingășii multicolore, și ocruri și cafeniuri și smaragduri și carmine cu zecile: - dar nimeni nu va ghici din a mea pictură splendoarea dimineții voastre, grăbite scîntei și minuni ale singurătății mele, bătrînele, iubitele - - răutăcioasele mele gînduri!

Postludiu. Din nalte piscuri

Amiază-a vieții! Ceas solemn!

Văratică grădină!

Zglobie fericire, ce pîndă și așteptare-i:

La prietenii-mi tînjesc și zi și noapte-i chem,

Dar unde zăboviți? Veniți! Sosit-a ceasul-semn!

Ăst munte înghețat nu-n cinstea voastră

Gătitu-și-a cu roze azi fața-i cenușie?

Pîraiele vă caută, și-n păsăresc azur

Se fugăresc, se luptă, cercînd să vă zărească

Nostalgici nouri, vînturi.

Căci așternut-am vouă pe piscuri masă mare: –

Învecinat cu stele, prăpăstii abisale

S-o mai găsi vreunul ca mine, cine oare?

Mai fost-a un regat întins c-al meu, vreodată?

Iar mierea mea cea dulce - de cine-a fost gustată? . . . .

- și iată-vă, prieteni! - O, vai! Dar nu-s eu cel

Spre care vă-ndreptarăți?

Voi ezitați, surprinși - mai bine, ocărîți!

Schimbatu-mi-am dar pasul, și mînă, nfățișare?

De nu sîn eu, amici, o, spuneți, - cine-s oare?

Un altul s-a născut din eul meu fugit

Si-nstrăinat de mine?

Un luptător ce ades s-a-nvins mereu pe sine

Si-n contra forței sale prea des s-a opintit,

Iar propria-i izbîndă l-a-ncătușat, rănit?

Căutam tărîmuri reci, bătute-n lung și lat

De vîntul înghețat?

Om nu trăia alături, ci doar vreun urs polar,

Uitat-am Omul, Zeul, uitat-am ruga, hula?

Pășesc de-acum, stafie, spre nepătat ghețar?

- Cum, prieteni de demult! Iată, voi păliți,

Iubind și plini de spaimă!

Plecați de-aci mai bine! și făr-de supărare!

În ger și printre pietre voi n-ați ști să trăiți:

E țara caprei negre, ținut de vînătoare.

Slab vînător sîn eu! - Priviți-mi arcul

Ce-ntins se înfioară!

Arcașul cel mai vajnic a-l mînui doar poate –

Dar plîngeți, vai! Săgeata mea omoară,

Fugiți de-aci, e timpul, de nu - vă bate ceasul! .....

Ați și plecat? - O, inimă, iubirea,

Speranța ți-e întreagă:

Deschide-ale porții brațe spre noi prieteni, iar

La cei bătrîni renunță, și uită amintirea!

De tînără tu fost-ai, mai tînără ești acum!

Speranța-n unic brîu ne-nlănțuia pe vremuri,

Însemnele iubirii de-altădată

Pe el sîn pale azi, și cine le mai caută,

Ca-n pergamente, tîlcul? E ars și înnegrit,

De vrei să-l iei în mînă, tu pregeți, te cutremuri.

Și dusă-i prietenia - cum să-i numesc de azi?

Amici-fantome! Noaptea

I-aud bătînd la geam și inima chemîndu-mi,

„Ci noi am fost“, spun ochii, „și sînem", plînge șoapta-

O, vorbe ofilite, pierdut parfum de roze!

O, dor al tinereții, iluzii, amăgire!

Credeam c-asemeni mie,

Cei ce-mi sîn rude-ntruna să se schimbe,

Dar și îmbătrîniră, iar vîrsta ne desparte:

Cu mine preschimbatul rămîne-n înrudire.

Amiază a vieții? A doua tinerețe!

Văratică grădină!

Zglobie fericire, ce pîndă și așteptare-i,

La prietenii-mi tînjesc și zi și noapte-i chem.

La noi amici! Veniți! Sosit-a ceasul-semn!

Sfîrșit e cîntul, - vaierul de dor Pe buze mi s-a stins:

Făptaș e-un vrăjitor, amic la ceas fatidic,

Un prieten de amiază - dar cine-i, nu v-o zic

Cu soarele în creștet, el schimbă Unu-n Doi .....

Slăvim acum victoria în dans feeric,

Serbare-ntre serbări:

Sosit-a Zarathustra, un oaspete de seamă!

Și lumea rîde-n lacrimi, perdeaua se destramă,

Mireasă e Lumina, iar mire - Întuneric .....

1 În sanscrită, indicații muzicale de tempo. Gangasrotogati -- precum curge Gangele (presto); kurmagati = umbletul broaștei țestoase (lento); mandeikagati = săritura broaștei (staccato). (n. trad.).

2 În greaca veche: Platon în față, Platon în urmă, himeră la mijloc. Parodia unui vers din „Iliada“ care descrie Himera: „Leu în față, șarpe în urmă, capră la mijloc“. (n. trad.)

3 Eugen Dühring (1833-1921) - filozof materialist; anticreștin; Eduard von Hartmann (1842-1906) a enunțat filozofia inconștientului în care se regăsesc influente din Hegel, Schelling și Schopenhauer. (n. trad).

4 În original Epochistik, cuvînt format de autor pornind de la „epoche“, în greacă: șovăială. (n. trad.).

5 Personaj din Candide de Voltaire (n. Trad.)

6 Dante, Divina Comedie și Goethe, Faust (Eternul feminin ne-nalță-n tării). (n. trad.).

7 Cuvînt creat de Nietzsche din deutsch = german și täuschen = a înșela, a amăgi. (n. trad.).


	cauta aboneaza-te

categorii amuzante anunturi articole diverse edituri funny internet popular software programare promovare software tehnic tehnologii various articles web design "Cu capãtul arcurilor, trecînd, rãzboinicii mîngîie roua..." Yosa Buson (1715-1783) Oradea, Bihor, Romania Webdesign & SEO Pagini web si web developing Software developer Comunitatea online	arhiva carti O listă a cărților a pe care le-am încărcat aici. Ele pot fi citite gratuit (drepturile de autor au expirat și au intrat în patrimoniu public) sau cu acordul autorilor lor (ori ale moștenitorilor acestora), în funcție de caz. afiseaza cartea: Dincolo_de_Bine_si_de_Rau Friedrich Nietzsche - Dincolo de Bine si de Rau Prefață Presupunînd că Adevărul e o femeie, nu-i oare întemeiată bănuiala că toți filozofii, în măsura în care au fost dogmatici, s-au priceput prea puțin la femei? Că gravitatea înspăimîntătoare și insistența neîndemînatică pe care au manifestat-o pînă acum în urmărirea Adevărului au fost mijloace stîngace și necuviincioase pentru a cuceri o femeie? Cert este că Adevărul nu s-a lăsat cucerit: - și toate sistemele dogmatice se prezintă azi dezolate și descurajate, dacă se mai poate spune că sîn încă „prezentabile“! Căci există zeflemiști care afirmă că ele s-au prăbușit, că toate aceste sisteme zac la pămînt, mai mult, că sîn pe punctul de a-și da ultima lor suflare. Dar, vorbind serios, există motive temeinice pentru speranța că toate tipurile de dogmatism filozofic, oricît s-ar fi pretins ele de solemne, definitive și absolute, au fost doar un fel de copilării distinse și stîngăcii de începător. Și poate că nu sîn prea departe timpurile cînd se va înțelege din ce în ce mai bine că piatra unghiulară a atît de sublimelor și absolutelor edificii filozofice pe care filozofii dogmatici le-au înălțat pînă în prezent au fost în fond doar cîteva superstiții populare ce își au obîrșia în timpuri imemoriale; de pildă superstiția sufletului care nu a încetat nici pînă astăzi, în chip de credință în subiect și în Eu, să iște tot felul de dezordini; ori poate cîte-un joc de cuvinte, cîte o capcană gramaticală sau vreo generalizare îndrăzneață a unor fapte deosebit de intime, deosebit de personale, foarte omenești, mult-prea omenești. Să sperăm că filozofia dogmatică a fost doar o făgăduială peste milenii, precum a fost în timpurile mai îndepărtate astrologia, în serviciul căreia se pare că s-a depus mai multă muncă, bani, perspicacitate și răbdare decît pentru oricare altă știință autentică: - ei și pretențiilor ei „suprapămîntene“ îi datorăm marele stil monumental din Asia și Egipt. Se pare că, pentru a-și imprima eternele lor exigențe în inima omenirii, toate lucrurile mari trebuie să se înfățișeze mai întîi în chip de măști monstruoase și înspăimîntătoare: o asemenea mască a fost filozofia dogmatică, de exemplu, sub forma învățăturii Vedanta din Asia sau sub cea a platonismului în Europa. Să nu ne arătăm nerecunoscători față de ea, chiar dacă va trebui să mărturisim că cea mai rea, cea mai tenace și cea mai primejdioasă dintre toate erorile a fost aceea a unui dogmatic, și anume, născocirea lui Platon despre spiritul pur și despre Binele în sine. Însă de acum înainte, cînd această eroare e depășită și Europa poate respira ușurată după acest coșmar sau cel puțin se poate bucura... de un somn mai binefăcător, noi, cei care avem îndatorirea de a veghea, noi sînem moștenitorii întregii energii ce s-a dezvoltat în lupta împotriva acestei erori. Fără îndoială, se pune problema de a așeza Adevărul cu capul în jos, de a nega însuși perspectivismul - condiție fundamentală a oricărei vieți întregi -, de a vorbi despre spirit și despre Bine precum a făcut-o Platon. În chip de doctori, ne este îngăduit chiar să ne întrebăm: „de unde a apărut o asemenea boală la Platon, cea mai frumoasă plantă a antichității? Socrate cel rău a fost acela care i-a inoculat-o? Să fi fost oare Socrate într-adevăr corupătorul tineretului? Și-a meritat el paharul cu cucută?“ - Însă lupta împotriva lui Platon sau, ca s-o spunem mai clar și mai „popular“, lupta împotriva tiraniei clericalo-creștine de-a lungul mileniilor - căci creștinismul este un platonism pentru „norod“ - a creat o stare de minunată tensiune a spiritului în Europa, stare necunoscută pînă atunci pe pămînt; cu un arc atît de întins se pot ochi de acum cele mai îndepărtate ținte. Firește, europeanul resimte această tensiune ca pe o durere; au avut loc deja două încercări grandioase pentru destinderea arcului: mai întîi prin iezuitism, iar mai apoi prin raționalismul democratic: - libertatea presei și lectura ziarelor ne-au îngăduit să ajungem la rezultatul că spiritul nu se mai percepe cu atîta ușurință în chip de „durere“! (Germanii au inventat praful de pușcă - respectele mele! dar revanșa a venit în ziua în care au inventat tiparul.) Însă noi, cei care nu sînem nici iezuiți, nici democrați, și nici măcar îndeajuns de germani, noi, bunii europeni, spirite libere, foarte libere - noi mai resimțim această durere a spiritului și întreaga încordare a arcului său! Și poate că avem și săgeata, ținta, cine știe? Țelul... *SILS-MARIA, Engadinul de Sus,* iunie 1885** Partea întîi:despre prejudecățile filozofilor 1 Voința de adevăr, cea care ne va mai ademeni în tot felul de aventuri periculoase, acea veridicitate faimoasă despre care toți filozofii de pînă acum au vorbit cu venerație: ce de probleme ne-a pus această voință de adevăr! Ce probleme ciudate, răutăcioase, dubioase! Povestea e lungă, - și, totuși, pare să fi început chiar acum. Ce-i de mirare dacă devenim în cele din urmă neîncrezători, ne pierdem răbdarea și ne întoarcem din drum? Că ne deprindem de la acest sfinx să punem, la rîndul nostru, întrebări? Cine e de fapt cel care ne pune aici întrebări? Ce anume din noi năzuiește de fapt la „adevăr“? - În fond, noi am zăbovit îndelung în fața problemei originii acestei voințe, - pînă cînd, în cele din urmă, ne-am împotmolit cu totul în fața unei probleme și mai profunde. Am cugetat asupra valorii acestei voințe. Presupunînd că noi vrem adevărul: de ce nu mai degrabă neadevărul? Sau incertitudinea? Sau chiar neștiința? - Oare problema valorii Adevărului este cea care s-a prezentat în fața noastră, -- sau noi fost-am cei care am pășit în fața ei? Care dintre noi e aici Oedip? Și care e Sfinxul? Precum se pare, este vorba de un rendez-vous de probleme și de întrebări. - Și fi-vom oare crezuți? - ni se pare că, la urma urmei, problema nici nu a fost pusă pînă în prezent, - că noi sînem cei dintîi care am zărit-o, am privit-o în față, am înfruntat-o. Căci ea comportă un risc, și poate că nici nu există vreun altul mai mare. „Cum ar putea lua naștere un lucru din contrariul său? De exemplu, adevărul din eroare? Sau voința de adevăr din voința de a înșela? Sau acțiunea dezinteresată din egoism? Sau contemplația pură și senină a înțeleptului din ardoare? O astfel de geneză este cu neputință; a visa despre aceasta e o nebunie sau chiar mai rău; lucrurile supreme trebuie să aibă o altă origine, una proprie lor, - ele nu ar putea lua naștere din această lume efemeră, înșelătoare, iluzorie și mizeră, din această harababură de amăgiri și pofte! Mai curînd în sînul Ființei, în veșnicie, în zeul ascuns, în „lucrul în sine“ - acolo trebuie că se află obîrșia lor, și nu în altă parte!“ -- O astfel de sentință constituie prejudecata caracteristică prin care pot fi recunoscuți metafizicienii tuturor timpurilor; acest gen de apreciere se află îndărătul tuturor procedeelor lor logice; pornind de la această „credință“ se străduiesc ei către „știință“, către acel lucru care va fi botezat în cele din urmă solemn cu numele de „Adevăr“. Credința fundamentală a metafizicienilor este credința în antinomia valorilor. Nici măcar celor mai prudenți dintre ei nu le-a trecut prin minte să se îndoiască, ajunși la acest prag la care îndoiala era, mai mult decît în oricare altă parte, necesară - chiar dacă s-au lăudat că ei de omnibus dubitandum. Și anume, trebuie să ne îndoim, în primul rînd, de existența antinomiilor, iar în al doilea rînd, să ne întrebăm dacă acele vulgare evaluări și opoziții ale valorilor pe care metafizicienii și-au pus pecetea nu sîn cumva doar niște evaluări superficiale, perspective provizorii, mai mult, doar niște perspective dintr-un anumit unghi, poate că de jos în sus, din „perspectiva broaștei“, ca să folosim o expresie familiară pictorilor. În ciuda întregii valori ce trebuie atribuită adevărului, veridicității, altruismului, s-ar putea să fim nevoiți a atribui o valoare superioară, fundamentală aparenței, voinței de a înșela, egoismului, ar dori. Ar fi chiar posibil ca valoarea acestor lucruri bune și venerabile să consiste tocmai în modul înșelător în care ele sîn înrudite, înnodate, încîrligate și poate chiar identice în esență cu acele lucruri rele ce par să le fie opuse. Poate! - Dar cine este dispus să se preocupe de aceste primejdioase „poate“? Pentru aceasta trebuie să așteptăm apariția unui soi nou de filozofi, care vor avea gusturi și înclinații deosebite, opuse celor ale predecesorilor lor, - filozofi ai primejdiosului Poate, în toate sensurile cuvîntului. - Și o spun cu toată seriozitatea: văd apărînd asemenea noi filozofi. 3 După ce i-am cercetat pe îndelete pe filozofi, după ce le-am citit printre rînduri fără a-i scăpa deloc din ochi, îmi spun că gîndirea conștientă, în cea mai mare parte a ei, trebuie să fie considerată deocamdată ca una din activitățile instinctive, iar gîndirea filozofică, de asemenea; va trebui deci să ne revizuim în întregime concepțiile asupra acestei probleme, așa cum am făcut-o în privința eredității și a calităților „înnăscute“. Precum faptul nașterii nu are nici o importanță în ansamblul cursului anterior și ulterior al eredității, tot astfel nici „conștientul“ nu se opune în vreun mod decisiv instinctivului, - gîndirea conștientă a unui filozof, în cea mai mare parte a sa, este condusă tainic de instinctele sale și canalizată pe căi stabilite. Îndărătul întregii logici și a suveranității aparente de mișcare a acesteia se găsesc evaluările sau, mai pe înțeles, exigențele fiziologice pentru menținerea unui anumit mod de viață. Spre exemplu, ideea că Determinatul are o valoare mai mare decît Nedeterminatul, că aparența are o valoare mai mică decît „Adevărul“: asemenea evaluări ar putea fi, în ciuda importanței normative pe care o au pentru noi, doar niște evaluări superficiale, un fel de nerozii, necesare poate pentru conservarea ființelor de felul nostru. Și anume, în presupunerea că nu tocmai omul este „măsura lucrurilor“... 4 Falsitatea unei judecăți nu constituie încă, după părerea noastră, o obiecție împotriva acesteia; iată poate una dintre cele mai surprinzătoare afirmații ale noului nostru limbaj. Problema care se pune este aceea de a afla în ce măsură poate această judecată să favorizeze, să întrețină viața, să conserve și chiar să amelioreze specia; iar noi sînem predispuși să afirmăm că judecățile cele mai false (dintre care fac parte judecățile sintetice a priori) sîn pentru noi cele mai indispensabile, că omul nu ar putea trăi fără a admite ficțiunile logice, fără a reduce realitatea la măsura lumii pur imaginare a Necondiționatului, a Identității, fără o neîncetată falsificare a lumii prin noțiunea de număr, - că renunțarea la judecățile false ar însemna renunțarea la viață, negarea vieții. A admite faptul că Neadevărul este o condiție a vieții înseamnă desigur a te opune în mod primejdios sentimentului obișnuit al valorilor; iar o filozofie care își îngăduie această cutezanță se plasează, prin aceasta, dincolo de Bine și de Rău. 5 Ceea ce ne incită să-i privim pe filozofi pe jumătate neîncrezător, pe jumătate batjocoritor este nu într-atît faptul că descoperim fără încetare gradul lor de inocență, - că vedem cît de des și cît de lesne se înșeală și se rătăcesc, pe scurt, copilăria și puerilitatea lor, - cît pentru a vedea cu cîtă lipsă de sinceritate dezlănțuie o mare zarvă virtuoasă de îndată ce se atinge, chiar de departe, problema veridicității lor. Ei se prefac cu toții că și-au descoperit și obținut opiniile prin exercitarea spontană a unei dialectici înghețate, pure și divin-nepăsătoare (spre deosebire de misticii de tot felul care, mai cinstiți și mai neciopliți, vorbesc de „inspirația“ lor-): în vreme ce este vorba, în fond, de o afirmație arbitrară, de un capriciu, de o „intuiție“, și, cel mai ades, de o aprigă dorință filtrată și spiritualizată pe care o apără prin pretexte născocite ulterior: - ei sîn cu toții niște avocați și ades chiar apărători șireți ai prejudecăților lor botezate de ei „adevăruri“, - ei sîn foarte departe de acel curaj al conștiinței care își mărturisește sieși minciuna, foarte departe de bunul gust al curajului care face ca acesta să-și rostească minciuna, fie pentru a pune în gardă un dușman sau prieten, fie din exuberanță sau pentru a se ironiza pe sine. Tartuferia țeapănă și moralizatoare cu care bătrînul Kant ne ademenește pe potecile întortocheate ale dialecticii menite să ne conducă sau, mai bine zis, să ne seducă la al său „imperativ categoric“ - iată un spectacol care ne face să surîdem, noi, răsfățații care simțim o atît de mare plăcere urmărind micile răutăți ale bătrînilor moraliști și predicatori de morală. Sau iată acel hocus-pocus al formei matematice cu care Spinoza ajunge să-și cuiraseze și să-și mascheze filozofia - mergînd pînă la „iubirea față de propria înțelepciune“, dacă dăm expresiei sensul corect și exact-pentru a intimida de la bun început îndrăzneala agresorului care s-ar încumeta să-și arunce privirea asupra acestei fecioare de necucerit, această Pallas Atena: - cîtă timiditate, cîtă vulnerabilitate personală ne trădează această mascaradă a unui pustnic bolnav! 6 Am descoperit încetul cu încetul că orice mare filozofie de pînă acum a fost confesiunea autorului ei, constituind un fel de memorii neintenționate sau neobservate; am remarcat de asemenea că în orice filozofie intențiile morale (sau imorale) formau adevăratul germen din care, de fiecare dată, lua naștere întreaga plantă. De fapt, pentru a explica felul în care au luat naștere în realitate cele mai transcendentale afirmații metafizice ale cîte-unui filozof, este întotdeauna indicat (și înțelept) să ne întrebăm mai întîi: la care morală trebuie ele (sau vrea el -) să ajungă? Așadar, eu nu cred în existența unui „instinct de cunoaștere“ care ar fi tatăl filozofiei, ci mai degrabă că un alt instinct s-a folosit, aici precum aiurea, de cunoaștere (și de necunoaștere!) doar ca de o unealtă. Însă cel care va examina instinctele primordiale ale omului pentru a afla cît de mult și-au asumat, chiar și în acest caz, rolul de genii inspiratoare (sau de demoni și spiriduși -), va găsi că fiecare dintre ele s-a îndeletnicit odată cu filozofia - și că fiecare dintre ele ar fi vrut să se prezinte pe sine în chip de țel ultim al existenței, de stăpîn legitim asupra tuturor celorlalte instincte. Căci fiecare instinct rîvnește la stăpînire: și din această postură încearcă el să filozofeze. - Este adevărat că la savanți, la spiritele cu adevărat științifice situația e poate alta - mai „bună“, dacă vreți -, la ei poate că există într-adevăr un fel de instinct de cunoaștere, vreun mic mecanism de ceasornic independent care, întors cu grijă, se achită curajos de sarcina sa, fără ca celelalte instincte ale savantului să participe substanțial. De aceea, adevăratele „interese“ ale savantului se găsesc, de obicei, în cu totul altă parte: în familie, în cîștigarea banilor sau în politică; oarecum, este chiar indiferent în care anume latură a științei își aplică el micul său mecanism; prea puțină importanță are dacă tînărul savant „plin de speranțe“ devine un bun filolog sau un bun micolog sau un bun chimist: - faptul că el devine unul sau altul din aceștia nu îl caracterizează defel. Dimpotrivă, în cazul filozofului nu există nimic impersonal; îndeosebi morala sa este cea care oferă o mărturie hotărîtă și hotărîtoare despre cine este el - adică, în privința ierarhiei celor mai intime instincte ale naturii sale. Cît de răi pot fi filozofii! Nu cunosc nimic mai otrăvitor decît gluma pe care și-a îngăduit-o Epicur la adresa lui Platon și a platonicienilor: el i-a numit dionysokolakes. Cuvîntul înseamnă etimologic și la prima vedere „lingușitori ai lui Dionysios“, așadar anexe ale tiranului și lingăi; dar el înseamnă înainte de toate că aceștia „sîn cu toții comedianți care nu au nimic autentic în ei“ (căci Dionysokolax era porecla populară a comedianților). Și în acest din urmă lucru constă de fapt răutatea pe care Epicur a lansat-o împotriva lui Platon: el a fost contrariat de alura maiestuoasă, de punerea în scenă la care s-au priceput Platon și elevii săi -, dar de care Epicur era incapabil! el, bătrînul dascăl din Samos, care, pitit în mica sa grădină din Atena, și-a scris cele trei sute de cărți, inspirate, cine știe? poate de mînia și invidia față de Platon. - A trebuit să treacă o sută de ani pentru ca Grecia să descopere, în sfîrșit, cine a fost Epicur, acest zeu al grădinilor. - Și a făcut-o oare într-adevăr? 8 În toate filozofiile există un moment în care „convingerea“ filozofului intră în scenă: sau, ca s-o spunem în limbajul unui mister antic: adventavit asinus pulcher et fortissimus. 9 Voi vreți să trăiți „în armonie cu natura“? O, stoici aleși, cîtă înșelăciune a cuvintelor! Imaginați-vă o ființă asemenea naturii, risipitoare fără măsură, indiferentă fără măsură, lipsită de intenții și de considerații, de milă și dreptate, rodnică și pustie și nesigură în același timp, imaginați-vă indiferența personificată în chip de putere - cum ați putea trăi în armonie cu această indiferență? A trăi nu înseamnă oare tocmai a voi să fii altceva decît această natură? A trăi nu înseamnă oare a evalua, a prefera, a fi nedrept, a fi mărginit, a voi să fii diferit? Și presupunînd că deviza voastră „a trăi în armonie cu natura“ înseamnă de fapt „a trăi în armonie cu viața“ cum ar fi cu putință să nu o faceți? La ce bun să creați un principiu din ceea ce sîneți voi înșivă, din ceea ce trebuie să fiți? - Adevărul este cu totul altul: în vreme ce, extaziați, pretindeți că ați descifrat în natură canoanele legilor voastre, voi vreți cu totul altceva, ciudați comedianți, impostori ce vă înșelați pe voi înșivă! Orgoliul vostru dorește să prescrie și să încorporeze naturii, înseși naturii, morala voastră, idealul vostru; voi pretindeți ca ea să fie o natură „în armonie cu Stoa“ și ați vrea să reduceți toate cele existente la o asemănare cu propria voastră imagine - în chip de enormă și eternă apoteoză și generalizare a stoicismului! Cu toată iubirea voastră de adevăr, vă înduplecați într-atît de îndelungat, de stăruitor, de hipnotizant să priviți natura în chip fals, adică stoic, încît ajungeți să nu o mai puteți privi în vreun alt fel, - și nu știu ce orgoliu abisal vă inspiră în cele din urmă nebuneasca speranță că, din moment ce vă pricepeți să vă tiranizați pe voi înșivă - stoicul fiind propriul său tiran -, natura se va lăsa la rîndul ei tiranizată: stoicul nu este, și el, o parte a naturii?... Dar toate acestea sîn o poveste veche și veșnică: ceea ce s-a întîmplat odinioară cu stoicii se mai întîmplă și astăzi din momentul în care o filozofie începe să creadă în ea însăși. Întotdeauna, ea creează lumea potrivit imaginii ei, n-o poate face altfel; filozofia este însuși acest instinct tiranic, voința de putere sub forma ei cea mai spirituală, voința „de a crea lumea“, de causa prima. 10 Rîvna și subtilitatea, aș spune chiar șiretenia cu care se aduce pe tapet pretutindeni în Europa zilelor noastre problema „lumii reale și a lumii aparente“ ne dau de gîndit și ne obligă să luăm aminte; iar cei care aud în culise doar „voința de adevăr“ și nimic mai mult nu dau dovadă de cele mai ascuțite urechi. Este posibil ca, în cazuri izolate și rare, să fie la mijloc o asemenea voință de adevăr, vreo îndrăzneală exagerată și aventuroasă, vreun orgoliu metafizic al pozițiilor pierdute care în cele din urmă va prefera întotdeauna un dram de „certitudine“ unui belșug de posibilități frumoase; s-ar putea să existe chiar fanatici puritani ai conștiinței care să dorească a muri culcați mai degrabă pe un Nimic cert decît pe un Ceva nesigur. Dar acesta e nihilism, însemnul unui suflet deznădăjduit și dezgustat de moarte, oricît de curajoase ar părea atitudinile unei astfel de virtuți. Dimpotrivă, în cazul gînditorilor mai puternici, mai plini de viață, la cei care mai sîn încă însetați de dorința de a trăi, starea de lucruri pare să fie alta: ei iau poziție împotriva aparenței, vorbesc cu dispreț despre „perspectivism“ și nu acordă mai mult credit propriului lor corp decît aparenței potrivit căreia „pămîntul este imobil“, lăsînd astfel să le scape din mîini, cu o mină aparent bine dispusă, bunul lor cel mai cert (căci în ce ai putea crede cu mai multă certitudine decît în propriu-ți corp?) - cine știe, poate în fond ei caută să recucerească un lucru pe care odinioară l-au posedat cu și mai mare certitudine decît trupul, vreun vestigiu fundamental al anticei credințe de odinioară, poate credința în „sufletul nemuritor“ sau în „Dumnezeul antic“, pe scurt, idei pe solul cărora se putea trăi mai bine, adică mai viguros și mai voios decît pe cel al „ideilor moderne“. Se află aici o atitudine de bănuială față de aceste idei moderne, o neîncredere față de toate cele clădite ieri și astăzi; poate că i se adaugă și un ușor dezgust și sarcasm care nu mai suportă talmeș-balmeșul de concepte eteroclite pe care așa-numitul pozitivism îl oferă cumpărătorilor, greața pe care omul cu gusturi mai rafinate o resimte în fața împestrițării și peticelii de bîlci a tuturor acestor pseudofilozofi ai realității care nu au nimic nou și adevărat în afara acestei împestrițări. Din acest punct de vedere îmi pare că trebuie să dăm dreptate acestor sceptici antirealiști de astăzi care ajung la cunoaștere prin intermediul microscopului: instinctul care îi îndepărtează de realitatea modernă nu a fost contestat, - ce ne privesc pe noi întortocheatele lor poteci care îi conduc îndărăt? Esențialul din ei este nu faptul că ei năzuiesc „îndărăt“, ci că ei năzuiesc deoparte. De-ar avea un pic mai mult de vlagă, de zbor, de curaj, de simț artistic, ei ar rîvni dincolo, - și nu îndărăt! 11 Îmi face impresia că în prezent se depun pretutindeni strădanii pentru a deturna atenția de la reala influență pe care Kant a exercitat-o asupra filozofiei germane și pentru a tăinui cu prudență problema valorii pe care el și-o atribuia sieși. Kant era mîndru, mai ales și înainte de toate, de tabla sa de categorii; ținînd-o în mînă, el spunea: „iată cel mai greu lucru care s-a putut întreprinde vreodată pentru cauza metafizicii“. - Să pricepem bine acest „s-a putut vreodată“! El se mîndrea cu faptul de a fi descoperit în om o nouă aptitudine, aceea de a emite judecăți sintetice a priori. Să presupunem că el s-a înșelat în această problemă: însă dezvoltarea și înflorirea rapidă a filozofiei germane își are originea în această mîndrie și în zelul mai tinerilor gînditori în a descoperi pe cît posibil pricini de mîndrie și mai mari - sau măcar cîteva „aptitudini noi“! - Dar să cugetăm, e timpul. În ce chip sîn posibile judecățile sintetice a priori? se întreba Kant, - și cum a răspuns el de fapt? În virtutea unei aptitudini. (Din păcate nu a spus-o astfel, în patru cuvinte, ci într-atît de detaliat, de onest și cu o asemenea risipă germană de cugetări profunde și ornamentate încît vesela niaiserie allemande disimulată în acest răspuns a fost scăpată din vedere.) Cu toții au căzut în extaz la ideea acestei noi aptitudini, iar cînd Kant mai descoperi în oameni și o aptitudine morală pe deasupra, entuziasmul ajunse la culme: căci pe atunci germanii mai erau încă morali și nu aveau încă habar de „realismul politic“. - Sosise luna de miere a filozofiei germane; toți junii teologi ai Institutului din Tübingen se porniră pe dată să cutreiere pădurile, în căutarea „aptitudinilor“. Și cîte nu s-au mai descoperit! - în acea epocă inocentă, îmbelșugată și încă juvenilă a spiritului german pe care răutăcioasa zînă a romantismului o umplea cu sunetele fanfarelor și cîntecelor sale, pe atunci cînd încă nu se știa face deosebire între „a descoperi“ și „a inventa“! Principala descoperire a fost aceea a aptitudinii „suprasenzorialului“: Schelling o boteză cu numele de intuiție intelectuală, venind astfel în întîmpinarea celor mai arzătoare dorințe ale germanilor săi, a căror inimă năzuia în fond doar la pietate. Cea mai mare nedreptate ce ar putea fi comisă față de această mișcare exuberantă și romantică - ea fiind doar tinerețe, în ciuda deghizării sale îndrăznețe în concepte cenușii și bătrînicioase - ar fi aceea de a o lua în serios și de a o trata cu indignare morală; pe scurt, s-a îmbătrînit, -- iar visul s-a risipit. A sosit și ziua în care oamenii s-au frecat la ochi; se mai freacă și astăzi. S-a visat: înainte de toți și mai ales bătrînul Kant a făcut-o. „În virtutea unei aptitudini“ - a spus el, sau cel puțin a gîndit-o. Dar constituie aceasta un răspuns? O explicație? Sau mai degrabă doar o reluare a întrebării? De ce te face opiul să dormi? „În virtutea unei aptitudini", prin al său virtus dormitiva - răspunde doctorul lui Moliere: quia est în eo virtus dormitiva, cujus est natura sensus assoupire. Însă asemenea răspunsuri își au locul într-o comedie, și a sosit în fine momentul să înlocuim întrebarea kantiană „în ce chip sîn posibile judecățile sintetice a priori?“ cu o alta: „de ce este necesar să credem în astfel de judecăți?“ - răspunsul fiind că aceste judecăți trebuie luate drept adevărate în scopul conservării ființelor speciei noastre; ceea ce nu împiedică bineînțeles ca ele să poată fi false! Sau, ca s-o spunem mai deslușit, mai grosolan și mai radical: judecățile sintetice a priori n-ar trebui să fie defel „posibile“: noi nu avem dreptul la ele, în gura noastră ele sîn tot atîtea judecăți false. Desigur, a le lua drept adevărate este necesar, aceasta e o credință de fațadă, o aparență care face parte din optica și perspectiva vieții. - Și dacă mai trebuie să vorbim despre influența uriașă pe care „filozofia germană“ - sper că se va înțelege dreptul ei la ghilimele - a exercitat-o asupra întregii Europe, fără îndoială că o anumită virtus dormitiva a contribuit la aceasta: trîndavii distinși, virtuoșii, misticii, artiștii, trei sferturi dintre creștini și obscurantiștii politici de toate naționalitățile au fost încîntați să posede, datorită filozofiei germane, un antidot împotriva senzorialismului, încă deosebit de puternic, care se revărsa în acest secol din cel precedent - pe scurt, sensus assoupire... 12 În ceea ce privește teoria atomistă a materiei: ea face parte dintre lucrurile cele mai bine contestate din cîte există; și poate că astăzi în Europa nu se mai găsește nici un învățat într-atît de neînvățat încît să-i mai atribuie o reală importanță în afară de comoda întrebuințare manuală și casnică (adică în chip de prescurtare a mijloacelor de exprimare) -, aceasta mulțumită mai ales dalmațianului Boskovic, care, alături de polonezul Copernic, a fost cel mai mare și cel mai victorios adversar de pînă acum al aparenței. În vreme ce Copernic ne-a convins să credem, în ciuda simțurilor noastre, că Pămîntul nu este imobil, Boskovic ne-a învățat să ne renegăm credința în existența ultimului punct care se mai menținea în acest domeniu, credința în „substanță“, în „materie“, în ultima rămășiță, în părticica infimă, atomul: acesta a fost cel mai mare triumf repurtat vreodată asupra simțurilor. - Dar trebuie să mergem și mai departe și să declarăm un război fără cruțare, un război la cuțite și faimoasei „necesități atomice“ care continuă să supraviețuiască într-atît de primejdios în domenii pe care nu le-ar bănui nimeni, laolaltă cu și mai faimoasa „necesitate metafizică“; - de asemenea, este necesar să-i facem de petrecanie celuilalt atomism, și mai nefast, pe care l-a propovăduit mai cu osebire și mai îndelung creștinismul, atomismul psihic. Fie-mi îngăduit să desemnez cu acest nume credința care consideră sufletul ca pe un lucru indestructibil, etern, indivizibil, o monadă, un atomon: iată credința ce trebuie extirpată din știință! Între noi fie spus, nu este deloc necesar să suprimăm totodată și „sufletul“, renunțînd astfel la una din cele mai vechi și mai venerabile ipoteze din cîte există, precum o fac cu neîndemînare naturaliștii, care de-abia au atins „sufletul“, că l-au și scăpat din mîini. Însă calea spre concepții noi, spre rafinamente noi ale ipotezei sufletului este deschisă: iar noțiuni ca „suflet muritor“, „sufletul - multitudine de subiecte“, „sufletul - edificiu colectiv al instinctelor și pasiunilor“ cer de acum înainte drept de cetățenie în știință. Psihologul nou care pune capăt superstiției ce creștea pînă acum cu o luxuriantă aproape tropicală în jurul noțiunii de suflet se găsește oarecum exilat într-un nou deșert și într-o nouă neîncredere - se prea poate ca sarcina mai vechilor psihologi să fi fost mai ușoară și mai veselă -: în cele din urmă însă el se simte, tocmai prin aceasta, condamnat la a inventa - și, cine știe? Poate și la a descoperi. 13 Fiziologii ar trebui să mai chibzuiască înainte de a afirma că instinctul primordial al unei ființe organice este instinctul de conservare. Ființa vie năzuiește înainte de toate să dea curs liber puterii sale -viata, ea însăși, este voită de putere -: instinctul de conservare fiind doar o consecință indirectă, una dintre cele mai frecvente ale ei. - Pe scurt, aici precum și în altă parte, atenție față de principiile teleologice inutile! – cum este acela al instinctului de conservare (pe care îl datorăm inconsecvenței lui Spinoza). În acest fel se ordonează metoda ce trebuie să fie, în esență, economie de principii. 14 Poate că se găsesc astăzi cinci-șase capete în care să mijească ideea că fizica este, și ea, doar o interpretare și o adaptare (îmi îngădui să spun, o adaptare după noi înșine!) a universului și nu o explicație a acestuia: însă, în măsura în care se bazează pe credința în simțuri, ea trece și va mai trebui să treacă multă vreme drept ceva mai mult și, anume, drept o explicație. Ea posedă mărturiile ochilor și ale degetelor, evidența vizibilă și realitatea palpabilă: aceasta exercită asupra unui ev cu gusturi fundamental plebeiene o influentă fascinantă, persuasivă, convingătoare, - căci acest ev adoptă în mod instinctiv canoanele de adevăr ale etern-popularului senzorialism. Ce este clar, ce este „clarificat“? Mai înainte de toate, ceea ce poate fi văzut și pipăit, - pînă la acest punct trebuie extinse toate problemele. Dimpotrivă, farmecul gîndirii platonice constă de-a dreptul în rezistenta ei față de evidența senzorială, gîndire aristocratică a unor oameni care poate că erau dotați cu simțuri mai puternice și mai exigente decît contemporanii noștri, dar care au știut să savureze un triumf superior în a rămîne stăpîni asupră-le și în a arunca peste acest vîrtej pestriț - plebea simțurilor, cum spunea Platon - o plasă de concepte palide, reci și cenușii. Exista în această manieră platonică de subjugare și interpretare a lumii o voluptate de o calitate totalmente diferită de aceea pe care ne-o oferă fizicienii de astăzi, laolaltă cu acești lucrători din fiziologie, darwiniști și antiteologi, cu principiul lor despre „minimumul de energie“, care este de fapt maximumul de nerozie. „Acolo unde omul nu mai are nimic de văzut și de apucat, nu mai are ce căuta“ - firește că acesta este un imperativ cu totul diferit față de cel al lui Platon, care se potrivește însă de minune unei rase dure și harnice de mașiniști și ingineri ai viitorului care vor avea de îndeplinit numai munci grosolane. 15 Dacă vrem să ne ocupăm de fiziologie cu conștiința împăcată, trebuie să respectăm ideea că organele simțurilor nu sîn fenomene în înțelesul pe care îl acordă filozofia idealistă acestui cuvînt: și, prin urmare, ele nu ar putea fi cauze! Aceasta înseamnă acceptarea senzorialismului, cel puțin ca ipoteză regularizatoare, ca să nu spunem ca principiu euristic. Dar cum? există alții care merg pînă la afirmația că lumea exterioară ar fi creația organelor noastre? Dar atunci corpul nostru, ca piesă a acestei lumi exterioare, ar fi opera organelor noastre! Dar, în acest caz, înseși organele noastre ar fi creația organelor noastre! Aceasta este, după părerea mea, o radicală reductio ad absurdum, presupunînd că noțiunea de causa sui este o absurditate radicală. Așadar, lumea exterioară - nu este creația organelor noastre? 16 Mai există încă cercetători inofensivi ai Sinelui care cred în „certitudini nemijlocite“, spre exemplu „eu gîndesc“, sau, cum era cazul superstiției lui Schopenhauer, „eu vreau“: de parcă în acest caz cunoașterea ar fi reușit să-si sesizeze obiectul în stare pură și nudă, în chip de „lucru în sine“, fără vreo falsificare din partea subiectului și nici din partea obiectului. Dar „certitudinea nemijlocită“, precum și „cunoașterea absolută“ sau „lucrul în sine“ conțin o contradictio in adjecto, și voi repeta de o sută de ori: ar trebui să ne eliberăm în sfîrșit de ispita cuvintelor! Norodul n-are decît să creadă că cunoașterea înseamnă „a cunoaște capătul lucrurilor“, filozoful însă trebuie să-și spună: dacă analizez procesul exprimat în propoziția „eu gîndesc", obțin o serie de afirmații îndrăznețe a căror justificare este dificilă, poate chiar imposibilă, - de pildă că eu sîn cel ce gîndește, că în general trebuie să existe ceva care gîndește, că gîndirea este activitatea și produsul unei ființe concepute în chip de cauză, că există un „Eu“, în fine, că s-a stabilit în prealabil ce anume se înțelege prin gîndire, - că eu știu ce este gîndirea. Căci, de nu m-as fi decis în prealabil asupra problemei, cum aș putea să hotărăsc că nu este vorba mai degrabă despre „a voi“ sau „a simți“? Pe scurt, acel „eu gîndesc“ presupune că eu compar starea mea momentană cu alte stări cunoscute de mine pentru a stabili ce anume este el: dat fiind că sîn nevoit să recurg la „cunoștințe“ din alte domenii, acest „eu gîndesc“ nu are pentru mine nici o valoare de certitudine nemijlocită. - În schimbul acestei „certitudini nemijlocite“, în care poate crede norodul în anumite cazuri, filozofului i se dă un mănunchi de probleme metafizice, adevărate probleme de conștiință intelectuale, care sună astfel: „De unde am luat noțiunea de «a gîndi»? De ce cred eu în cauză și în efect? Ce îmi dă dreptul să vorbesc despre «eu», și, mai mult, despre un «eu» în chip de cauză și, în sfîrșit, chiar despre un «eu» în chip de cauză a gîndirii?“ Cel care se încumetă să răspundă de îndată la aceste întrebări metafizice invocînd un fel de intuition a cunoașterii, precum o face cel care spune: „eu gîndesc și știu că acest lucru este cel puțin adevărat, real, cert“ - acela va primi ca răspuns din partea unui filozof de azi un surîs și două întrebări: „Domnule, i-ar da poate de înțeles filozoful, este improbabil ca dumneavoastră să nu vă înșelați: dar de ce vă trebuie, cu orice preț, adevărul?“ 17 În ceea ce privește superstiția logicienilor: nu voi conteni vreodată să subliniez un fapt mărunt pe care acești superstițioși îl mărturisesc făr-de plăcere, - și anume, că o idee vine atunci cînd vrea „ea“ și nu cînd vreau „eu“; astfel, a spune că subiectul „eu“ este condiția predicatului „gîndesc“ înseamnă o falsificare a stării de fapt. Ceva gîndește: însă a spune că acest „ceva“ e însuși acel bătrîn și ilustru „Eu“, este, exprimat cu îngăduință, doar o ipoteză, o afirmație, în nici un caz o „certitudine nemijlocită“. În fine, afirmînd că „ceva gîndește“ s-a spus deja prea mult: acest „ceva“ conține de-acum o interpretare a procesului și nu aparține procesului însuși. Se raționează potrivit rutinei gramaticale: „A gîndi este o acțiune, toate acțiunile presupun un subiect activ, așadar ". Atomismul antic plasa printr-un raționament aproximativ asemănător la originea „forței“ ce acționează părticica de materie în care se află această forță și din care ea acționează, atomul; spirite mai severe s-au deprins în cele din urmă să se descurce fără această „rămășită terestră“, și poate că va veni și ziua în care chiar și logicienii se vor obișnui să se dispenseze de acel mărunt „ceva“, rămășită a bătrînului și onestului Eu volatilizat. 18 Farmecul unei teorii constă nu în mică măsură în faptul că e contestabilă: ea seduce tocmai prin aceasta spiritele mai subtile. Se pare că teoria însutit contestată a „liberului arbitru“ își datorează supraviețuirea numai și numai acestui farmec : mereu mai reapare cîte-unul care se simte îndeajuns de puternic pentru a o contesta. 19 Filozofii obișnuiesc să vorbească despre voită de parcă ea ar fi lucrul cel mai temeinic cunoscut din lume; chiar Schopenhauer a lăsat să se înțeleagă că voința ar fi singurul lucru cunoscut realmente de către noi, cunoscut de-a fir-a-păr, fără reținere și adaos. Însă mie mi se pare și acum că, în acest caz precum și în altele, Schopenhauer a făcut același lucru pe care obișnuiesc să-l facă filozofii: el a preluat și a exagerat o prejudecată populară. Voința îmi apare înainte de toate ca un lucru complex, care este o unitate doar în chip de cuvînt, - și tocmai în această unitate a cuvîntului constă prejudecata populară care a înșelat vigilenta mereu neglijabilă a filozofilor. Așadar, să fim măcar o dată mai prudenți, mai puțin „filozofi -, și să spunem: în toate vrerile există în primul rînd o multitudine de sentimente, sentimentul stării din care vrem să ieșim, cel al stării spre care tindem, însuși sentimentul acestor „din“ și „spre“ și, în sfîrșit, o senzație musculară accesorie care, printr-un fel de obișnuință și fără a ne pune în mișcare „mîinile și picioarele“, intră în joc în momentul în care noi „vrem“. Precum „a simți“ și chiar „a simți multiplu“ este în mod evident unul dintre ingredientele voinței, ea conține în al doilea rînd și pe „a gîndi“: în toate actele voinței există o idee dominantă; - și să nu-si închipuie nimeni că ar fi posibil să se izoleze această idee de „a vrea“, pentru a obține ceva care să mai poată fi numit voință! În al treilea rînd, voința nu este doar un complex de simțiri și gîndiri, ci, înainte de toate, și o stare afectivă, tocmai acea stare afectivă dominantă de mai sus. Așa-numitul „liber arbitru“ este de fapt sentimentul de superioritate asupra celui care trebuie să se supună: „eu sîn liber, «el» trebuie să se supună“ - iată lucrul ce se ascunde în toate vrerile, laolaltă cu acea încordare a atenției, acea privire dreaptă fixată exclusiv asupra unui singur lucru, acea apreciere absolută: „În momentul de față acesta e lucrul necesar, și nici un altul“, acea certitudine interioară a actului de supunere ce urmează a fi înfăptuit și toate celelalte sentimente care formează starea sufletească a celui care poruncește. A vrea înseamnă a porunci unui lucru din sine care se supune sau pe care îl credem supus. Dar să luăm aminte acum la esența cea mai ciudată a voinței, - acest lucru atît de multiplu, pentru care norodul are un singur cuvînt: dacă într-un anumit caz dat sînem în același timp poruncitori și supuși, supunîndu-ne, cunoaștem sentimentul constrîngerii, al apăsării, al presiunii, al rezistenței, al mișcării, sentimente ce urmează îndată după actul voinței; însă, în măsura în care avem pe de altă parte obișnuința de a face abstracție de acest dualism, de a ne înșela cu ajutorul noțiunii sintetice a „eu“-lui, o întreagă înlănțuire de concluzii eronate și prin urmare de evaluări false ale voinței înseși vor veni să se atîrne peste vrere, - astfel că cel care vrea, crede cu bună-credință că a voi este suficient pentru a acționa. Dat fiind că în majoritatea cazurilor oamenii s-au mărginit la vrere și că s-au putut aștepta totodată la efectul ordinului dat, adică la supunere, la îndeplinirea actului prescris, aparența a fost tradusă prin sentimentul necesității efectului; pe scurt cel care „vrea“ crede cu un anumit grad de certitudine că vrerea și acțiunea sîn oarecum unul și același lucru -, el atribuie reușita, executarea vrerii înseși voinței, iar această credință întărește în el sentimentul savuros al puterii pe care îl inspiră orice reușită. „Liberul arbitru“ - iată numele acelei complexe stări de plăcere resimțită de cel care vrea, care poruncește și se identifică în același timp cu cel care execută, - gustînd astfel împreună cu el plăcerea de a depăși obstacolele, cu impresia că voința sa este de fapt aceea care a triumfat asupra lor. Astfel, în actul volitiv, plăcerii de a da un ordin i se adaugă plăcerea uneltei care îl execută cu succes; voinței i se alătură „voințe subalterne“, suflete subalterne și docile, corpul nostru nefiind altceva decît edificiul colectiv al mai multor suflete. Leffet cest moi: în acest caz se întîmplă la fel ca și în toate comunitățile fericite și bine organizate, și anume că clasa dominantă se identifică cu succesele comunității. În cazul tuturor vrerilor este vorba pur și simplu de poruncă și supunere, în cadrul unei structuri complexe colective, compuse, precum am mai spus, din mai multe „suflete“: iată pentru ce ar trebui să-și permită un filozof să considere voința în sine din unghiul moralei: și anume, al moralei considerate ca știința unei ierarhii dominatoare, din care ia naștere fenomenul vieții. 20 Diferitele concepte filozofice nu sîn defel arbitrare, ele nu se dezvoltă fiecare pentru sine, ci în relație și rudenie unele față de celelalte. Oricît de bruscă și capricioasă ar fi apariția lor în istoria gîndirii, ele nu fac mai puțin parte din același sistem, în chip de reprezentanți totali ai faunei unui continent. Această afirmație ne este dovedită la urma urmei de siguranța cu care cei mai diverși filozofi vin rînd pe rînd să-si ocupe locul în interiorul unei anumite scheme de bază a filozofiilor posibile. O magie invizibilă îi obligă să parcurgă fără încetare unul și același circuit: oricît de independenți s-ar crede ei unii față de alții prin vrerea lor critică sau sistematică, ceva din ei îi conduce, ceva îi împinge să se perinde unul după celălalt, într-o anumită ordine, ordine sistematică care este aceea a conceptelor și înrudirii lor. De fapt, gîndirea lor este mai puțin o descoperire, ci mai degrabă o recunoaștere, o aducere-aminte, o reîntoarcere la o îndepărtată și străveche reședință a sufletului din care au luat naștere odinioară aceste concepte: - din acest punct de vedere, activitatea filozofică este un fel de atavism de cel mai înalt grad. Ciudata asemănare a tuturor filozofiilor indiene, elene, germane se explică destul de ușor. Din momentul în care există o înrudire lingvistică, este într-adevăr inevitabil ca, datorită unei filozofii comune a gramaticii - aceleași funcțiuni gramaticale exercitîndu-și stăpînirea și autoritatea asupra inconștientului - să existe toate condițiile pentru o dezvoltare și succesiune analoagă a sistemelor filozofice, în vreme ce pentru alte posibilități de interpretare a lumii calea pare să fie închisă. Foarte probabil că filozofii domeniului lingvistic uralo-altaic (în care noțiunea de subiect este cel mai puțin dezvoltată) vor privi lumea cu alți ochi și vor urma alte căi decît indogermanii sau musulmanii: vraja exercitată de anumite funcțiuni gramaticale este de fapt aceea pe care o exercită anumite evaluări fiziologice și particularități rasiale. - Acestea sîn spuse pentru respingerea afirmațiilor superficiale ale lui Locke referitoare la originea ideilor. 21 Causa sui este cea mai grozavă autocontradicție din cîte au fost născocite pînă acum, un fel de lucru nefiresc, o siluire a logicii: însă orgoliul extravagant al omului l-a îndemnat pe acesta să se lase tîrît tot mai profund și mai cumplit în abisurile acestei absurdități. Năzuința sa spre „liberul arbitru“, în înțelesul superlativ și metafizic care din păcate mai domnește încă în creierele semidocte, vrerea de a purta întreaga și ultima responsabilitate pentru actele sale, descărcînd-o din spinarea lui Dumnezeu, a lumii, a eredității, a întîmplării, a societății, este nici mai mult, nici mai puțin decît dorința de a fi însăși această causa sui. Cu o cutezanță mai mare decît aceea a baronului de Munchhausen, omul încearcă, trăgîndu-se de păr, să se smulgă din mlaștina neantului, pentru a se înălța în existentă. Iar de s-ar hotărî vreunul să-i facă vînt neroziei rustice a acestei noțiuni faimoase a „liberului arbitru“ și să și-o scoată din cap l-aș ruga să mai facă un pas pe calea „iluminării“ sale și să procedeze așijderea și în privința contrariului acestei pseudonoțiuni a „liberului arbitru“: mă refer la „vrerea încătușată“ care conduce la un abuz al noțiunilor de cauză și efect. „Cauza“ și „efectul“ nu trebuie concretizate, precum o fac în mod greșit naturaliștii (și toți cei care naturalizează azi în gîndire, asemenea lor -) care se conformează neroziei mecaniciste dominante ce își imaginează cauza drept ceva care trage și împinge pînă în momentul în care este obținut efectul: trebuie să ne folosim de „cauză“ și de „efect" doar ca de niște noțiuni pure, adică în chip de ficțiuni convenționale în scopul desemnării, al comunicării, și nu pentru cel al explicației. Noțiunea de „în sine“ nu conține nici un dram de „legătură cauzală“, de „necesitate“, de „determinism psihologic“, în cazul ei efectul nu este urmarea cauzei, în cadrul ei nu domnește nici o „lege“. Noi singuri am fost cei care am inventat cauzele, succesiunea, reciprocitatea, relativitatea, obligativitatea, numărul, legea, libertatea, temeiul, ținta; iar cînd introducem și amestecăm în lucruri această lume de semne născocite de noi înșine, în chip de lucruri „în sine“, procedăm iarăși precum am făcut întotdeauna, și anume mitologic. „Voința încătușată“ este un mit: în realitate, se poate vorbi doar despre voințe puternice și slabe. - Cînd un gînditor simte că a descoperit deodată în întreaga „înlănțuire cauzală" și în întreaga „necesitate psihologică“ ceva ce seamănă a constrîngere, a necesitate, a succesiune obligatorie, a presiune, a încătușare - aceasta este mai întotdeauna semnul că în cazul lui ceva nu este în regulă: a simți astfel e un simptom revelator, - respectivul se demască pe sine. și, în general, în caz că observațiile mele sîn exacte, problema determinismului este cercetată sub două aspecte diametral opuse, însă întotdeauna într-un mod profund personal: unii nu vor să cedeze cu nici un preț din „responsabilitatea“ lor, din credința în sine, din dreptul personal asupra meritelor tor (acesta e cazul raselor vanitoase -); ceilalți, dimpotrivă, nu vor să-si asume responsabilitatea și vinovăția pentru nimic, dorind, dintr-un tăinuit dispreț de sine, să poată da bir cu fugiții, indiferent în ce direcție, din fața eului lor. Cînd scriu cărți, aceștia din urmă obișnuiesc să ia apărarea în zilele noastre răufăcătorilor; deghizarea lor preferată este un fel de compătimire socialistă. și, într-adevăr, fatalismul celor cu voința slabă se înfrumusețează uimitor din momentul în care reușește să se dea drept la religion de la souffrance humaine: este felul său de a-si demonstra „bunul gust“. 22 Fie-mi îngăduit, ca bătrîn filolog care nu se poate dezbăra de malițiozitate, să arăt cu degetul artificiile de interpretare eronate: acea „legitate a naturii“ despre care voi, fizicienii, vorbiți cu atîta mîndrie, de parcă - - dăinuiește numai și numai datorită interpretării și eronatei voastre „filologii“, - ea nefiind nici fapt și nici vreun „text“, ci mai degrabă doar un aranjament naiv-umanitar, o răstălmăcire a sensului prin care veniți supuși în întîmpinarea instinctelor democratice ale sufletului modern! „Pretutindeni, egalitate în fața legii, - din io acest punct de vedere nici naturii nu i-a mers altfel și nici mai bine ca nouă“: fermecător gînd ascuns în care se deghizează o dată mai mult dușmănia plebeiană împotriva tuturor privilegiilor și tiraniei și, de asemenea, o a doua, mai subtilă formă a ateismului. Ni dieu, ni maître - asta o vreți și voi: așadar, „trăiască legile naturii!“ - nu-i așa? Însă, precum am mai spus-o, aceasta e o interpretare, nu un text; și s-ar putea să apară vreunul care, înarmat cu intenții și artificii de interpretare opuse, să descifreze în aceeași natură și pornind de la aceleași fenomene, triumful brutal și nemilos al voinței tiranice, - un interpret care v-ar revela caracterul general și necondiționat al „voinței de putere“, astfel că mai toate cuvintele ar deveni inutilizabile, și chiar cuvîntul „tiranie“ ar părea un eufemism, o metaforă slabă și blîndă, prea-omenească; și totuși filologul cu pricina ar ajunge pînă la urmă să afirme despre această lume același lucru pe care îl afirmați și voi, și anume că ea are un mers „necesar“ și „previzibil", dar nu pentru că ar conține legi care s-o domine, ci pentru că legile îi lipsesc cu desăvîrșire, fiecare forță parcurgîndu-și în fiece clipă drumul pînă la ultimele ei consecințe. Presupunînd că și aceasta ar fi doar o interpretare -veți fi îndeajuns de zeloși ca să mi-o obiectați? - atunci, cu atît mai bine! 23 Întreaga psihologie de pînă acum a rămas împotmolită în prejudecăți și temeri de ordin moral: ea nu s-a încumetat să pătrundă în adîncuri. A o concepe, precum o fac eu, în chip de morfologie și genetică a voinței de putere, -iată o idee care nu i-a trecut nimănui prin cap, în măsura în care ne este îngăduit să ghicim din toate cele cîte s-au scris pînă acum și a ceea ce a fost trecut sub tăcere. Puterea prejudecăților morale a impregnat profund sfera spiritualității pure, în aparență sfera cea mai rece și mai lipsită de idei preconcepute - exercitînd bineînțeles o acțiune vătămătoare, paralizantă, orbitoare, deformantă. O fizio-psihologie autentică întîmpină rezistențe inconștiente în inima cercetătorului, ea are de luptat cu „inima“: chiar și o teorie despre interdependenta instinctelor „bune“ și „rele“ pare un rafinament de imoralitate care provoacă suferința și dezgustul unei conștiințe încă viguroase și îndrăznețe -, și, cu atît mai mult, o teorie despre derivarea tuturor instinctelor bune din cele rele. Însă, presupunînd că s-ar găsi cineva care să ia afectele de ură, invidie, cupiditate, patima puterii drept afecte esențiale ale vieții, drept lucruri care trebuie să facă parte, în esență și în principiu, din economia generală a vieții, dacă vrem ca viața să fie intensificată -, acest om ar suferi din pricina unei asemenea orientări a judecăților sale ca de un rău de mare. și aceasta nu este încă nici pe departe cea mai penibilă și mai ciudată ipoteză din acest imens și aproape nedesțelenit domeniu de cunoștințe primejdioase: iar cel care vrea va găsi o sută de temeiuri pentru a se tine la distantă de ea - de va fi în stare! Iar dacă totuși nava vi s-a abătut prin aceste meleaguri, ei bine, curaj! strîngeți zdravăn din dinți! deschideți-vă ochii! apucați timona cu nădejde! - vom depăși de-a dreptul morala, cu riscul de a strivi, de a zdrobi poate restul propriei noastre moralități, cutezînd să pornim pe acest drum - dar ce contăm noi! Niciodată navigatorilor și aventurierilor temerari nu li s-a mai înfățișat vreo lume de cunoștințe, mai profundă: iar psihologului care consimte la o asemenea „jertfă“ - acesta nu este sacrifizio dellinteletto, dimpotrivă! - i se va îngădui cel puțin să pretindă în schimb ca psihologia să fie recunoscută iarăși ca regină a științelor, pe care celelalte științe au menirea s-o slujească și s-o pregătească. Căci de acum înainte psihologia este din nou calea ce duce spre problemele fundamentale. Partea a doua: spiritul liber 24 O, sancta simplicitas? În ce simplificare și falsificare ciudată trăiește omul! Nu contenești să te minunezi din momentul cînd ochii ti s-au deprins să vadă acest miracol! Cît de bine am reușit să facem totul din juru-ne limpede și liber și facil și simplu! cum am știut să îngăduim simțurilor noastre să vagabondeze în toate cele superficiale, iar gîndirii noastre să-i inspirăm o dorință divină de salturi zburdalnice și raționamente false! - Cît de bine ne-am priceput de la bun început să ne păstrăm ignoranța, pentru a ne bucura de o libertate, de o lipsă de griji, de o imprudență, de un zel și de o bucurie de a trăi aproape de necrezut, pentru a ne bucura de viată! și numai pe această temelie de acum stabilă și granitică a ignoranței s-a putut construi pînă acum știința, voința de a ști bazîndu-se pe o altă vrere cu mult mai puternică, voința de a nu ști, voința de incertitudine, de neadevăr! Iar această voită nu era contrariul celei dintîi, ci forma ei cea mai ratinată! Nici măcar limbajul, aici precum și în altă parte, nu s-a putut dezbăra de grosolănia sa, continuînd să glăsuiască de contrarii acolo unde era vorba doar de gradații și de o anumită finețe a nuanțelor; de asemenea, tartuferia învederată a moralei, care a devenit acum într-un mod invincibil „carne din carnea noastră, sînge din sîngele nostru“, a denaturat pînă și cuvintele din gura noastră, a cunoscătorilor: ici și colo observăm și ne amuzăm că de-a dreptul știința este cea care caută să ne retină mai cu osîrdie în acest univers simplificat, completamente artificial, lustruit și falsificat pentru uzul nostru, căci de voie, de nevoie, ei îi place eroarea, fiind în viață - îi e dragă viața! 25 După o introducere atît de veselă, aș dori să se dea ascultare unei vorbe chibzuite: ea se adresează celor mai serioși. Luați aminte, voi, filozofi și prieteni ai cunoașterii, și feriți-vă de martiriu! Feriți-vă să suferiți „de dragul adevărului“! și feriți-vă chiar să vă apărați pe voi înșivă! Aceasta corupe întreaga inocență și delicata imparțialitate a conștiinței voastre, vă îndîrjește împotriva obiecțiilor și a năframelor roșii, vă prostește, vă abrutizează și vă preface în tauri atunci cînd, în lupta cu primejdia, injuria, bănuiala, surghiunul și cu alte urmări și mai brutale ale urii, veți fi siliți să jucați rolul de apărători ai adevărului pe pămînt: - de parcă „adevărul“ ar fi o ființă într-atît de neajutorată și de neîndemînatică încît să aibă nevoie de apărători! să aibă nevoie tocmai de voi, cavaleri ai tristei Figuri, domni gură-cască ai spiritului care îi țeseți pînza de păianjen! La urma urmei, voi știți prea bine că nu voi veți fi aceia care vor avea ultimul cuvînt, că niciodată pînă acum un filozof nu a avut ultimul cuvînt, și că ați face dovada unei veridicități mai lăudabile dacă ați așeza cîteva mici semne de întrebare după formulele voastre preferate și teoriile voastre favorite (și, dacă se va ivi prilejul, chiar după voi înșivă), în locul tuturor gesturilor solemne și a dovezilor pe care le înfățișați în fața acuzatorilor și a curților de justiție! Mai bine dați-vă la o parte! Retrageți-vă în vreun ascunziș! și uzați de măști și de vicleșuguri, ca să fiți confundați! Sau, măcar, temuți un pic! Și nu-mi uitați grădina cea cu zăbrele aurii! și înconjurați-vă de oameni ce sîn precum o grădină, - sau precum o muzică deasupra apelor, la ceas de asfințit cînd ziua în amintire se preschimbă; - alegeți buna solitudine, cea liberă, grațioasă și ușoară care vă îndreptățește să rămîneți buni într-un sens sau într-altul! Cît de veninos, șiret, mîrșav te face războiul cel îndelungat pe care nu-l poți purta deschis, pe față! Cît de personal te face o teamă îndelungată, atenția prelungită, ochii ațintiți asupra dușmanului, asupra dușmanilor posibili! Acești surghiuniți ai societății, acești prigoniți și încolțiți, - chiar și pustnicii fără voie ca Spinoza sau Giordano Bruno - devin în cele din urmă întotdeauna, chiar și sub deghizamentul cel mai spiritual, poate chiar fără să o știe ei înșiși, rafinați răzbunători și otrăvitori (să dezgropăm dar în sfîrșit fundamentul eticii și teologiei lui Spinoza?) -nemaivorbind despre nerozia indignării morale, care la un filozof este semnul infailibil al faptului că el și-a pierdut pe de-a-ntregul umorul filozofic. Martiriul filozofului, a sa „jertfire pentru Adevăr scoate la lumină agitatorul și actorul din el; iar presupunînd că i-am cercetat pînă acum doar cu o curiozitate artistică, s-ar putea întîmpla să încercăm dorința primejdioasă, în cazul anumitor filozofi, de a-i vedea în starea lor de degenerare (degenerați în „martiri“, măscărici și demagogi?. Numai că trebuie să știm, de ne va încerca o asemenea dorință, ce ne va fi dat să vedem de fiecare dată: - doar o comedie satirică, o farsă de epilog, dovada neîncetată a faptului că lunga tragedie propriu-zisă s-a terminat: presupunînd că nașterea tuturor filozofiilor a fost o îndelungată tragedie. 26 Omul de elită năzuiește în mod instinctiv la o fortăreață a sa, la un refugiu în care să fie mîntuit de gloată, de mulțime, de vulg, un loc în care să poată uita regula „Omul“ de la care face excepție: - cu excepția cazului în care el va fi aruncat de către un instinct și mai puternic de-a dreptul asupra acestei reguli, dorind s-o cunoască, în sensul măreț și excepțional al acestui cuvînt. Cel care în relațiile cu oamenii n-a trecut prin toate nuanțele suferinței, înverzind și pălind de dezgust, plictiseală, compasiune, posomoreală, însingurare, acela nu este cu certitudine un om de bun-gust; însă dacă el nu-și asumă de bunăvoie toate aceste poveri și neplăceri, ocolindu-le mereu și rămînînd ascuns, cum am mai spus, tăcut și mîndru în fortăreața sa, atunci un lucru e cert: el nu este făcut pentru cunoaștere, nu îi este predestinat. Fiind astfel, el și-ar spune într-o bună zi: „la naiba cu bunul meu gust! regula e mai interesantă decît excepția, - mai interesantă decît mine, excepția!“ - și s-ar porni să coboare, și mai ales să se „amestece“ cu gloata. Studiul omului mijlociu, studiu îndelung și serios care necesită multă prefăcătorie, biruință de sine, familiaritate, relații dubioase-orice relație fiind dubioasă în afara relațiilor cu cei asemeni nouă: - acesta este un capitol necesar din viața oricărui filozof, poate cel mai dezagreabil, cel mai rău mirositor, cel mai bogat în decepții. Însă dacă îi surîde norocul care i se cuvine unui copil al cunoașterii, el va întîlni ajutoare care să-i scurteze și să-i ușureze sarcina, - mă refer la așa-numiții cinici care recunosc cu ingenuitate animalitatea, vulgaritatea, „regula“ pe care o poartă în ei, păstrînd totuși o doză suficientă de spiritualitate și de mîncărime care să-i oblige să vorbească în fața martorilor despre ei înșiși și despre semenii lor: chiar tăvălindu-se cîteodată, în cărțile lor, ca în propriul lor excrement. Cinismul este singura formă prin care sufletele obișnuite acced la ceea ce se numește onestitate; iar omul superior, aflîndu-se în prezenta cinismului, fie el mai grosolan sau mai rafinat, trebuie să-și ciulească urechile și să se felicite de fiece dată cînd chiar în fața lui prinde glas bufonul cel nerușinat sau satirul științific. Se poate chiar întîmpla ca dezgustului să i se adauge încîntarea: și anume atunci cînd, printr-un capriciu al naturii, un asemenea țap indiscret sau maimuțoi nerușinat este dăruit cu geniu, ca în cazul abatelui Galiani, omul cel mai profund, cel mai perspicace și poate și cel mai obscen al secolului său - el a fost mult mai profund ca Voltaire și, prin urmare, într-o bună măsură, și mai tăcut. Și mai ades se întîmplă, precum am spus, ca un cap de savant să fie așezat pe un corp de maimuță, o inteligentă de o finețe excepțională să fie grefată pe un suflet ordinar, -caz frecvent printre medici și, în special, printre fiziologii moralei. și oriunde vreunul vorbește despre om fără amărăciune, ci mai degrabă cu ingenuitate, ca despre un pîntec cu două necesități și un cap cu una singură, pretutindeni unde se vede, se caută și vrea să se vadă mereu doar foamea, dorința sexuală și vanitatea, prezentate ca fiind adevăratele și singurele impulsuri ale acțiunilor umane, pe scurt, oriunde oamenii sîn vorbiți de „rău“ - și nici măcar cu răutate, - acolo amatorul de cunoaștere trebuie să ia aminte cu subtilitate și hărnicie, îndreptîndu-și urechile în direcția din care aude vorbindu-se fără indignare. Căci omul indignat și cel care se sfîșie și se sfîrtecă pe sine cu proprii dinți (în caz că nu sfîrtecă lumea, sau pe Dumnezeu, sau societatea) se prea poate să valoreze din punct de vedere moral mai mult decît satirul rîzător și satisfăcut de sine; însă, din toate celelalte puncte de vedere, el este mai ordinar, mai banal, mai puțin instructiv Nimeni nu minte atît de mult. ca omul indignat. 27 E dificil să te faci înțeles, mai ales cînd gîndești și trăiești gangasrotogati, printre oameni care gîndesc și trăiesc altfel, fie kurmagati sau, în cel mai bun caz, mandeikagati1, „prin sărituri de broască“ -- eu însumi fac totul ca să devin „dificil de înțeles“! - și trebuie să le fim recunoscători din toată inima celor care au bunăvoința să interpreteze cu o anumită finețe ceea ce spunem. Însă în ceea ce îi privește pe „prietenii cei buni“, mereu prea comozi și care, tocmai ca prieteni, își închipuie că au dreptul la comoditate, faci bine dacă le avansezi un loc de joacă, o arenă a nepriceperii lor: vei avea astfel pricină de rîs; - sau să-i înlături cu totul pe acești prieteni buni, - și iar să rîzi! 28 Lucrul cel mai anevoie de tălmăcit dintr-o limbă în alta este tempoul stilului, care are la bază caracterul rasei sau, exprimat în termeni mai fiziologici, ritmul mediu al „metabolismului“ său. Există traduceri obișnuite și oneste care sîn aproape niște falsificări, căci, involuntar, ele banalizează originalul neștiind să-i redea tempoul viteaz și vesel care îl ajută să salte peste toate obstacolele primejdioase ale lucrurilor și cuvintelor. Limba germană este aproape incapabilă de mișcare presto; astfel, se poate deduce pe drept cuvînt că germanul este incapabil și de multe dintre nuanțele cele mai amuzante și mai îndrăznețe ale unei gîndiri libere, liber-cugetătoare. Precum buffo-ul și satirul îi sîn străine de trup și de conștiință, tot astfel Aristofan și Petroniu sîn pentru el intraductibili. La germani se găsesc din belșug toate varietățile de gravitate maiestuoasă, de densitate, de solemnitate greoaie, toate genurile stilistice interminabile și plictisitoare, - fie-mi iertat dacă voi spune că nici proza lui Goethe, prin amestecul ei de rigiditate și grație, nu face excepție, fiind o oglindire a „vechilor timpuri bune“ de care aparține și o expresie a gustului german, într-o epocă în care mai exista un „gust german“: cel al rococo-ului în moribus et artibus. Lessing face excepție, grație naturii sale de comediant care pricepea multe și se pricepea la multe: nu întîmplător a fost el traducătorul lui Beyle și s-a refugiat cu plăcere în apropierea lui Diderot și Voltaire, și, mai bucuros, printre poeții comici ai Romei: - chiar și în tempo, Lessing iubea gîndirea liberă, fuga din Germania. Dar cum ar putea imita limba germană, fie chiar în proza lui Lessing, tempoul lui Machiavelli, care în al său Principe ne face să respirăm aerul uscat și subtil al Florenței, neputîndu-se retine de la a expune cele mai serioase probleme într-un allegrissimo impetuos: aceasta nu fără un oarecare sentiment artistic malițios născut din îndrăzneala unui astfel de contrast, - idei lungi, grele, dure, primejdioase, un tempo de galop și un umor îndrăzneț de cea mai bună calitate. Cui i-ar fi îngăduit să se încumete în sfîrșit la o traducere germană a lui Petroniu, a celui care, mai mult ca oricare mare muzician de pînă acum, a fost virtuosul prestoului atît în invenții și în capricii, cît și în vocabularul său: - ce-au a face, la urma urmei, toate mocirlele acestei lumi bolnave și rele, chiar și cele ale „lumii antice“, cîtă vreme se aleargă, precum o face el, pe picioare de vînt, cu elanul, suflul, ironia eliberatoare a unui vînt care însănătoșește toate lucrurile, făcîndu-le să alerge! Iar cît privește pe Aristofan, acest spirit ce transfigurează și completează antichitatea și de dragul căruia întregului elenism i se iartă vina de a fi existat, (presupunînd că s-a priceput pe de-a-ntregul ce anume trebuie iertat și transfigurat), nu cunosc nimic care să mă fi predispus mai mult să visez la natura enigmatică de Sfinx a lui Platon decît acel petit fait, din fericire păstrat pentru noi: la căpătîiul patului său de moarte nu s-a găsit nici o Biblie și nici vreo scriere egipteană, pitagoreică sau platonică, - ci un exemplar din Aristofan. Cum ar fi putut îndura viața un Platon - viața elenă, căreia îi spusese Nu, - fără să fi existat un Aristofan! 29 Independența aparține celor mai puțini la număr: ea este privilegiul celor puternici. Iar cel care și-o asumă, fie chiar îndreptățit fiind, dar fără a fi constrîns s-o facă, dovedește prin aceasta că este nu numai puternic, ci probabil și îndrăzneț pînă la exuberanță. El pătrunde într-un labirint, înmiind primejdiile oricum inerente ale vieții, dintre care nu cea mai mică e primejdia că nimeni nu vede nici felul și nici locul în care el se rătăcește, se izolează și în care va fi sfîșiat bucată cu bucată de vreun minotaur ascuns în peșterile conștiinței. Dacă un astfel de om piere, totul se petrece atît de departe de înțelegerea oamenilor, încît pe aceștia nici nu-i mișcă, nici n-o simt: - iar el nu se mai poate reîntoarce! El nu mai poate reveni nici măcar la compătimirea oamenilor! 30 Este inevitabil - și chiar just! - ca supremele noastre vederi să pară nebunii și cîteodată chiar crime cînd ajung clandestin în urechile celor care nu sîn făcuți și predestinați să le înțeleagă. Deosebirea dintre exoteric și ezoteric, adoptată odinioară de filozofii indieni, greci, persani și musulmani, pe scurt, pretutindeni unde se credea într-o ierarhie și nu în egalitatea de fapt și de drept, - această deosebire se bazează mai puțin decît se crede pe faptul că filozoful exoteric rămîne în exterior, privind, evaluînd, măsurînd și judecînd din afară și nu dinlăuntru: mai esențial este faptul că el privește lucrurile de jos în sus, - iar filozoful ezoteric, de sus în jos! Privită din anumite înalturi ale sufletului, însăși tragedia încetează să mai pară tragică; iar dacă am strînge toate suferințele lumii în una singură, cui i-ar mai fi îngăduit să se încumete la a spune că această priveliște ne va ispiti și ne va constrînge inevitabil la compătimire, așadar la o dublare a suferințelor?... Ceea ce unei specii de oameni superiori îi servește drept hrană sau mîngîiere, pentru o altă specie, cu totul diferită și mult inferioară, este aproape o otravă. Virtuțile omului obișnuit ar putea să apară în ochii unui filozof ca vicii și slăbiciuni; se prea poate ca un om superior să fie nevoit să degenereze și să decadă pentru a putea cuceri calitățile care să-l facă să fie venerat ca un sfînt în lumea inferioară în care s-a scufundat. Există cărți care au asupra sufletului și sănătății efecte contrarii, după felul în care sîn folosite de cître un suflet inferior, cu o energie vitală scăzută sau de către unul superior și cu o energie viguroasă: în primul caz, aceste cărți sîn primejdioase, corozive, dizolvante, în cel de al doilea fiind chemări la arme care îi provoacă pe cei mai viteji să-și arate întreaga lor vitejie. Cărțile „pentru toți“ sîn întotdeauna cîrti rău-mirositoare: ele aduc cu sine mirosul oamenilor mărunți. De obicei locurile în care norodul mănîncă și bea, și chiar cele în care venerează, duhnesc. Nu trebuie să mergi în biserici, de vrei să respiri aer curat. - 31 În anii tinereții venerezi și disprețuiești fără a fi deprins încă acea artă a nuance-lor care constituie cel mai mare cîștig ai vieții, trebuind de obicei să plătești scump faptul de a fi opus oamenilor și lucrurilor doar un Da și un Nu. Totul este orînduit pentru ca cel mai rău dintre toate gusturile, gustul absolutului, să fie batjocorit și maltratat cu cruzime, pînă în momentul în care omul se deprinde să pună un dram de artă în sentimentele sale și să încerce mai degrabă artificialul: precum o fac adevărații artiști ai vieții. Pornirile mînioase și respectuoase proprii tinereții par să nu-și îngăduie o clipă de răgaz pînă n-au falsificat într-atît oamenii și lucrurile încît să li se poată abandona: - tinerețea, ea însăși, este ceva ce falsifică și amăgește. Mai tîrziu, cînd sufletul tînăr, martirizat de numeroasele deziluzii, se întoarce în cele din urmă bănuitor împotriva lui însuși, arzător și sălbatic încă, chiar și în suspiciunea și în remușcările sale: cum se mai mînie el, cum se sfîșie nerăbdător, cum se răzbună de îndelungata-i autoorbire, de parcă ar fi fost o orbire intenționată! În această perioadă de trecere te pedepsești pe tine însuți, suspectîndu-ți propriile sentimente; îți torturezi entuziasmul prin bănuială; chiar conștiința curată îți pare o primejdie, un văl aruncat asupră-ți, în chip de ostenire a unei onestități mai rafinate; și, mai presus de toate, iei atitudine, o atitudine de fapt împotriva „tinereții“. - Iar un deceniu mai tîrziu, înțelegi că toate acestea mai aparțineau tot tinereții! 32 În decursul celei mai îndelungate perioade din istoria umanității - denumită epoca preistorică - valoarea sau non-valoarea unei acțiuni se deducea din consecințele sale: actul în sine era la fel de puțin luat în considerație ca și originea sa, lucrurile petrecîndu-se aproximativ la fel ca în China, chiar și aceea a zilelor noastre, unde o distincție sau o dezonoare a copilului se răsfrînge asupra părinților, puterea retroactivă a succesului sau a insuccesului fiind aceea care îi îndruma pe oameni să considere o acțiune drept bună sau rea. Să denumim această perioadă epoca premorală a umanității; pe atunci imperativul „cunoaște-te pe tine însuți!“ era încă necunoscut. Dimpotrivă, în decursul ultimelor zece milenii, în numeroase regiuni ale globului s-a ajuns pas cu pas la a nu mai atribui vreo valoare consecințelor acțiunii, ci cauzelor ei: iată, în rezumat, un mare eveniment, o considerabilă șlefuire a privirii și a etalonului, consecința întîrziată și inconștientă a valorilor aristocratice și a credinței în „origine“, semnul distinctiv al unei perioade care poate fi desemnată, în sensul cel mai strict al cuvîntului, ca perioada morală: prin ea s-a făcut primul pas spre cunoașterea de sine. Consecințele au fost înlocuite cu originea: ce răsturnare a perspectivei! O răsturnare obținută desigur în urma unor îndelungi lupte și vicisitudini! La drept vorbind, era o superstiție nouă și funestă, o limitare ciudată a interpretării ce venea astfel la putere: originea unei acțiuni, în sensul cel mai strict al cuvîntului, era atribuită unei intenții. Se cădea de acord asupra faptului că valoarea unei acțiuni rezidă în valoarea intenției sale. Intenția în chip de unică origine și preistorie a unei acțiuni: sub semnul acestei prejudecăți s-au rostit laude și dojeni, s-au pronunțat verdicte, și chiar s-a filozofat pînă mai ieri pe pămînt. - Însă acum n-ar trebui oare să simțim în sfîrșit necesitatea de a purcede din nou la o răsturnare și dislocare radicală a valorilor printr-o nouă reîntoarcere spre sine și o nouă aprofundare a omului? - n-am ajuns noi oare în pragul unei perioade care ar putea fi caracterizată, mai întîi negativ, ca extramorală? - astăzi, cînd începe să cîștige teren bănuiala, cel puțin printre noi, imoraliștii, că valoarea decisivă a unei acțiuni rezidă tocmai în ceea ce are ea neintenționat, și că întreaga ei intenționalitate, tot ceea ce poate fi văzut, știut, tot ceea ce poate deveni „conștient“ din ea aparține încă suprafeței și epidermei sale, - care, ca orice epidermă, trădează cîte ceva, dar mai mult tăinuiește. Pe scurt, noi credem că intenția este doar un semn și un simptom care necesită mai întîi o interpretare, un semn încărcat de prea multe semnificații pentru a avea una pentru sine, - că morala, în sensul pe care îl avea pînă acum, așadar morala intențiilor, a fost o prejudecată, o nechibzuială, poate o judecată provizorie, un lucru de genul astrologiei și alchimiei, în orice caz un lucru ce va trebui să fie depășit. Depășirea moralei, într-un anumit sens chiar autodepășirea moralei: acesta ar putea fi numele travaliului îndelungat și tainic hărăzit celor mai rafinate, celor mai cinstite și, totodată, celor mai răutăcioase conștiințe de azi, acestor vii pietre de încercare a sufletului. – 33 Nu e nimic de făcut, trebuie aduse fără milă în discuție și în fața instanței sentimentele devotamentului, ale jertfirii pentru semeni, întreaga morală a autoînstrăinării, precum și estetica „contemplației dezinteresate“ sub a cărei mască o artă demasculinizată, destul de ispititoare, caută să-și făurească astăzi o conștiință curată. Există mult prea mult farmec și dulceață în acele sentimente „pentru ceilalți“ și „nu pentru mine" ca să ne retină de a deveni în cazul lor de două ori mai neîncrezători și de a întreba: „nu sîn oare acestea - ispite?" - Că ele plac - nu numai celui care le încearcă și celui care se bucură de roadele lor, dar pînă și spectatorului simplu, - aceasta nu oferă vreun argument în favoarea lor, ci dimpotrivă, invită la prudență. Așadar, să fim prudenți! 34 Oricare ar fi poziția filozofică pe care ne-am plasa azi, trebuie să recunoaștem că, indiferent cum am privi-o, falsitatea lumii în care ne închipuim că trăim este lucrul cel mai cert și mai stabil pe care îl poate sesiza ochiul nostru; găsim temeiuri peste temeiuri care încearcă să ne seducă la presupunerea că în „esența lucrurilor“ există un principiu amăgitor. insă cel care face răspunzătoare pentru falsitatea lumii însăși gîndirea noastră, așadar „spiritul“ subterfugiu cinstit pe care îl folosește, conștient sau inconștient, orice advocatus dei -: cel care consideră această lume, laolaltă cu spațiul, timpul, forma, mișcarea, ca o concluzie falsă, acela ar avea cel puțin prilejul de a se deprinde în sfîrșit cu neîncrederea față de întreaga gîndire: nu ne-a jucat ea pînă acum cea mai mare festă dintre toate? și ce garanție avem că ea nu va continua să facă ceea ce a făcut dintotdeauna? Vorbind cu toată seriozitatea: inocenta gînditorilor are ceva emoționant, care inspiră respect, ea le permite să se înfățișeze chiar și astăzi în fața Conștiinței cu rugămintea de a-i cere răspunsuri cinstite: de pildă, dacă ea e „reală“, sau de ce se sustrage cu atîta încăpățînare din fața lumii exterioare, ori alte întrebări asemănătoare. Credința în „certitudinile nemijlocite“ este o naivitate morală care ne face cinste, nouă, filozofilor: însă ar trebui să încetăm odată de a mai fi doar oameni morali! Făcînd abstracție de morală, această credință e o nerozie care nu prea ne face cinste! Neîncrederea mereu trează n-are decît să treacă în viața burgheză drept semnul „caracterului rău“, și să facă parte prin urmare dintre imprudente: aici, intre noi, dincolo de lumea burgheză și de Da-urile și Nu-urile ei - ce ne-ar putea împiedica să fim imprudenți și să spunem: filozoful are în fine dreptul la „caracterul rău“, el fiind cea mai batjocoritoare ființă de pînă acum pe pămînt astăzi, el are datoria de a h neîncrezător, de a privi lumea dușmănos din toate abisurile bănuielilor. - Fie-mi iertată această glumă, această caricatură tristă, această întorsătură sumbră: căci eu însumi mi-am schimbat de mult ideile și aprecierile despre escroci și escrocați, și am la îndemînă cîteva ghionturi pregătite pentru mînia oarbă cu care filozofii se împotrivesc ideii de a fi înșelați. și de ce nu? Ideea că adevărul are o valoare mai mare decît aparenta este o simplă prejudecată morală și nimic mai mult; este chiar cea mai puțin dovedită ipoteză din cîte există pe pămînt. Să recunoaștem totuși ceva: viața nu ar fi deloc posibilă fără o perspectivă de evaluări și de aparențe; iar dacă am vrea să suprimăm totalmente „lumea aparentă“, laolaltă cu înflăcărarea și nerozia virtuoasă a anumitor filozofi, presupunînd că voi ați putea s-o faceți, - n-ar mai rămîne nimic din „adevărul“ vostru! De fapt, ce anume ne constrînge să admitem existenta unui antagonism real între ,.adevărat“ și „fals“? Nu e de ajuns să admitem existenta unor grade ale aparentei, precum și a unor umbre și armonii mai luminoase sau mai întunecate ale ei, - a diferitelor valeurs, ca să întrebuințăm limbajul pictorilor? De ce n-ar h lumea care ne privește Pe noi o ficțiune? Iar dacă se va obiecta că „ficțiunea trebuie să aibă și un creator“ - de ce nu s-ar putea răspunde pe șleau: De ce? Acest „trebuie să aibă“ nu aparține, și el, ficțiunii? Oare ne este îngăduit, la urma urmei, să fim cît de cît ironici atît față de subiect cît și față de predicat și complement? Nu îi este îngăduit filozofului să se înalțe deasupra încrederii naive în gramatică? Am tot respectul pentru guvernante: dar n-a sosit oare timpul ca filozofia să renunțe la o credință bună pentru guvernante? 35 O, Voltaire! O, umanitate! O, prostie! „Adevărul“, „căutarea adevărului" sîn lucruri destul de dificile; iar dacă omul se îndeletnicește cu ele prea omenește - „il ne cherche le vrai que pour faire le bien“ - pun prinsoare că nu va găsi nimic! 36 Presupunînd că nu ne este „dăruit“ nimic în afară de lumea noastră de dorinți și patimi, că nu putem atinge vreo altă „realitate“ mai înaltă sau mai profundă în afară de aceea a instinctelor noastre - căci gîndirea exprimă doar relația dintre aceste instincte -: ne va fi oare îngăduit să facem o încercare și să punem o întrebare: această lume, „dăruită“ nu este oare suficientă pentru a înțelege, pornind de Ia cele ce sîn, așa-numita lume mecanică (sau „materială“) ? Nu mă refer la a o înțelege ca pe o iluzie, o „aparență“, o „reprezentare“ (in sensul berkeleyan sau schopenhauerian), ci ca pe o realitate de același rang cu înseși pasiunile noastre, - ca pe o formă mai primitivă a lumii afectelor, lume în care se află înglobat într-o unitate puternică tot ceea ce se ramifică și se profilează mai apoi în procesul organic (si prin urmare, se moleșește și se slăbește -), ca pe un fel de viață instinctuală în care toate funcțiunile organice se află legate sintetic unele de altele: autoreglare, asimilație, nutriție, eliminare, metabolism, - ca pe o formă prealabilă a vieții. - În cele din urmă, nu numai că ne este îngăduit să facem această încercare: însăși conștiința metodei ne-o impune. A nu admite existența mai multor categorii de cauzalități înainte de a fi încercat rezultatele unei singure categorii, înainte de a o fi dus pînă la ultimele ei limite (-pînă la absurd, dacă se poate spune astfel): aceasta este o morală a metodei de la care astăzi nimeni nu se poate sustrage; - aceasta rezultă „prin definiție“, cum spun matematicienii. La urma urmei, întrebarea este dacă noi considerăm într-adevăr voința ca pe o forță ce acționează, dacă credem în cauzalitatea voinței: dacă o facem - și în fond, această credință este însăși credința noastră în cauzalitate -, atunci trebuie să facem o experiență, aceea de a considera ipotetic cauzalitatea voinței ca fiind unica existentă. Desigur, „voința“ poate acționa doar asupra unei „voințe“ - și nu asupra unei „materii“ (asupra „nervilor“, de pildă-): pe scurt, trebuie pusă ipoteza că pretutindeni unde se constată „efecte“, o voită acționează asupra unei alte voințe - și că toate procesele mecanice, în măsura în care ele manifestă o forță ce acționează, sîn chiar o forță a voinței, un efect al voinței. - Presupunînd în sfîrșit că s-a reușit explicarea întregii noastre vieți instinctuale ca o dezvoltare internă și ramificată a unei forme fundamentale unice a voinței - și anume, a voinței de putere, potrivit tezei mele -; presupunînd că toate funcțiunile organice s-au putut reduce la această voință de putere, și că în ea s-ar găsi și soluția problemei procreației și a nutriției - fiind vorba de una și aceeași problemă -, prin aceasta s-ar dobîndi dreptul de a denumi fără echivoc toate forțele ce acționează: voită de putere. Lumea văzută din interior, lumea definită și desemnată prin caracterul ei „inteligibil“ - această lume ar fi tocmai „voința de putere“, și nimic altceva. 37 „Cum? Aceasta nu înseamnă oare, exprimat popular: Dumnezeu e contestat, pe cînd diavolul, nu?“ - Dimpotrivă! Dimpotrivă, prieteni! și, la urma urmei, cine naiba vă silește să vorbiți „popular“? – 38 Precum s-a întîmplat mai ieri, în plin secol al iluminismului, cu Revoluția franceză, această farsă sinistră și, privită din apropiere, inutilă, dar pe care spectatorii nobili și entuziaști din întreaga Europa o interpretau din depărtare atît de îndelung și de pasionat prin propriile lor revolte și entuziasm, pînă ce textul dispăru sub interpretări: tot astfel, s-ar putea întîmpla ca o posteritate nobilă să se înșele iarăși în aprecierea întregului trecut, și doar astfel să-i confere poate un aspect acceptabil. - Ba chiar mai mult, poate s-a și întîmplat acest lucru; nu am fost oare noi înșine această „posteritate nobilă“? și oare nu aparțin acum toate acestea, de vreme ce le înțelegem, - trecutului? 39 Nimeni nu va da prea lesne crezare unei doctrine pentru simplul fapt că ea te face fericit sau virtuos, poate cu excepția „idealiștilor“ drăgălași pasionați de Bine, de Adevăr, de Frumusețe, în a căror baltă înoată laolaltă toate soiurile de dorinți multicolore, greoaie și blajine. Fericirea și virtutea nu constituie niște argumente. Însă chiar și spiritele chibzuite uită adesea că nici nefericirea și răutatea nu constituie contraargumente mai valabile. Un lucru poate fi adevărat, chiar dacă este dăunător și primejdios în cel mai înalt grad; nu-i exclus ca însăși constituția fundamentală a existenței să implice faptul că deplina cunoaștere atrage după sine pieirea, - astfel că vigoarea unui spirit s-ar măsura în doza de „adevăr“ pe care o poate suporta, sau, mai clar, în gradul pînă la care el ar avea nevoie ca acest adevăr să fie diluat, voalat, îndulcit, amortizat, falsificat. Însă nu încape îndoială că pentru descoperirea anumitor părți ale adevărului cei răi și nefericiți sîn mai înzestrați și au șanse mai mari de reușită; nemaivorbind de răii fericiți, - o species trecută sub tăcere de către moraliști. S-ar putea ca duritatea și șiretenia să ofere condiții mai favorabile apariției spiritelor puternice, independente și a filozofilor decît acea blîndețe blajină, delicată, concesivă, acea artă pe bună dreptate atît de prețuită la un savant, de a accepta totul cu ușurință. Să presupunem, ceea ce este esențial în cele de mai sus, că noțiunea de „filozof“ nu se restrînge doar la filozoful care scrie cărți - sau chiar își transcrie în cărți filozofia sa! - Stendhal adaugă o ultimă trăsătură la imaginea filozofului liber-cugetător, trăsătură pe care, de dragul gustului german, nu vreau să neglijez a o sublinia: - căci ea este potrivnică gustului german. „Pour etre bon philosophe, spune cel din urmă mare psiholog, it faut etre sec clair, sans iliusion. Un banquier, qui a fait fortune, a une partie du caractere requis pour faire des decouvertes en philosophie, cest-î-dire pour voir clair dans ce qui est.“ 40 Tuturor lucrurilor profunde le e dragă masca; cele mai profunde dintre ele nutresc chiar o anumită ură față de imagine și de simbol. N-ar trebui oare ca adevăratul deghizament sub care să se fălească pudoarea unui dumnezeu să fie contrariul său? Iată o problemă dubioasă: ar fi fost chiar de mirare să nu se găsească vreun mistic care să se fi încumetat să procedeze el însuși astfel. Există întîmplări într-atît de delicate, încît faci bine dacă le îngropi sub o grosolănie oarecare, făcîndu-le de nerecunoscut; există acte de iubire și de generozitate excesivă în urma cărora lucrul cel mai recomandabil este să apuci un ciomag și să-l snopești în bătaie pe martor: astfel îi vei tulbura memoria. Cîte unii se pricep să-si tulbure și să-și maltrateze propria memorie, pentru a se răzbuna cel puțin pe acest unic complice: - pudoarea e inventivă. Lucrurile de care ne rușinăm cel mai mult nu sîn totodată și cele mai rele lucruri: îndărătul cîte unei măști se ascunde nu numai perfidie, - în șiretenie se află atîta bunătate! Îmi pot imagina un om care, avînd de tăinuit o comoară prețioasă și fragilă, se rostogolește prin viață grosolan și rotund ca un bătrîn butoi de vin mucegăit și ferecat cu strășnicie: astfel o vrea finețea pudoarei sale. Pe un om a cărui pudoare e profundă, soarta și hotărîrile sale delicate îl întîmpină tot pe drumuri pe care putini s-au aventurat vreodată și a căror existentă n-o pot cunoaște nici cei mai apropiați și mai confidențiali semeni ai lui: el își tăinuiește din fața privirii lor atît primejdiile de moarte în care se află cît și certitudinea pe care a recucerit-o. Un astfel de om tăinuit, care folosește instinctiv vorbirea pentru a tăcea și pentru a trece lucruri sub tăcere, este inepuizabil în pretexte pentru a nu vorbi: el dorește și reușește ca, în locul lui, în inimile și mințile prietenilor săi să sălășluiască o mască a sa; și chiar dacă nu a vrut-o, într-o bună zi el va descoperi că acolo se află totuși o mască, - și că e bine să fie astfel. Toate spiritele profunde au nevoie de o mască: mai mult decît atît, în jurul fiecărui spirit profund se formează neîncetat o mască, datorită interpretării invariabil false, adică anoste, a tuturor cuvintelor sale, a tuturor pașilor săi, a tuturor manifestărilor vieții sale. 41 Trebuie să ne dovedim nouă înșine că sînem hărăziți la independentă și la poruncire; și aceasta, la timpul potrivit. Astfel de încercări nu trebuie ocolite, chiar dacă ele sîn poate cel mai primejdios joc dintre toate jocurile, la urma urmei ele fiind încercări la care nu va asista vreun alt martor sau judecător în afară de noi înșine. Nu te atașa de o persoană: fie ea cea mai dragă dintre toate, - fiecare persoană este o temniță și, totodată, un ungher. Nu te atașa de o patrie: fie ea cea mai pătimită și cea mai nevoiașă dintre toate, - e mai lesnicios să-ti detașezi inima de o patrie victorioasă. Nu te lăsa atașat de un sentiment de compătimire: nici măcar pentru oamenii superiori al căror martiriu deosebit și a căror neajutorare o descoperi întîmplător. Nu te atașa de o știință: chiar dacă vreuna te-ar ademeni cu inestimabile descoperiri ce par să-ti fie hărăzite de-a dreptul ție. Nu te atașa de propria-ți detașare, de nici o depărtare voluptuoasă, ținut îmbătător al păsării ce zboară din ce în ce mai sus, pentru a zări sub ea o întindere mereu crescîndă: - primejdia celui ce zboară. Nu te atașa de propriile-ti virtuți, nu te jertfi în întregime pentru un oarecare și unic detaliu, de exemplu pentru „ospitalitatea“ ta: aceasta e primejdia primejdiilor pentru sufletele alese și bogate care, risipitoare și aproape nepăsătoare față de ele însele, împing virtutea generozității pînă la viciu. Trebuie să știi să te păstrezi: iată cea mai bună dovadă a independenței. 42 Văd apărînd la orizont o nouă specie de filozofi: îndrăznesc să-i botez cu un nume nu lipsit de primejdie. În măsura în care îi ghicesc, în măsura în care se lasă ei ghiciți căci dorința de a rămîne pe undeva enigmatici tine de felul lor de a fi -, acești filozofi ai viitorului ar putea fi denumiți pe bună-dreptate sau poate și pe nedrept, ispititori. Acest nume este la urma urmei doar o tentativă sau, dacă vreți, o tentație. 43 Fi-vor acești filozofi ce vin prieteni ai „adevărului“? Pesemne că da, căci toți filozofii de pînă acum și-au îndrăgit propriile adevăruri. Însă, cu siguranță, ei nu vor fi dogmatici. Le-ar răni orgoliul, și chiar gustul, dacă adevărul lor ar trebui să fie un adevăr pentru toți, aceasta fiind pînă acum dorința tainică și gîndul ascuns al tuturor strădaniilor dogmatice. „Raționamentul meu este raționamentul meu: asupra lui nu are vreun drept nimeni altcineva“ - va spune poate un asemenea filozof al viitorului. „Trebuie să se renunțe la prostul gust de a vrea să te pui de acord cu cei mulți. Binele încetează de a mai fi bun din momentul în care ajunge pe buzele vecinului. și cum ar fi cu putință să existe un bun comun! Cuvîntul se contrazice pe sine: ceea ce poate fi posedat în comun are întotdeauna prea putină valoare. În cele din urmă, totul va fi precum a fost dintotdeauna: lucrurile mari vor rămîne pentru cei mari, abisurile pentru cei profunzi, gingășiile și spaimele pentru cei delicați și, în general și pe scurt, toate raritățile pentru cei rari.“ — 44 Mai e oare nevoie să spun în mod special, după toate cele de mai sus, că și acești filozofi ai viitorului vor fi spirite libere, foarte libere, - precum și, desigur, nu numai spirite libere, ci ceva mai mult, superior mai măreț, ceva fundamental diferit, ce nu trebuie nesocotit și confundat? Însă, spunînd acestea, resimt obligația - aproape la fel de stringentă față de ei înșiși, ca și față de noi, vestitorii și predecesorii lor, noi, spiritele libere! - de a îndepărta de la noi dintr-o suflare o veche și stupidă prejudecată, o confuzie absurdă care a întunecat prea îndelung, precum o negură, noțiunea de „spirit liber“. În toate țările Europei și în America de asemenea se practică în zilele noastre o folosire abuzivă a acestui cuvînt, desemnîndu-se prin el o specie deosebit de restrînsă, captivă și încătușată de spirite care năzuiesc aproximativ la contrariul celor ce se află în intențiile și instinctele noastre, - nemaivorbind de faptul că, ținînd seama de acești noi filozofi care apar, ei nu sîn decît niște ferestre închise și uși zăvorîte. Ca s-o spunem scurt și tăios, aceste spirite numite pe nedrept „libere“ sîn nivelatoare- sclavi elocvenți, scribi conțopiști în serviciul gustului democratic și al ideilor sale „moderne“: cu toții, oameni lipsiți de singurătate, de o singurătate care să fie a lor proprie, flăcăi bravi și neîndemînatici a căror îndrăzneală și bună purtare nu poate fi pusă la îndoială, dar care nu sîn liberi, oameni ridicol de superficiali, îndeosebi în tendința lor fundamentală de a vedea în formele vechii societăți cauza mai tuturor mizeriilor și nereușitelor omenești, tendință prin care se reușește din plin așezarea adevărului de-a-ndoaselea! Telul spre care năzuiesc ei din toate puterile este fericirea turmei, pajiștea cea verde, siguranța, lipsa de primejdie, tihna, înlesnirea vieții pentru toată lumea; cele mai cu osîrdie și mai des intonate cîntece și lozinci ale lor se numesc „egalitatea drepturilor“ și „compătimire pentru toți suferinzii“ - iar suferința însăși e concepută de ei drept un lucru care trebuie desființat. Dimpotrivă, ochii și conștiința noastră își pun întrebarea: unde și în ce fel a crescut planta numită „om“ cu cea mai mare vigoare în înalturi? Noi credem că aceasta s-a petrecut de fiecare dată în circumstanțe diametral opuse, că pentru aceasta a fost necesar ca împrejurările primejdioase ale vieții umane să se amplifice pînă la monstruozitate, că a fost necesară o îndelungată presiune și constrîngere pentru ca facultățile de imaginație și de disimulare ale omului („spiritul“ său) să se dezvolte întru finețe și îndrăzneală, că a fost necesar ca voința sa de viată să se intensifice pînă la a deveni voită absolută de putere: - noi credem că duritatea, violenta, sclavia, primejdiile de pe uliți și din inimi, clandestinitatea, stoicismul, magia și toate felurile de demonisme, toate cele rele, teribile, tiranice, tot ce are omul din animalul de pradă și din șarpe, slujește la fel de bine înălțarea species-ului uman ca și contrariul său. și aceasta nu este încă de ajuns: cele spuse și trecute aici sub tăcere de către noi ne plasează în orice caz la extrema opusă tuturor ideologiilor moderne și tuturor dorințelor de turmă: poate, în chip de antipozi ai acestora? Ce-i de mirare că noi, „spiritele libere", nu sînem tocmai cele mai comunicative spirite? că nu dorim să trădăm în nici un chip de unde se poate elibera un spirit și în ce direcție ar trebui să fie îndreptat apoi? Iar cît privește primejdioasa formulă „dincolo de Bine și de Rău“ prin care ne punem cel puțin la adăpost de confuzii: noi sînem altceva decît tibres penseurs, tiberi pensatori, Freidenker, decît toate celelalte nume prin care acestor bravi apărători ai „ideilor moderne" le place să se autodenumească. Noi ceilalți, locuitori, sau cel puțin oaspeți ai multor țări ale spiritului, noi, cei care am reușit să evadăm de fiecare dată din ungherele înăbușitoare și plăcute în care păreau să ne retină iubirea preconcepută și ura preconcepută, tinerețea, originea, hazardul oamenilor și al cărților, sau chiar oboseala drumeției; plini de răutate față de momelile servituții care se află ascunse în onoruri, sau în bani, sau în funcții publice, sau în înflăcărările simțurilor; recunoscători pînă și sărăciei și diverselor boli, căci ele ne eliberau mereu de cîte o regulă și de „prejudecata“ sa, recunoscători lui Dumnezeu, diavolului, dobitocului și viermelui care sălășluiesc în noi, curioși pînă la viciu, cercetători pînă la cruzime, apucînd cu mîini neșovăielnice toate cele incomprehensibile, mestecînd și digerînd toate cele nedigerabile, apți pentru toate meseriile care cer perspicacitate și simțuri ascuțite, pregătiți pentru toate riscurile grație unui surplus de „liber arbitru“, înzestrați cu suflete de fațadă și de interior ale căror intenții ultime nu Ie zărește nimeni prea lesne, precum și cu prim-planuri și fundale prin care nimeni nu poate răzbate pînă ia capăt, ascunși sub mantii de lumină, cuceritori, chiar de ne asemuim epigonilor și risipitorilor. rînduind și adunînd din zori și pînă-n noapte, avari ai bogățiilor și sertarelor noastre ticsite, buni ; gospodari în a învăța și a uita, inventatori de scheme, mîndri cîteodată de tablele noastre de categorii, uneori pedanți, uneori bufnite laborioase chiar în plină zi, chiar sperietori de păsări, dacă e nevoie, - și astăzi este nevoie: și anume, în măsura în care sînem prieteni înnăscuți, jurați și geloși ai singurătății, ai propriei noastre singurătăți profunde de adînc miez de noapte și de plină amiază: - iată, astfel de oameni sînem noi, spiritele libere! și poate fi-veți și voi cam la fel, voi, cei care veniți? voi, noii filozofi? Partea a treia: fenomenul religios 45 Sufletul omenesc și limitele sale, amploarea atinsă pînă în prezent de experiența internă a umanității, culmile, abisurile și perspectivele îndepărtate ale acestor experiențe, întreaga istorie anterioară a sufletului și posibilitățile sale încă neepuizate: iată domeniul de vînătoare predestinat unui psiholog înnăscut, amator de „mare vînătoare“. Dar de cîte ori trebui-va el să-și spună cu disperare: „sîn singur! ah, sîn cu desăvîrșire singur! în această pădure imensă și seculară!“ Astfel că își dorește cîteva sute de gonaci și copoi ageri, dresați pe care să-i poată asmuți în istoria sufletului omenesc, pentru a-si încolți acolo vînatul său. Dar e în zadar: iar și iar, el își dă amarnic și temeinic seama cît de greu sîn de găsit gonaci și copoi tocmai pentru lucrurile care îi ațîță curiozitatea. Inconvenientul pe care îl resimte în trimiterea savanților pe domenii noi și primejdioase de vînătoare care necesită curaj, inteligență și finețe în toate sensurile cuvîntului constă în faptul că acești savanți încetează de a mai fi utilizabili din momentul în care începe „marea vînătoare“ și, odată cu ea, marea primejdie: ajunși acolo, ei își pierd agerimea privirii și flerul. Pentru a ghici și a cerceta care a fost de exemplu istoria anterioară a problemei științei și a conștiinței în sufletul unui homines religiosi, ar trebui să avem o conștiință profundă, îndurerată, monstruoasă, precum a fost conștiința intelectuală a lui Pascal, ar trebui să mai desfășurăm deasupra-i acel firmament de senină și malițioasă spiritualitate care să ne permită să cuprindem cu privirea, să dominăm, să orînduim, să constrîngem în formule acest furnicar de experiențe primejdioase și dureroase. - Dar cine ar putea să-mi facă acest serviciu? și cine are timp să aștepte astfel de ajutoare? apariția lor este evident mult prea rară, existenta lor e întotdeauna atît de improbabilă! În cele din urmă trebuie să faci totul singur, de vrei să afli cîte-ceva: prin urmare, ai multe de făcut! - Însă, de această dată. o curiozitate ca a mea este cea mai agreabilă dintre toate viciile, - iertați-mă! Am vrut să spun că dragostea de adevăr își primește răsplata sa în ceruri, dar și pe pămînt. 46 Credința pe care o pretindea creștinismul la începuturile sale, și pe care ades a și obținut-o din partea unei lumi sceptice de liber-cugetători meridionali care purtau în ei și îndărătul lor lupta seculară a școlilor filozofice, fără a mai pune la socoteală educația de toleranță dată de imperium Romanum, - această credință nu este credința candidă și ursuză de supușenie care îl atașa pe un Luther sau pe un Cromwell sau pe vreun alt barbar nordic al spiritului de al său Dumnezeu și de al său creștinism; este vorba mai degrabă de credința lui Pascal, care se aseamănă teribil cu o sinucidere lentă a rațiunii, - a unei rațiuni îndărătnice, longevive, asemenea unui vierme ce nu poate fi ucis dintr-o dată, cu o singură lovitură. De la bun început, credința creștină înseamnă jertfire: jertfirea întregii libertăți, a întregului orgoliu, a întregii conștiințe de sine a spiritului; în plus, ea este o subjugare, autobatjocorire și automutilare. Există și o doză de cruzime și de fenicianism religios în această credință pretinsă din partea unei conștiințe macerate, complicate și prea alintate: ea pornește de la premisa că supunerea spiritului trebuie să fie indescriptibil de dureroasă, că întregul trecut și toate deprinderile unui astfel de spirit se opun acestui absurdissimum care îl înfruntă în chip de „credință“. Oamenii moderni, deveniți insensibili față de întreaga terminologie creștină, nu mai resimt culmea de oroare pe care o exercită asupra unui gust antic paradoxala formulă „Dumnezeu răstignit“. Nicăieri și niciodată nu a mai existat o răsturnare atît de îndrăzneață, de sinistră, de neliniștitoare, de enigmatică precum această formulă: ea anunța o reconsiderare a tuturor valorilor antice. Acesta este Orientul, Orientul cel profund, este sclavul oriental care se răzbuna astfel pe Roma și pe toleranța ei aristocratică și frivolă, pe „catolicismul“ roman al credinței: - și niciodată n-a fost credința aceea care i-a ridicat pe sclavi la nivelul stăpînilor și i-a răzvrătit împotriva lor, ci indiferența față de toate credințele, acea nepăsare pe jumătate stoică, pe jumătate zîmbitoare față de seriozitatea religiei. „Iluminismul“ revoltă: căci sclavul dorește absolutul, el înțelege doar ceea ce este tiranic, chiar și în morală, el iubește la fel precum urăște, fără nuance, pînă în străfunduri, pînă la durere, pînă la boală, - întreaga sa suferință tăinuită se revoltă împotriva gustului aristocratic care pare să nege suferința. Scepticismul față de suferință, în fond doar o atitudine a moralei aristocratice, a avut și el un rol, și nu dintre cele mai mici, în izbucnirea ultimei mari revolte a sclavilor care a început o dată cu Revoluția franceză. 47 În orice regiune a globului a apărut pînă acum nevroza religioasă, o găsim îmbinată cu trei prescripții dietetice primejdioase: solitudine, post și abstinență sexuală, - dar fără a putea discerne cu certitudine care este aici cauza și care e efectul, sau dacă, în general, există cumva vreo relație între cauză și efect. Ceea ce ne îndreptățește această din urmă îndoială este faptul că, atît la popoarele sălbatice, cît și la cele domestice, printre cele mai constante simptome ale acestei nevroze se află și o subită explozie de senzualitate neînfrînată care se transformă, la fel de subit, în convulsii de pocăință și într-o renunțare la lume și la voită: să fie oare explicabile amîndouă printr-o epilepsie deghizată? Dar în acest domeniu, mai mult ca în oricare altul, trebuie să ne abținem de la orice interpretări: nici un alt fenomen de pînă acum nu a mai favorizat o asemenea abundentă de iraționalitate și de superstiție, nici un altul nu a mai suscitat într-o asemenea măsură interesul oamenilor, chiar al filozofilor, - ar fi timpul de a contempla lucrurile cu mai multă răceală, de a deprinde prudența, mai mult: de a privi în lături, de a pleca în lături. - Chiar și cea mai recent apărută filozofie, cea schopenhaueriană, mai păstrează pe planul al doilea, aproape ca o problemă esențială, acest îngrozitor semn de întrebare al crizei și al renașterii religioase. În ce fel este posibilă nimicirea voinței? în ce chip poate apărea sfîntul? - se pare că aceasta a fost de fapt întrebarea prin care Schopenhauer a devenit filozof și de la care a pornit. Astfel că, printr-o consecvență pur schopenhaueriană, Richard Wagner, cel mai convins partizan al său (și poate și cel din urmă, cel puțin în Germania -), ajuns la încheierea propriei sale opere, a avut de înfruntat aceeași problemă, încarnînd-o în cele din urmă în personajul înspăimîntător și etern al lui Kundry, type vecu în carne și oase; și aceasta în vreme ce psihiatrii din mai toate țările Europei aveau prilejul s-o studieze îndeaproape, pretutindeni unde nevroza religioasă - sau „fenomenul religios“, cum îl numesc eu -- își manifesta ultima ei erupție și procesiune epidemică, în chip de „Armată a Salvării“. - Însă dacă ne vom întreba care anume a fost de fapt lucrul care a suscitat într-o asemenea măsură interesul oamenilor de toate categoriile și din toate timpurile, chiar și al filozofilor, în fenomenul sanctității, cauza o vom găsi fără îndoială în aparenta de miracol inerentă lui, și anume în succesiunea imediată a contrariilor, a stărilor de spirit cărora li se atribuie valori morale opuse: se credea că se asistă în acest caz la transformarea palpabilă și subită a unui „om rău“ într-un „sfînt“, într-un om bun. Psihologia de pînă acum a naufragiat în acest loc: nu s-a întîmplat oare astfel mai ales din cauză că ea s-a plasat sub dominația moralei, din cauză că ea însăși credea în opoziția morală a valorilor, văzînd-o, citind-o, tălmăcind-o în texte și în fapte? - Cum? Să fie oare „miracolul“ doar o eroare de interpretare? O deficiență filologică? 48 Se pare că rasele latine sîn mult mai pătrunse de catolicismul lor decît noi, nordicii, de creștinism, în totalitatea sa; și că prin urmare, necredința din țările catolice are o semnificație cu totul diferită de aceea din țările protestante - fiind un fel de revoltă împotriva spiritului rasei, în vreme ce la noi ea semnifică mai degrabă o reîntoarcere la spiritul (sau la absenta spiritului -) rasei. Nu încape îndoială că noi, nordicii, ne tragem din rase barbare, acest lucru fiind vizibil chiar și în atitudinile noastre religioase: noi sînem rău înzestrați pentru religie. Se poate considera că celții fac excepție, ei fiind cei care au furnizat prin aceasta cel mai propice teren infecției creștine în țările nordului: - Franța a fost tara în care idealul creștin a înflorit, în măsura în care i-a îngăduit-o soarele palid al Nordului. Ce impresie ciudată de pietate ne provoacă chiar și acești ultimi sceptici francezi, dacă în vinele lor curge un dram de sînge celtic! Ce aer catolic, negerman exală în nările noastre sociologia lui Auguste Comte, cu logica ei romană a instinctelor! Cît de iezuit e acel Sainte-Beuve, amabilul și înțeleptul Cicerone din Port-Royal, în ciuda ostilității sale față de iezuiți! și în sfîrșit, Ernest Renan: cît de inaccesibil ne pare nouă, nordicilor, limbajul acestui Renan, cel la care un fleac de tensiune religioasă tulbură în fiece moment echilibrul unui suflet tolănit confortabil și voluptuos, în înțelesul bun al cuvîntului! Să repetăm dar frumoasele-i fraze care urmează - și vom vedea numaidecît ce tresărire de malițiozitate și orgoliu vor naște ele, în chip de răspuns, în sufletele noastre pesemne mai puțin frumoase, mai dure, mai germane! - „disons donc hardiment que la religion est un produit de lhomme normal, que lhomme est le plus dans le vrai quand îl est de plus religieux et le plus assure dune destinee infinie... Cest quand îl est bon quil veut que la vertu corresponde î une ordre eternel, cest quand îl contemple les choses dune maniere desinteressee quil trouve la mort revoltante et absurde. Comment ne pas supposer que cest dans ces moments-lî que lhomme voit le mieux?“... Aceste fraze par atît de străine urechilor mele, ele se află într-atît la antipodul obișnuințelor mele încît, citindu-le pentru întîia oară, am scris la margine, într-un moment de mînie „la niaiserie religieuse par excellence!“ - pînă cînd, în cele din urmă, mînia mea ajunse chiar să îndrăgească aceste rînduri care așează adevărul de-a-ndoaselea! E un lucru atît de elegant, de distins să-ți ai proprii tăi antipozi! 49 Lucrul surprinzător în religiozitatea grecilor antici este abundenta nestăvilită de recunoștință ce se revarsă din ea: - cît de nobilă este umanitatea cu o astfel de atitudine față de natură și viată“. - Mai tîrziu, cînd plebea va deveni majoritară în Grecia, teama năpădește și religia; este semnul creștinismului care apare la orizont. 50 Pasiunea pentru Dumnezeu: o găsim în forme rustice, candide și indiscrete, ca în cazul lui Luther -- întreg protestantismul este lipsit de delicatezza meridională. Există și forme de excesivitate orientală, exaltarea sclavului grațiat sau eliberat pe nemeritate, de exemplu cazul sfîntului Augustin, căruia îi lipsește într-un mod izbitor orice noblețe a atitudinilor și dorințelor. Găsim în această pasiune tandrețe și lubricitate feminină, care, pudică și ignorantă, năzuiește la unio mystica et physica: cazul Madame de Guyon. În numeroase cazuri ea apare, într-un mod îndeajuns de ciudat, în chip de deghizare a pubertății unei tinere sau a unui tînăr; cîteodată, chiar sub semnul isteriei unei fete bătrîne și a ultimei ei ambiții: - și nu o dată, asemenea femei au fost canonizate de Biserică. 51 Pînă în prezent, cei mai puternici oameni s-au înclinat întotdeauna cu venerație în fața sfîntului, ca în fața unei enigme de autobiruință și supreme privațiuni deliberate: de ce s-au înclinat oare? În sfînt- și îndărătul misterului aparenței sale nevolnice și jalnice - ei bănuiau forța superioară care se punea la încercare pe sine printr-o astfel de subjugare, vigoarea unei voințe în care ei știau să recunoască și să cinstească propria lor forță și dorință de dominație: venerîndu-l pe sfînt, ei venerau ceva din ei înșiși. La aceasta se adăuga faptul că vederea sfîntului le inspira un sentiment de suspiciune: nu se poate năzui la o asemenea negație monstruoasă, la o astfel de întoarcere împotriva legilor naturii fără un anumit temei, astfel își spuneau și se întrebau ei. Probabil că aici se află o cauză, vreo primejdie deosebit de mare despre care ascetul poate că este mai bine informat, gratie tainicilor săi consolatori și vizitatori. Pe scurt, de la acest sfînt puternicii acestei lumi au deprins o nouă teamă, au intuit o nouă putere, un dușman necunoscut, încă nebiruit: - „voința de putere“ a fost cea care i-a silit să adaste în fața sfîntului. Ei nu s-au putut opri să nu-i pună întrebări – 52 În Vechiul Testament ebraic, cartea justiției divine, se pot găsi oameni, lucruri și cuvinte de un stil într-atît de măreț, încît sfintele scrieri ale grecilor și indienilor nici nu se pot compara cu el. În fața acestor extraordinare vestigii ale omului de odinioară te cuprinde groaza și respectul, avînd totodată prilejul de a face reflecții triste despre Asia antică și despre Europa, micuța ei peninsulă care se îndîrjește să-și închipuie că ea înseamnă, în comparație cu Asia, „progresul umanității". Firește: cel care este el însuși doar un animal domestic firav și docil, cel care cunoaște exclusiv necesitățile unui animal domestic (asemenea oamenilor noștri instruiți din prezent, laolaltă cu credincioșii creștinismului „instruit“ -), acela nu va găsi sub aceste ruine nici un temei de uimire, și cu atît mai puțin de amărăciune - preferința pentru Vechiul Testament este o piatră de încercare în privința „măreției“ și a „meschinătății“ -, simțind poate mai pe gustul său Noul Testament, cartea îndurării (în care domină un miros dulceag, drăgăstos și înăbușitor de bigoți și de suflete mărunte). A reuni sub aceeași copertă acest Nou Testament, triumf al gustului rococo din toate punctele de vedere, cu Vechiul Testament, în chip de Biblie, de „carte în sine“: iată poate cea mai mare imprudență, cel mai mare „păcat față de spirit“ pe care îl poartă pe conștiință Europa literară. 53 La ce bun să fii ateu în zilele noastre? - Dumnezeu „Tatăl“ e contestat de-a binelea; la fel și „Judecătorul“, „Răsplătitorul“, precum și al său „liber arbitru: el nu ne aude, - și chiar dacă ne-ar auzi, nu i-ar sta în putere să ne ajute. Cel mai rău e că el pare să fie incapabil de a se exprima lămurit: așadar, este obscur? - Aceasta e concluzia la care am ajuns, în urma multor discuții, întrebînd și ascultînd - în ea se află cauza decăderii teismului european; la drept vorbind, îmi pare că instinctul religios se află într-o puternică recrudescentă, - dar că el respinge cu profundă neîncredere împlinirea pe care i-o oferă tocmai teismul. 54 Ce face, la urma urmei, întreaga filozofie modernă? După Descartes - și mai degrabă pentru a-l sfida decît pentru a-l urma -, toți filozofii atentează împotriva anticei noțiuni a sufletului, aceasta sub aparența unei critici la adresa noțiunilor de subiect și predicat - ceea ce constituie un atentat împotriva ipotezei fundamentale a doctrinei creștine. În chip de teorie sceptică în privința cunoașterii, filozofia cea nouă este anticreștină_. fie că o tăinuiește sau o recunoaște, deși, pentru urechile mai delicate fie spus, ea nu este în nici un caz antireligioasă. De fapt, odinioară se credea în „suflet“ precum se credea în gramatică și în subiectul gramatical: se spunea „eu“ este determinant, „gîndesc“ este predicat determinat gîndirea este o acțiune căreia îi este indispensabil un subiect în chip de cauză. Apoi, cu o tenacitate și o șiretenie demne de admirație, s-a încercat ieșirea din această plasă, s-a încercat dacă n-ar putea fi cumva adevărat și contrariul: „gîndesc“ - determinant, „eu“ - determinat; așadar, „eu“ ar fi doar o sinteză ce se efectuează prin gîndirea însăși. Kant a vrut în fond să demonstreze că, din punctul de vedere al subiectului, subiectul n-ar putea fi demonstrat, - și nici obiectul: ideea posibilității unei existente aparente a subiectului individual, așadar a „sufletului“, poate că nu i-a fost întotdeauna străină, idee care s-a manifestat deja o dată cu o putere extraordinară pe pămînt, prin filozofia Vedanta. 55 Există o mare scară a cruzimii religioase, o scară cu multe trepte; însă trei din acestea sîn cele mai importante. Odinioară se jertfeau pentru Dumnezeu oameni, poate tocmai cei mai dragi, - dintre aceste jertfe fac parte cele ale primilor născuți, prezente în toate religiile preistorice, și, de astmenea, jertfa oferită de împăratul Tiberiu în grota Mithra din insula Capri, cel mai oribil anacronism al istoriei romane. Mai tîrziu, în epoca morală a umanității, îți jertfeai pentru Dumnezeu instinctele tale cele mai puternice, „natura“ ta: aceasta e bucuria solemnă ce strălucește în privirea crudă a ascetului. a exaltatului anahoret care „s-a împotrivit naturii“. În fine, ce ne-a mai rămas acum de jertfit? n-ar trebui oare jertfite în sfîrșit toate cele consolatoare, sacre, tămăduitoare, întreaga speranță, întreaga credință într-o armonie tăinuită, într-o fericire și dreptate viitoare? N-ar trebui să-l jertfim pe Dumnezeu însuși și să divinizăm, din cruzime față de el, stînca, nerozia, povara, destinul, neantul? A-l jertfi pe Dumnezeu neantului -- acest misteriu paradoxal al supremei cruzimi i-a fost rezervat generației prezentului: noi, cu toții, știm deja cîte ceva despre aceasta. - 56 Cel care, asemeni mie, s-a străduit îndelung, îmboldit de nu știu ce dorință enigmatică, să pătrundă pînă în abisurile pesimismului și să-l elibereze din strîmtorarea și simplicitatea pe jumătate creștină, pe jumătate germană prin care el s-a manifestat în acest din urmă secol, și anume, sub înfățișarea filozofiei schopemhaueriene; cel care a privit vreodată cu adevărat, cu ochi asiatici și supra-asiatici înlăuntrul și îndărătul celei mai negativiste concepții posibile despre lume _ dincolo de Bine și de Rău, și nu mai mult, precum au făcut-o Buddha și Schopenhauer, sub vraja și mirajul moralei -, acela a zărit, poate fără să vrea, idealul opus: idealul celui mai impulsiv, celui mai viabil om, care consimte la această lume mai mult decît toți ceilalți, cel care s-a deprins nu numai să accepte și să rabde cele ce au fost și sîn, ci dorește să le revadă așa cum au fast și sîn, în vecii vecilor, cel care, nesățios, adresează un da capo nu numai lui însuși, ci întregii piese, întregului spectacol, și nu doar unui spectacol anume, ci de fapt celui care are nevoie tocmai de acest spectacol - și îl face necesar: căci are iarăși și iarăși nevoie de el însuși - și se face necesar -- Dar cum? Nu cumva acesta este - circulus vitiosus deus? 57 Pe măsură ce acuitatea percepției spirituale și a perspicacității omului crește, în jurul lui orizontul și spațiul se lărgesc deopotrivă: lumea sa devine mai profundă, în fața privirii sale apar mereu noi stele, enigme și imagini noi. Poate că toate cele prin care privirea sa spirituală și-a exersat perspicacitatea și profunzimea pînă acum au fost pentru el doar un prilej de antrenament, un fel de joacă destinată copiilor și capetelor puerile; poate că într-o bună zi cele mai solemne noțiuni, cele pentru care s-a luptat și s-a suferit mai mult, noțiunea de „Dumnezeu“ și de „păcat“, ne vor părea la fel de puțin importante precum îi par unui bătrîn jucăriile și tristețile copilăriei, - și poate că atunci „bătrînul“ va avea din nou trebuință de o altă jucărie, de o altă tristețe, - mereu copil, etern copil! 58 S-a remarcat oare măsura în care trîndăvia sau semitrîndăvia este condiția necesară unei vieți cu adevărat religioase (atît preferatului travaliu de analiză microscopică a sinelui, cît și acelei stări de relaxare delicată ce se numește „rugăciune“, pregătire permanentă în vederea „venirii lui Dumnezeu“ -)? Mă refer Ia trîndăvia cu conștiința împăcată, trîndăvia strămoșească, cea pe care o ai în sînge, trîndăvia căreia nu îi e pe de-a-ntregul străin sentimentul aristocratic că munca te dezonorează - și anume, că ea înjosește sufletul și trupul. S-a remarcat oare că, prin urmare, hărnicia modernă, zgomotoasă, care prețuiește timpul, mîndră de ea însăși, caraghios de mîndră, ne educă și ne pregătește mai mult decît toate celelalte, tocmai pentru „necredință“? Printre cei care în Germania zilelor noastre de pildă trăiesc în afara religiei, găsesc „liber cugetători“ de diverse soiuri și origini, dar mai cu seamă o majoritate de oameni a căror muncă asiduă dusă din generație în generație le-a anihilat instinctele religioase: astfel că ei nu mai au habar la ce servesc religiile, mărginindu-se să le înregistreze existența cu un soi de uimire tîmpă. Ei se simt de-acum într-atît de preocupați, acești oameni cumsecade, fie cu afacerile lor, fie cu plăcerile lor, nemaivorbind de „patrie“, de ziare, de „îndatoririle de familie“, încît se pare că nu le mai rămîne timp deloc pentru religie, mai ales că ei nu sîn siguri dacă e vorba cumva de vreo afacere nouă sau de o nouă plăcere, -- căci e cu neputință, spun ei, să mergi la biserică numai și numai pentru a-ți strica buna dispoziție. Ei nu sîn dușmani ai datinilor religioase; dacă în anumite cazuri, spre exemplu în ocazii oficiale, li se cere participarea la asemenea datini, ei fac ceea ce li s-a cerut, la fel cum se fac atîtea și atîtea -, o fac. cu o seriozitate răbdătoare și modestă, fără prea multă curiozitate sau jenă: - ei trăiesc prea în afara religiei pentru a mai simți măcar necesitatea unui pro sau contra față de astfel de lucruri. Dintre acești indiferenți face parte astăzi majoritatea protestanților germani din clasele mijlocii, îndeosebi în marile și laborioasele centre de comerț și trafic; de asemenea, majoritatea harnicilor savanți și întregul personal al universităților (cu excepția teologilor, a căror prezență însăși în universități oferă psihologilor enigme din ce în ce mai numeroase și mai subtile de dezlegat). Cu greu oamenii pioși sau pur și simplu bisericoși își pot imagina cît de multă bunăvoință, s-ar putea spune chiar voință voluntară, îi este necesară unui savant german pentru a trata cu seriozitate problema religioasă; întreaga lui meserie (și, precum am mai spus, hărnicia meșteșugărească la care îl constrînge conștiința sa modernă) îl predispune la o atitudine de superioară și totodată binevoitoare seninătate față de religie, atitudine în care se amestecă uneori și un ușor dispreț față de această „impuritate“ spirituală pe care o presupune la toți cei care se recunosc a fi enoriașii unei biserici. Numai recurgînd la ajutorul istoriei (așadar nu la experiența sa personală) va reuși savantul să ajungă la a examina religiile cu o seriozitate respectuoasă și o considerație cam sfielnică; și chiar dacă a ajuns să simtă de-a dreptul recunoștință față de religii, el însuși nu s-a apropiat prin aceasta nici măcar cu un pas de acel lucru pe care îl reprezintă încă biserica sau pioșenia: poate chiar dimpotrivă. Indiferenta practică față de treburile religioase în care s-a născut și în spiritul căreia a fost educat obișnuiește să se sublimeze în el sub forma prudentei și a gustului pentru curățenie, care îl fac să se teamă de contactul cu persoanele și practicile religioase; și poate că tocmai profunzimea toleranței și omeniei sale este cea care îl îndeamnă să evite situațiile delicate pe care toleranța însăși le incumbă. - Fiecare epocă își are felul ei propriu de adorabilă naivitate pe care celelalte secole i-o invidiază: - și cît de multă naivitate respectabilă, puerilă și infinit de prostească se află în această credință a savantului în superioritatea sa, în buna-credință a toleranței sale, în siguranța neștiutoare și candidă cu care îl tratează instinctiv pe omul religios ca pe un tip mediocru și inferior, pe care el l-a întrecut, l-a ocolit, l-a depășit, - el, micul spiriduș arogant, plebeul sprinten și harnic, meșteșugarul intelectual și manual al „ideilor“, al „ideilor moderne“! 59 Cel care a privit în străfundul lucrurilor ghicește din plin cît de multă înțelepciune se află în faptul că oamenii sîn superficiali. Instinctul lor de conservare este cel care îi învață să fie trecători, ușori și falși. Ici și colo, la filozofi precum și Ia artiști, se întîlnește cultul pătimaș și excesiv al „formelor pure“: nu încape nici o îndoială că cel care are nevoie într-o asemenea măsură de cultul superficiei a făcut cîndva o incursiune neizbutită dedesubtul ei. Poate că există chiar o ierarhie printre acești copii mistuiți de flăcări, artiști înnăscuți, care nu pot gusta plăcerile vieții decît străduindu-se să-i falsifice imaginea (oarecum dintr-o dorință de îndelungă răzbunare -): s-ar putea deduce gradul în care viața le este nesuferită din măsura în care ei doresc să-i vadă imaginea falsificată, diluată, transcendentalizată, zeificată, -artiștii ar putea fi clasificați în rîndul homines religiosi, ca o categorie supremă a acestora. Spaima profundă și suspicioasă de scufundare într-un pesimism incurabil este cea care constrînge întregi secole să se tină cu dinții de o interpretare religioasă a existentei: acea spaimă a instinctului care își închipuie că s-ar putea ajunge prea devreme în posesia adevărului, mai înainte ca omul să fi devenit îndeajuns de puternic, îndeajuns de dur, îndeajuns de artist... Considerată din acest punct de vedere, pietatea, ,;viața întru Dumnezeu“ ar apărea ca fiind cel din urmă și cel mai rafinat produs al spaimei de adevăr, ca o divinizare și o beție artistică în fața celei mai consecvente falsificări posibile, ca o vrere de răsturnare a adevărului, o vrere spre neadevăr cu orice preț. Poate că nici n-a existat pînă acum vreun mijloc mai eficace pentru înfrumusețarea omului ca pietatea însăși: prin pietate omul se poate transfigura într-o asemenea măsură în artă și superficie, în joc de culori, în bunătate, încît priveliștea pe care o oferă să nu mai provoace suferință. 60 A-i iubi pe oameni de dragul lui Dumnezeu - iată cel mai ales și cel mai rafinat dintre toate sentimentele pe care le-au dobîndit pînă acum oamenii. Că iubirea de oameni, lipsită de vreo intenție ascunsă care să o sfințească, nu este decît o prostie și o animalitate în plus, că predispoziția spre această iubire de oameni trebuie să-și primească mai întîi măsura, finețea, bobul de sare și grăuntele de ambră din partea unei predispoziții superioare: -- oricine ar fi fost omul care a simțit și a „trăit“ pentru întîia oară aceste lucruri, oricît de mult i s-a împleticit limba în încercarea de a exprima astfel de gînduri delicate, fie ca numele lui să rămînă pentru noi veșnic sfînt și demn de cinste, fiind numele aceluia care a zburat cel mai sus și s-a rătăcit cel mai frumos pînă acum! 61 Filozoful, așa cum îl înțelegem noi, spiritele libere -, adică omul cu cea mai cuprinzătoare responsabilitate, cel care poartă pe conștiință evoluția globală a omenirii: acest filozof, în opera sa de cultivare și educație, se va servi de religii la fel precum se va servi și de condițiile politice și economice respective. Influența selectivă, cultivatoare, adică la fel de destructivă pe cît de creatoare și constructivă, ce va putea fi exercitată cu ajutorul religiilor este multiplă și diversă, corespunzînd de la caz la caz felului de oameni care vor intra sub dominația și protecția ei. Pentru cei puternici, independenți, pentru cei pregătiți și predestinați să poruncească, în persoana cărora se încarnează rațiunea și arta unei rase conducătoare, religia este un mijloc în plus pentru biruirea piedicilor, cu scopul de a putea stăpîni: în chip de legătură care îi unește pe stăpînitori cu supușii, oferind și destăinuind celor dintîi conștiința acestora din urmă, tot ce au ei mai tăinuit și mai intim și pe care ar dori să-l sustragă supunerii; iar în cazul în care cîte unii de o asemenea obîrșie aristocratică se simt predispuși, prin elevata lor spiritualitate, la o viată mai retrasă și mai contemplativă, dorind să se limiteze doar la forma cea mai subtilă a dominației (asupra tinerilor aleși sau a confraților din același ordin), religia însăși le va putea servi drept mijloc de apărare împotriva zarvei și caznei pe care le presupune o dominație mai grosolană, drept mijloc de a se păstra neatinși de murdăria inevitabilă a tuturor acțiunilor politice. Astfel au înțeles să o facă brahmanii, de exemplu: cu ajutorul unei organizații religioase, ei si-au atribuit prerogativul de a desemna poporului pe regii săi, în vreme ce ei înșiși se mențineau și se simțeau deoparte și în afară, ca oameni hărăziți unor misiuni superioare și supraregale. Totodată, religia oferă și unei părți a celor dominați îndrumarea și posibilitatea de a se pregăti în vederea unei viitoare dominații și porunciri, și anume acelor clase și stări sociale aflate într-o lentă ascensiune în care puterea și plăcerea voinței, vrerea de autodominație se află, datorită unor fericite datini familiale, într-o continuă creștere: -- acestora religia le oferă din plin imbolduri și tentații pentru a păși pe calea unei spiritualități superioare, pentru a încerca sentimentul marii depășiri de sine, al liniștii și al singurătății: -ascetismul și puritanismul sîn mijloace aproape indispensabile de educație și înnobilare în cazul unei rase care dorește să-și domine originea plebeiană și să se ridice prin muncă la viitoarea stăpînire. Iar oamenilor obișnuiți, în sfîrșit, celor mai numeroși, celor care sîn hărăziți la a sluji, la utilități generale, a căror existentă este îngăduită doar în acest scop, lor religia le oferă o inestimabilă suficientă față de condiția și felul lor, numeroase seninătăți ale inimii, o înnobilare a supușeniei, fericirea și suferința în plus de a trăi laolaltă cu cei asemeni lor, precum și un fel de transfigurare și înfrumusețare, un fel de justificare a întregii banalități cotidiene, a întregii meschinării, a întregii sărăcii semianimalice a sufletului lor. Religia și semnificația religioasă a vieții îi iradiază cu o strălucire solară pe acești oameni veșnic istoviți, ii face să-si suporte propria imagine, ea acționează, precum obișnuiește să acționeze filozofia epicuriană asupra suferinzilor de un soi mai elevat, și anume înviorîndu-i, rafinîndu-i, făcîndu-i să tragă foios din suferință, ajungînd chiar pînă la a o sanctifica și justifica. Poate că nu există în creștinism și în budism nimic mai demn de cinste ca arta acestora de a-i învăța chiar și pe cei mai umili felul în care se pot înălța, prin pietate, !a o fictivă ordine superioară a lucrurilor, resemnîndu-se prin aceasta cu ordinea reală, în interiorul căreia o duc atît de greu, - tocmai această greutate fiind cea necesară! 62 În fine, pentru a evalua și părțile negative ale unor astfel de religii și pentru a scoate la lumină neliniștitoarea lor periculozitate, trebuie să arătăm că întotdeauna se plătește un preț mare și teribil în cazul în care religiile sîn folosite nu ca niște mijloace de cultivare și educație în mîinile filozofilor, ci ajung să acționeze de capul lor, suverane, dorind să constituie ele însele țeluri ultime și nu doar un mijloc printre alte mijloace. La fel ca la toate celelalte specii animale, și în cazul omului există un surplus de ratați, bolnavi, degenerați, infirmi, inși hărăziți suferinței; și printre oameni reușitele constituie întotdeauna excepția, și chiar o excepție rară, dacă avem în vedere faptul că omul este animalul al cărui specific nu este încă fixat. și chiar mai rău: cu cît tipul uman care îl reprezintă pe un om este de un grad mai înalt, cu atît mai mare este improbabilitatea reușitei sale: hazardul, legea absurdului ce domnește în economia globală a umanității își exercită cea mai înspăimîntătoare influență distrugătoare de-a dreptul asupra oamenilor superiori ale căror condiții de viată sîn delicate, complexe și greu previzibile. Cum se comportă cele două mari religii mai sus pomenite în privința acestui surplus de cazuri eșuate? Ele caută să conserve, să mențină în viată tot ceea ce poate fi menținut, ele iau chiar sistematic atitudine în chip de religii ale suferinzilor, țin partea tuturor celor care suferă din pricina vieții ca de o maladie, dorind ca orice alt sentiment al vieții să treacă drept fals și să devină cu neputință. Scoțînd în evidență și faptul că, alături de ceilalți, de această asistentă grijulie și conservatoare a profitat și profită și tipul superior de oameni, care pînă acum a fost mai întotdeauna și cel mai suferind, în bilanțul general religiile de pînă acum, și anume cele suverane, apar printre cauzele principale care au contribuit la menținerea tipului „om“ pe o treaptă inferioară de dezvoltare, - ele au conservat prea mulți dintre acei care trebuiau să piară. Pentru binefacerile lor inestimabile li se datorează recunoștință; și nu există om îndeajuns de bogat în recunoștință care să nu sărăcească pus bunăoară în fața tuturor celor făptuite pînă în prezent, pentru Europa, de către „învățații“ creștinismului! Și totuși, dacă religiile au dăruit mîngîiere suferinzilor, curaj celor oprimați și deznădăjduiți, un toiag și un reazem celor care se poticneau, dacă pe cei tulburați sufletește sau sălbăticiți i-au ademenit departe de societate, în mănăstiri și în case de tratament psihic: ce le-a mai rămas de făcut, în străduința lor necontenită și conștientă de a-i conserva pe toți cei bolnavi și suferinzi, adică de fapt și în adevăr, de a lucra la ruinarea rasei europene? Așezarea tuturor evaluărilor de-a-ndoaselea - iată, aceasta le-a mai rămas de făcut! și de a-i zdrobi pe cei puternici, de a infecta marile speranțe, de a mînji cu suspiciune bucuria întru frumusețe, de a frînge toate cele suverane, virile, cuceritoare, dornice de dominație, toate instinctele proprii celui mai înalt și mai izbutit tip uman, și de a le preface în incertitudine, conștiință tulburată, autodistrugere, de a perverti pînă și iubirea față de cele pămîntene, întreaga dorință de a stăpîni cele pămîntene preschimbîndu-le în ură față de pămînt și pămîntean aceasta a fost misiunea pe care și-a fixat-o Biserica, și a trebuit să și-o fixeze pînă în momentul în care a reușit în fine să contopească într-o unică noțiune „renunțarea la lume“, „renunțarea la simțuri“ și „omul superior“. Presupunînd că am putea cuprinde cu privirea ironică și indiferentă a unui zeu epicurian întreaga comedie ciudată, dureroasă, grosolană și totodată rafinată a creștinismului european, cred că cu greu am mai putea conteni cu rîsul și cu uimirea: n-ar reieși oare clar că de-a lungul a optsprezece secole Europa a fost stăpînită de o unică voință, aceea de a face din om un avorton sublim? Însă cel care ar da peste această formă degenerată și pipernicită de bunăvoie care îl reprezintă pe creștinul european (Pascal, de exemplu), și l-ar privi de astă dată neepicurian, ci înarmat cu un fel de baros divin, n-ar exclama el oare cu mînie, milă și groază: „O, neghiobilor, neghiobi îngîmfați și miloși, ce ați făcut aici? Fost-a aceasta o muncă pentru mîinile voastre? În ce chip mi-ați pocit și cîrpăcit cea mai frumoasă marmură! Cum de ați îndrăznit voi s-o faceți?“ - Vreau să spun că creștinismul a fost cea mai funestă formă de îngîmfare de pînă acum. Niște oameni insuficient de înalți și de duri ca să le poată fi îngăduit a-l sculpta pe om în chip de artiști; oameni insuficient de puternici și de clarvăzători pentru a putea accepta cu o măreață stăpînire de sine legea primordială care presupune înmiite eșecuri și pieiri; oameni insuficient de distinși pentru a putea discerne abisala și felurita ierarhie și prăpastie care îl desparte pe un om de celălalt: - astfel de oameni, cu a lor „egalitate în fața lui Dumnezeu“, au avut în mîinile lor pînă în prezent destinul Europei, pînă cînd, în cele din urmă s-a prăsit o rasă pipernicită, aproape caraghioasă, un animal de turmă, o ființă docilă, bolnăvicioasă și mediocră, europeanul zilelor noastre... Partea a patra: aforisme și interludii 63 Cel care-i dascăl din cap pînă-n picioare consideră toate lucrurile cu seriozitate doar în raport cu discipolii săi, - chiar și pe sine însuși. 64 „Cunoașterea de dragul cunoașterii“ - iată ultima cursă pe care ne-o întinde morala: și ne încîlcim încă o dată de-a binelea în latul ei. 65 Neînsemnată ar fi atracția cunoașterii de n-ar exista atît de multă pudoare ce trebuie învinsă pentru a ajunge pînă la ea. 65a Față de Dumnezeul nostru sînem cei mai neloiali cu ; putință: lui nu u este îngăduit să păcătuiască! 66 Înclinația de a se înjosi, de a se lăsa jefuit, înșelat, exploatat ar putea constitui pudoarea unui Dumnezeu care trăiește printre oameni. 67 A-I iubi pe Unul singur e o barbarie: căci ponoasele acestei iubiri le trag toți Ceilalți. Fie ea chiar și iubirea față de Dumnezeu. 68 „Da, am făcut asta“, spune memoria mea. „E cu neputință s-o fi făcut“ - spune mîndria mea și rămîne neînduplecată. În cele din urmă - memoria e cea care cedează. 69 Viața nu a fost cercetată cu suficientă băgare de seamă, de vreme ce nu s-a zărit și măna care, plină de menajamente, ucide. 70 A avea caracter înseamnă a avea totodată și propria-ți experiență caracteristică care se repetă la nesfîrșit. 71 Înțeleptul în chip de astronom. - Cîtă vreme mai simți stelele ca pe ceva „deasupra ta“, îți lipsește încă privirea cunoscătorului. 72 Nu tăria sentimentului înalt, ci trăinicia lui îl face pe om superior. 73 Cel care își atinge idealul, tocmai prin aceasta îl și depășește 73a Există păuni care își ascund evantaiul păunesc din fața tuturor privirilor - și numesc aceasta mîndria lor. 74 Omul genial este insuportabil dacă nu posedă cel puțin încă două calități pe deasupra: recunoștință și puritate. 75 Gradul și felul sexualității unui om reușesc să se înalte pînă la cele mai înalte culmi ale spiritului său. 76 În vreme de pace omul războinic se năpustește asupra lui însuși. 77 Principiile servesc la tiranizarea sau la justificarea sau la cinstirea sau la defăimarea sau la tăinuirea obișnuințelor: - pesemne că doi oameni cu principii identice le pot folosi pe acestea în scopuri fundamental diferite. 78 Cel care se disprețuiește pe sine se mai consideră totuși un disprețuitor. 79 Sufletul care se știe iubit și nu știe a răspunde, iubind, își trădează poleiala: - și își dă arama pe față. 80 Ceea ce s-a lămurit încetează să ne mai intereseze. - Ce a vrut să spună zeul care ne-a sfătuit: „cunoaște-te pe tine însuți“? Să însemne oare aceasta: „încetează să te mai interesezi de tine însuti! Fii obiectiv!“? - Dar Socrate? - Dar „omul de știință“? 81 E îngrozitor să mori de sete în mijlocul mării. De ce trebuie oare să vă sărați într-atît adevărul, încît el să nu ne mai poată stinge nici măcar setea? 82 „Compătimire față de toată lumea“ - aceasta ar însemna duritate și tiranie față de tine însuți, stimabile vecin! 83 Instinctul: - Cînd casa ți-e în flăcări, uiți pînă și de cină. Da: însă te despăgubești, dejunînd apoi în cenușă. 84 Femeia învață să urască pe măsură ce se dezvață - să vrăjească. 85 Aceleași pasiuni, la bărbat și la femeie, se deosebesc ca tempo: iată pricina interminabilelor neînțelegeri dintre ei. 86 Femeile însele ascund întotdeauna îndărătul întregii lor vanități personale disprețul lor impersonal - față de „femeie“. 87 Inimă încătușată, spirit liber: - Dacă îți încătușezi inima și o păstrezi captivă, poți acorda multe libertăți spiritului tău: aceasta am mai spus-o. Dar nimeni nu mă crede, poate doar cei care o știu deja - 88 Persoane deosebit de inteligente încep să fie tratate cu suspiciune din momentul în care ajung în încurcătură. 89 O viață plină de trăiri înspăimîntătoare oferă prilej de bănuială că însuși cel care le-a trăit este înspăimîntător. 90 Oamenii gravi și melancolici devin mai ușori tocmai prin ceea ce pe alții îi îngreuiază, prin ură și iubire: și îi vedem ridicîndu-se pentru moment la suprafața lor. 91 E atît de rece, atît de înghețat încît îți frige degetele! Mîna care îl apucă tresare de spaimă! - Și tocmai de aceea unii îl cred incandescent. 92 Care dintre noi nu s-a jertfit măcar o dată pe sine - pentru bunul său renume? 93 Amabilitatea nu conține nici un dram de ură față de oameni, dar tocmai din această cauză ea are o doză mult prea mare de dispreț față de om. 94 Maturitatea bărbatului: regăsirea seriozității cu care, copil fiind, se juca. 95 A te rușina de imoralitatea ta: iată una din treptele scării la capătul căreia te vei rușina de moralitatea ta. 96 Trebuie să te desparți de viață precum a făcut Odiseu, despărțindu-se de Nausicaa, - mai mult binecuvîntînd decît iubind. 97 Cum? Acesta-i un om mare? În el, eu văd doar pe comediantul propriilor sale idealuri. 98 De-ți dresezi bine conștiința, te va și săruta în vreme ce te muscă. 99 Dezamăgitul. - „Așteptam s-aud ecoul și auzit-am doar elogiul – 100 În fața noastră înșine, ne prefacem a fi întotdeauna mai naivi decît sînem: astfel ne refacem din oboseala de a trăi alături de semenii noștri. 101 În zilele noastre cei care cunosc adevărul au tendința de a se simți încarnarea lui Dumnezeu - într-un animal. 102 Descoperirea faptului că este deopotrivă iubit ar trebui de fapt să-l deziluzioneze pe îndrăgostit de ființa iubită. „Cum? într-atît de modest să fiu, să te iubesc pe tine? Sau într-atît de prost? Sau - sau – “ 103 Primejdia fericirii. - „Acum toate îmi reușesc din plin, de-acum înainte orice soartă mi-e pe plac: - cine are chef să fie soarta mea“ 104 Nu iubirea de oameni, ci neputința acestei iubiri este cea care îi împiedică pe creștinii zilelor noastre - să ne ardă de vii. 105 Spiritului liber, „cucernicului cunoașterii“ - pia fraus îi repugnă chiar mai mult (rănind „cucernicia“ sa) decît impia fraus. De aici, profunda lui lipsă de înțelegere față de biserică, specifică „spiritelor libere“, - de aici, lipsa lui de libertate. 106 Datorită muzicii, pasiunile se pot bucura de ele însele. 107 Hotărîrea odată luată, a nu mai da ascultare nici chiar celor mai fondate obiecțiuni: iată indiciul caracterului puternic. Așadar, un prilej de nerozie cu bună-știintă. 108 Nu există defel fenomene morale, ci doar o interpretare morală a fenomenelor - 109 Destul de frecvent, criminalul nu este la înălțimea faptelor sale; el o minimalizează și o defăimează. 110 Rareori avocații unui criminal sîn îndeajuns de artiști pentru a ști să exploateze în favoarea clientului lor frumusețea oribilă a faptelor acestuia. 111 Cel mai anevoie ne poate fi rănită vanitatea atunci cînd mîndria ne-a fost rănită cu puțin înainte. 112 Celui care se simte predestinat să vadă și nu să creadă, toți credincioșii îi par prea zgomotoși, prea indiscreți: și se ferește de ei. 113 „Vrei să-l cîștigi de partea ta? Fă pe încurcatul în fața lui" 114 Imensa speranță a femeilor în iubirea trupească și pudoarea acestei speranțe le zădărnicește de la bun început toate perspectivele posibile. 115 În jocul în care nu participă iubirea sau ura, femeia este o actriță mediocră. 116 Marile perioade ale vieții noastre sîn cele în care dobîndim îndrăzneala să rebotezăm Răul din noi cu numele de Cel mai bun-ul nostru. 117 Voința de a birui o pasiune nu este la urma urmei altceva decît voința uneia sau mai multor pasiuni 118 Există o inocență a admirației: o posedă cel căruia nu i-a trecut încă prin minte că poate va fi admirat și el într-o bună zi. 119 Dezgustul față de murdărie poate fi atît de mare încît să ne împiedice a ne curăți, - a ne „dezvinovăți“ 120 Adeseori senzualitatea crește mai năvalnic decît iubirea, astfel că rădăcina acesteia din urmă rămîne firavă și lesne de smuls. 121 E un raționament faptul că Dumnezeu, vrînd să devină scriitor, a învățat greaca, - și că n-a învățat-o prea bine. 122 A te bucura de o laudă înseamnă la unii doar o politețe a inimii - și de-a dreptul contrariul unei vanități a spiritului. 123 Pînă și concubinajul a fost corupt: - prin căsătorie. 124 Cel care jubilează pe rug, triumfă nu asupra durerii, ci asupra faptului că nu simte durerea la care se aștepta. Aceasta, întru pildă. 125 Cînd trebuie să ne revizuim părerea despre cineva, îi punem greu la socoteală faptul de a ne fi incomodat prin aceasta. 126 Un popor este înconjurul pe care îl face natura pentru a ajunge la șase, șapte oameni mari. - Și pentru a-i ocoli apoi. 127 Tuturor femeilor adevărate știința le ofensează pudoarea. Ele au senzația că se încearcă să li se privească astfel sub piele, - mai rău! sub fustă și găteală. 128 Cu cît mai abstract e adevărul pe care vrei să-l faci cunoscut, cu atît mai multă osteneală trebui-va să depui pentru a-ți seduce simțurile de partea lui. 129 Diavolul are cele mai vaste perspective asupra lui Dumnezeu, de aceea se ține la distanță atît de mare de el: - diavolul, cel mai vechi prieten al cunoașterii. 130 Adevărata înfățișare a omului iese la iveală în momentul în care talentul său apune, - atunci cînd el încetează să mai arate ce poate face. și talentul e o găteală; găteala, și ea, e o tăinuire. 131 Sexele se înșeală unul în privința celuilalt: aceasta din cauză că, în fond, ele se respectă și se iubesc numai pe ele însele (sau propriul lor ideal, ca să ne exprimăm mai amabil-). Astfel, bărbatul o vrea pe femeia blîndă, - însă femeia, tocmai ea, este esențialmente lipsită de blîndețe, asemenea pisicii, oricît de bine a deprins meșteșugul simulării blîndeții. 132 Virtuțile noastre sîn cele pentru care sînem mai cu osebire pedepsiți. 133 Cel care nu știe să-și găsească drumul spre idealul său, duce o viată mai ușuratică și mai impertinentă decît omul lipsit de ideal. 134 În simțuri își are obîrșia întreaga verosimilitate, întreaga bună- credință, întreaga evidentă a adevărului. 135 Fariseismul nu este o degenerare a oamenilor buni: o bună parte din el este mai degrabă o condiție a tuturor virtuților. 136 Unul caută un mamoș pentru ideile sale, iar altul pe cineva căruia să-i poată oferi ajutor ca mamoș; astfel ia naștere un dialog fructuos. 137 În relațiile cu savanții și cu artiștii te poți lesne înșela, și aceasta în sensuri contrarii: nu de puține ori găsești îndărătul unui savant remarcabil un om mediocru, iar îndărătul unui artist mediocru, adeseori - un om remarcabil. 138 Fie că sînem treji sau că visăm, noi procedăm la fel: mai întîi îl născocim și îl plăsmuim pe partenerul nostru, - pentru a-l uita apoi pe dată. 139 În răzbunare și în dragoste femeia e mai barbară decît bărbatul. 140 Un sfat sub formă de ghicitoare. - „Vrei să știi că nodul ține? - prinde-l în dinți și mușcă bine.“ 141 Pîntecul este pricina faptului că omului îi vine cam greu să se considere un zeu. 142 Vorbele cele mai neprihănite pe care le-am auzit vreodată: „Dans le veritable amour cest lîme qui enveloppe le corps.“ 143 Vanitatea noastră ar dori ca, din toate cîte le facem, pentru noi să treacă drept cel mai greu tocmai ceea ce ne izbutește mai din plin. Iată originea multor feluri de morală. 144 De obicei, cînd o femeie are înclinații științifice, ceva nu e în ordine în sexualitatea ei. Prin ea însăși, sterilitatea predispune la o anumită virilitate a gustului; bărbatul este, cu voia dumneavoastră, „animalul sterp“ 145 Comparîndu-l în mare pe bărbat cu femeia, se poate spune că ea n- ar fi avut geniul gătelii dacă n-ar fi posedat și instinctul de a juca rolul secundar. 146 Cel care se luptă cu monștrii, să ia aminte, să nu devină el însuși un monstru. Iar de privești îndelung abisul, află că și abisul îți scrutează străfundul sufletului. 147 Dintr-un volum de vechi nuvele florentine, precum și din viață: buona femmina, e mala femmina vuol bastone. Sachetti Nov. 86. 148 A-l ademeni pe semen să-și facă o impresie bună despre noi și a ne încrede apoi cu toată convingerea în această impresie a semenului: cine ar putea fi pe măsura femeilor în această măiastră înșelătorie? 149 Cele considerate drept rele de către o epocă sîn de obicei răsfrîngerea inactuală a celor considerate odinioară bune, atavismul unui ideal anterior. 150 În jurul eroului toate se prefac în tragedie, în jurul semizeului toate devin dramă satirică; iar în jurul Iui Dumnezeu toate devin - ce? „lume“, poate? 151 Nu e de ajuns ca cineva să posede talent: trebuie să mai obțină și permisiunea voastră, - nu-i așa, prieteni ai mei? 152 „În grădina în care crește arborele cunoașterii, acolo-i paradisul“: astfel grăiesc cei mai tineri și cei mai bătrîni șerpi. 153 Cele făptuite întru iubire se petrec întotdeauna dincolo de Bine și de Rău. 154 Obiecția, zburdălnicia, vesela neîncredere, zeflemeaua, acestea sîn semne de sănătate: toate cele absolutiste țin de domeniul patologicului. 155 Simțul tragicului crește și descrește în raport cu senzualitatea. 156 Nebunia e o raritate în cazul indivizilor, - însă în cel al grupurilor, al partidelor, al popoarelor, al epocilor ea constituie regula. 157 Gîndul sinuciderii este un mijloc puternic de consolare: cu ajutorul lui poți depăși cu bine cîte-o noapte neplăcută. 158 Celui mai puternic instinct al nostru, cel care ne tiranizează, i se supune nu numai rațiunea, dar și conștiința noastră. 159 Într-adevăr, trebuie să răsplătim atît binele cît și răul: dar de ce să le răsplătim tocmai celui care ne-a făcut un bine sau un rău? 160 Înseamnă că nu-ți mai iubești îndeajuns cunoașterea de vreme ce o împărtășești. 161 poeții sîn nerușinați față de întîmplările lor: ei le exploatează. 162 „Nu vecinul e aproapele nostru, ci vecinul vecinului“ - astfel gîndesc toate popoarele. 163 Iubirea scoate la lumină calitățile înalte și ascunse ale îndrăgostitului, - ceea ce are el rar, excepțional: astfel, iubirea ne amăgește cu ușurință în privința celor care, la îndrăgostit, constituie regula. 164 Iisus spunea iudeilor săi: „legea a fost bună pentru sclavi, - iubiți-l pe Dumnezeu precum îl iubesc eu, ca un fiu! Ce ne privește morala pe noi, fii Domnului!“ 165 Aviz tuturor partidelor. - Orice păstor are nevoie de un berbec care să conducă turma, - iar de nu, trebui-va să facă el însuși pe berbecul, atunci cînd se ivește prilejul. 166 Gura știe poate a minți, dar strîmbătura ei spune totuși adevărul. 167 La oamenii duri, profunzimea sentimentului este pricină de rușine - fiind totodată un lucru deosebit de valoros. 168 Creștinismul i-a dat lui Eros să bea otravă: - el n-a murit, dar a degenerat, căzînd în viciu. 169 A vorbi mult despre tine însuți poate fi și un mijloc de a te ascunde. 170 În laudă se află mai multă indiscreție decît în dojană. 171 La un om al cunoașterii compătimirea e oarecum caraghioasă, ca niște mîini delicate ale unui ciclop. 172 Din dragoste față de oameni, se întîmplă cîteodată să-l îmbrățișezi la întîmplare pe primul om întîlnit în cale (căci nu-i poți îmbrățișa pe toți): dar tocmai acest lucru, ia seama, să nu-l ghicească... 173 Nu-l urăști cîtă vreme îl mai desconsideri, ci de abia atunci cînd îl consideri egal ori superior. 174 Utilitariștilor, voi iubiți, ca și mine, întreg utilul doar în chip de vehicul al înclinațiilor voastre, - nu vi se pare și vouă de-a dreptul insuportabil scîrțîitul roților sale? 175 În cele din urmă, ajungi să-ți iubești dorința, și nu obiectul dorinței. 176 Vanitatea altora ne ofensează gustul doar atunci cînd ne ofensează vanitatea. 177 Se pare că în încercarea de a defini „veridicitatea“, nimeni n-a fost încă îndeajuns de veridic. 178 Prostiile debitate de înțelepți nu sîn crezute: ce prejudiciu cauzat drepturilor omului! 179 Urmările acțiunilor noastre ne trag de urechi, fără să se sinchisească prea mult de faptul că între timp noi ne-am „îndreptat“. 180 Există un fel de nevinovăție în minciună, indiciu al bunei-credințe în ceva. 181 E inuman să-l binecuvîntezi pe cel care te-a blestemat. 182 Familiaritatea din partea unui superior provoacă amărăciune, căci nu ne e îngăduit să-i răspundem la ea. 183 „Nu că m-ai mințit, ci că nu-ți voi mai putea da crezare, iată, de aceasta mă cutremur“ 184 Există o exuberantă a bunătății care se aseamănă la înfățișare cu răutatea. 185 „Nu-mi place.“ - De ce? - „Pentru că nu sîn la înălțimea lui.“ Răspuns-a vreodată un om astfel? Partea a cincea:contribuție la istoria naturală a moralei 186 Pe cît de subtil, întîrziat, multiplu, irascibil, rafinat este sentimentul moral din Europa zilelor noastre, tot pe atît de necoaptă, novice, neîndemînatică și nepricepută este „știința moralei“: - iată un contrast atrăgător ce devine cîteodată vizibil și tangibil în persoana unuia și aceluiași moralist. Însăși expresia „știință a moralei“ este mult prea arogantă și potrivnică bunului-gust, dacă luăm în considerație ce se desemnează prin ea; căci acest bun- gust a manifestat întotdeauna o preferință pentru cuvinte mai modeste. Am face mai bine să recunoaștem cu toată rigoarea posibilă ce anume ne lipsește și ne va mai lipsi multă vreme de acum înainte, care este adevărata necesitate, deocamdată singura legitimă: colectarea materialului, definirea conceptuală și ordonarea unui uriaș tezaur de sentimente rafinate, de nuanțe subtile între valori ce viețuiesc, cresc, se înmulțesc și pier, - și, poate, încercarea de a concretiza formele pe care le iau periodic și frecvent aceste cristalizări însuflețite, - toate acestea pentru pregătirea unei tipologii a moralei. Ce-i drept, pînă acum nu s-a dat dovadă de atîta modestie. Filozofii, cu toții, și-au asumat, cu o caraghioasă gravitate rigidă, sarcini cu mult mai elevate, mai pretențioase, mai solemne din momentul în care s-au îndeletnicit cu morala în chip de știință: ei doreau să pună bazele moralei, - și fiecare dintre ei și-a închipuit că a reușit; iar morala însăși trecea drept ceva „dat“. Cît de depărtat de nerodul lor orgoliu se afla sarcina unei descrieri, sarcină ce li se părea prea insignifiantă și pe care au lăsat-o pradă prafului și mucegaiului, deși e puțin probabil că ar fi putut avea cele mai delicate degete și simțurile îndeajuns de ascuțite pentru aceasta! Tocmai prin faptul că moraliștii filozofi luau cunoștință de facta-ele morale doar grosolan, într-o selecție arbitrară sau printr-o prescurtare întîmplătoare, ca de pildă în chip de morală a mediului lor înconjurător, a clasei lor sociale, a bisericii lor, a spiritului epocii lor, a climei și zonei lor geografice - tocmai prin faptul că ei erau prost informați și chiar prea puțin interesați în a cunoaște popoarele, epocile, trecutul, ei nici măcar n-au întrezărit adevăratele probleme ale moralei: - probleme care, toate, pornesc de la ideea unei comparații între diversele feluri de morală. Din întreaga „știință a moralei“ a lipsit deocamdată, oricît ar părea de ciudat, însăși problema moralei: a lipsit bănuiala că aici ar putea exista ceva problematic. Lucrul pe care filozofii îl numeau „punerea bazelor moralei“ și pe care îl pretindeau de la ei înșiși nu era, în adevărata sa lumină, decît o formă savantă a bunei-credințe în morala dominantă, un nou mijloc de a o exprima, așadar o stare de fapt în interiorul unei anumite moralități date și, în ultimă instanță, chiar un fel de tăgăduire a faptului că această morală poate fi exprimată în chip de problemă: - în orice caz, era vorba de contrariul unei examinări, al unei analize, al unei contestări, al unei vivisecții a acestei credințe înseși! Să ascultăm bunăoară cu cîtă nevinovăție, aproape venerabilă, își mai definește Schopenhauer propria sarcină, și să tragem concluziile în privința caracterului științific al unei „științe“ ai cărei ultimi maeștri mai vorbesc precum copiii și muierile bătrîne: - „Principiul, spune el (Grundprobleme der Ethik, p. 137), cu conținutul căruia toți moraliștii sîn în fond de acord: neminem laede, immo omnes, quantum potes, juva acesta-i adevăratul principiu pe care toți moraliștii s-au străduit să-l dovedească... adevăratul fundament al eticii, cel căutat de secole, ca piatra filozofală.“ - Desigur, se prea poate că dificultatea dovedirii principiului enunțat mai sus a fost considerabilă - după cum se știe, nici Schopenhauer n-a izbutit mai mult; iar cel care si-a dat pe de-a-ntregul seama cît de lipsit de bun- gust, cît de fals și sentimental este acest principiu, într-o lume a cărei esență o constituie voința de putere -, să facă bine să-și amintească faptul că Schopenhauer, cît era el de pesimist, cînta totuși la flaut... În fiecare zi, după masă: citiți-i pe biografii lui. Și, în treacăt fie zis: un pesimist, un contestatar al lui Dumnezeu și al lumii care întîlnind morala se oprește din drum -, care, cîntînd din flaut, încuviințează din cap în fața ei și a principiilor de soiul laede neminem: cum? Mai poate fi considerat un adevărat pesimist? 187 Făcînd abstracție de valoarea unor afirmații de genul: „în noi se află un imperativ categoric“, ne putem totuși întreba: ce ne spune o asemenea afirmație despre cel care o enunță? Există morale menite să-l justifice pe autor în ochii altora; unele sîn sortite să-l liniștească și să-l împace cu el însuși; altele îi servesc drept mijloc de autocrucificare și înjosire de sine; cu ajutorul unora el dorește să se răzbune, cu al celorlalte să se ascundă, ori să se transfigureze și să se transpună în înalturi și zări îndepărtate; una îl ajută pe autorul ei să uite, cealaltă să se facă uitat, parțial sau în întregime; cîte-un moralist ar vrea să-si exercite puterea și fantezia creatoare asupra omenirii; alții, și însuși Kant pare să facă parte dintre aceștia, lasă să se înțeleagă prin morala lor: „ceea ce e respectabil la mine este faptul că eu știu să mă supun, - cu voi trebuie să se întîmple la fel!“- pe scurt, moralele, și ele, sîn doar o semiologie a afectelor: 188 Orice morală, fiind opusă spiritului laisser aller, este o acțiune tiranică împotriva „naturii“ și, de asemenea, împotriva ,;rațiunii“: însă această afirmație ar constitui o obiecție doar dacă în numele vreunei alte morale s-ar decreta iar o interdicție a tuturor felurilor de tiranie și iraționalitate. Valoarea esențială și inestimabilă a oricărei morale constă în faptul că ea este o îndelungată constrîngere: pentru a înțelege fenomenul stoicismului, cel al Port- Royal-ului sau cel al puritanismului, trebuie să ne amintim de constrîngerea sub efectul căreia au dobîndit vigoare și libertate toate exprimările verbale de pînă acum, - constrîngere metrică, tiranie a rimei și a ritmului. Cîte greutăți au avut de întîmpinat poeții și oratorii tuturor popoarelor! - fără a face excepție de la aceasta cîțiva prozatori din zilele noastre în al căror auz sălășluiește o conștiință implacabilă - și toate acestea, „de dragul unei prostii“, cum spun bădăranii utilitariști care se consideră prin aceasta inteligenți, sau „din servilism față de legi arbitrare“, cum spun anarhiștii care se consideră prin aceasta „liberi“ și chiar liber-cugetători. Însă, oricît ar părea de uimitor, tot ceea ce există și a existat vreodată pe pămînt în materie de libertate, finețe, cutezanță, dans și măiastră certitudine, fie în domeniul gîndirii propriu-zise sau în cel al guvernării, în domeniul graiului sau în cel al convingerii, în domeniul artelor, precum și în cel al moralității, s-a putut dezvolta numai și numai sub jugul „tiraniei acestor legi arbitrare“; și, o spun cu toată seriozitatea, este foarte probabil că de-a dreptul acestea înseamnă „natură“, tocmai felul acestora de a fi este cel ,.natural" - și nu acel Laisser aller! Toți artiștii știu cît de depărtat de sentimentul nepăsării se află „cea mai naturală“ stare a lor, libera rînduire, dispunere, decizie, construire din momentele de „inspirație“, - și cu Ce strășnicie și precizie se supun ei, tocmai în acele clipe, nenumăratelor legi care sfidează prin însăși strictețea și exactitatea lor orice formulare prin intermediul noțiunilor (căci pînă și cea mai stabilă noțiune, în comparație cu aceste legi, rămîne ceva flotant, multiplu, echivoc -). După cîte se pare, lucrul esențial „din cer precum și pe pămînt“ este, s-o spunem încă o dată, supunerea îndelungată, într-o unică direcție: cu timpul, din aceasta a rezultat și rezultă întotdeauna ceva, lucruri de dragul cărora merită să trăiești pe pămînt, ca de pildă virtute, artă, muzică, dans, rațiune, spiritualitate - cîte ceva transfigurat, rafinat, nebunesc și divin. îndelunga încătușare a spiritului, suspicioasa constrîngere din comunicarea ideilor, disciplina pe care și-o impunea gînditorul în strădania de a-și subordona ideile unei conduite bisericești sau curtenești sau unor ipoteze aristotelice, îndelunga voință spirituală de a interpreta tot ceea ce se întîmplă pe baza unei scheme creștine și de a-l redescoperi și justifica pe dumnezeul creștin pînă și în cea mai neînsemnată întîmplare, - toate aceste sforțări, samavolnicii, durități, orori, iraționalități s-au dovedit a fi mijloace prin intermediul cărora spiritului european i s-a inoculat vigoarea, necruțătoarea curiozitate și subtila-i mobilitate: să recunoaștem totuși că prin aceasta au fost totodată zdrobite, înăbușite și alterate valori de vigoare și spiritualitate de neînlocuit (căci aici, ca și pretutindeni, „natura“ ni se înfățișează așa cum este, în întreaga ei măreție risipitoare și indiferentă, măreție care ne revoltă, dar ne și impresionează prin noblețea ei). Faptul că secole de-a rîndul gînditorii europeni au cugetat numai și numai pentru a dovedi cîte ceva - astăzi, dimpotrivă, orice gînditor care „vrea să dovedească ceva“ ne pare suspect -, faptul că mai întotdeauna rezultatul la care trebuiau să ajungă prin cele mai stricte raționamente ale lor era stabilit dinainte, oarecum ca în astrologia asiatică de odinioară sau ca în zilele noastre în cazul inofensivelor interpretări creștino-morale ale celor mai intime întîmplări ca fiind „întru slava Domnului“ și „întru mîntuirea sufletului": - această tiranie, acest arbitrar, această nerozie riguroasă și grandioasă au fost cele care au cultivat spiritul; după cîte se pare, sclavia, în sens mai grosolan sau mai rafinat, este un mijloc indispensabil și în creșterea și educația spirituală. Să cercetăm din acest punct de vedere oricare dintre morale: „natura“ care sălășluiește în ele este cea care inspiră ura față de laisser aller, față de libertatea exagerată, inoculînd trebuința orizonturilor limitate, a sarcinilor imediate, - cea care propovăduiește îngustarea perspectivei, așadar, într-un anumit sens, prostia în chip de condiție indispensabilă vieții și dezvoltării. „Tu trebuie să te supui cuiva, și aceasta, pentru multă vreme: altminteri vei pieri și vei pierde orice respect față de tine însuți“ - acesta mi se pare a fi imperativul moral al naturii, imperativ care desigur că nu e nici pe atît de „categoric“ pe cît pretindea bătrînul Kant (de aici, acel „altminteri“ -), și nici nu se adresează indivizilor (ce-i pasă naturii de indivizi!), dar cu atît mai mult popoarelor, raselor, epocilor, claselor sociale și, înainte de toate, întregii specii animale a „omului“, omenirii. 189 Raselor harnice le vine deosebit de greu să îndure trîndăvia: a fost o capodoperă a instinctului englez faptul că a izbutit să prefacă duminica într-o zi atît de sfîntă și de plicticoasă încît englezului i se face pe neobservate dor de zilele sale de lucru din timpul săptămînii: - duminica este astfel un fel de post născocit cu șiretenie, intercalat cu ingeniozitate, fenomen ce poate fi observat la tot pasul și în antichitate (deși în cazul popoarelor meridionale postul nu se aplică și muncii). Existența mai multor feluri de posturi este necesară; pretutindeni unde domnesc instinctele și obișnuințele puternice, legiuitorii nu trebuie să neglijeze intercalarea unor zile suplimentare în care unul din aceste instincte va fi încătușat și se va deprinde din nou să flămînzească. Examinînd lucrurile dintr-o perspectivă mai înaltă, generații și epoci întregi atinse de un fanatism moral oarecare se dovedesc a fi fost asemenea perioade intermediare de constrîngere și de post, în decursul cărora un instinct se învață să-și plece capul și să se înfrîngă pe sine, purificîndu-se și ascuțindu-se totodată; chiar și unele secte filozofice (ca de pildă stoicismul în sînul culturii elene și în atmosfera supraîncărcată de arome afrodisiace a acestuia) ne îndreptățesc o astfel de interpretare. Prin aceasta ni s-a oferit totodată și o indicație pentru explicarea acelui fenomen paradoxal prin care, tocmai în perioada creștină a Europei și abia sub presiunea judecăților de valoare creștine, instinctul sexual s-a sublimat în iubire (amour- passion). 190 Există ceva în morala lui Platon ce nu-i aparține propriu-zis lui, ci care se află în filozofia sa, am putea spune, în ciuda voinței sale: este vorba de socratismul pentru care, la drept vorbind, el era prea aristocrat. „Nimeni nu vrea să-și dăuneze sieși, așadar toate răutățile sîn făptuite involuntar. Căci cel rău își pricinuiește sieși răul: el n-ar mai face-o dacă ar ști că răul este rău. Prin urmare, cel rău este rău doar datorită unei erori; luați-i eroarea și îl veți face inevitabil -bun.“ - Acest fel de a trage concluzia miroase a plebe, cea care în fapta rea vede doar urmările ei dăunătoare și opinează că „e un lucru prostesc să faci rău“; totodată, ea identifică pur și simplu „bunul“ cu „utilul și plăcutul“. În cazul întregului utilitarism al moralei, putem ghici din capul locului această origine comună și să ne bizuim pe flerul nostru: nu prea vom da greș. - Platon a făcut tot posibilul pentru a interpreta în felul său teoriile dascălului, introducînd în ele un dram de finețe și de noblețe și, mai ales, pe sine, - el, cel mai temerar dintre toți interpreții, cel care l-a luat pe Socrate în întregime drept o temă populară, un cîntec din folclor auzit pe uliți, pentru a-l varia Ia nesfîrșit, la imposibil: și anume, deghizîndu-l cu toate măștile lui proprii, cu întreaga lui multiplicitate. În glumă fie spus, și homeric pe deasupra: ce altceva e Socratele lui Platon decît: πρόσθε Πλάτων όπιθέν τε Πλάτων μέσση τε Χιμαιρα .2 191 Vechea problemă teologică a „credinței“ și a „științei“ - sau, mai lămurit spus, a instinctului și a rațiunii - așadar întrebarea dacă, în privința evaluărilor, instinctualității merită a-i fi acordată o mai mare autoritate decît raționalității căreia i se pretinde să aprecieze și să acționeze pe baza unor temeiuri, potrivit unui „de ce?“, așadar în vederea unui scop, a unei necesități, - este aceeași veche problemă morală care s-a întrupat pentru întîia oară în persoana lui Socrate, dezbinînd spiritele cu mult înaintea religiei creștine. Ce-i drept, însuși Socrate - acest eminent talent dialectic - s-a plasat mai întîi pe pozițiile rațiunii; și, la drept vorbind, ce altceva a făcut el toată viața decît să-și rîdă de neîndemînatica incapacitate a nobililor săi atenieni, oameni instinctuali asemenea tuturor aristocraților care nu știu să-și motiveze niciodată îndeajuns temeiurile acțiunilor lor? Însă mai apoi el a ajuns să-și rîdă pe furiș de sine însuși: în urma unui autointerogatoriu, a unui examen de conștiință mai rafinat, el a descoperit în persoana lui aceeași stîngăcie și neputință. Dar la ce bun, își spuse el, să renunțăm la instincte din cauza aceasta! Ele trebuie ajutate, și rațiunea de asemenea, să-și dobîndească drepturile, instinctelor trebuie să li se dea ascultare, în vreme ce rațiunea trebuie convinsă să le dea acestora o mînă de ajutor, oferindu-le motive întemeiate. Aceasta a fost adevărata falsitate a marelui ironic cel plin de mistere; el si-a silit conștiința să se mulțumească cu un soi de autoamăgire: în fond, el a întrezărit caracterul irațional al judecăților morale. - Platon, mai nevinovat în astfel de treburi și lipsit de orice șiretenie plebeiană, și-a învestit întreaga energie, - cea mai mare energie învestită vreodată de un filozof din vremea aceea! - pentru a-și demonstra sieși că rațiunea și instinctul se îndreaptă de la sine spre unul și același țel, spre Bine, spre „Dumnezeu“; iar de la Platon încoace toți teologii și filozofii bat același drum, - și anume, afirmînd că pînă acum, în materie de morală, instinctul sau, după cum îl numesc creștinii, „credința“ sau, cum îl numesc eu, „turma“ a ieșit biruitoare. Ar trebui să facem o excepție în cazul lui Descartes, părintele raționalismului (și, prin urmare, bunicul revoluției), cel care accepta numai și numai autoritatea rațiunii: însă rațiunea este doar o unealtă, iar Descartes s-a dovedit superficial. 192 Cel care a parcurs istoria unei științe particulare, găsește în evoluția ei un fir călăuzitor care duce spre înțelegerea celor mai vechi și mai generale fenomene ale „științei și cunoașterii“: și într-un caz precum și în celălalt s-au dezvoltat în primul rînd ipotezele premature, ficțiunile, buna și prosteasca voință de „a crede“, lipsa de neîncredere și de răbdare, - simțurile noastre se deprind prea tîrziu și niciodată pe de-a-ntregul să constituie organe subtile, fidele și prudente ale cunoașterii. Ochiului nostru îi vine mai ușor să reproducă, în urma unui impuls dat, o imagine ce a fost deja reprodusă în repetate rînduri, decît să rețină neasemănarea și noutatea unei impresii: ar fi necesară pentru aceasta mai multă putere, mai multă „moralitate". Ascultarea unui lucru nou îi provoacă urechii o senzație de neplăcere și dificultate; audiem cu greutate o muzică străină. La auzul unei limbi străine, încercăm fără voie să modelăm sunetele auzite în cuvinte care să ne sune mai apropiat și mai familiar: așa a procedat de exemplu germanul de odinioară care auzind cuvîntul arcubalista l-a transformat în Armbrust. Simțurile noastre sîn de asemenea potrivnice și ostile noutății; pretutindeni, chiar și la cele mai „elementare" fenomene ale senzorialității, afectele de teamă, iubire, ură, inclusiv afectul pasiv al leneviei, sîn dominante. - La fel precum un cititor din zilele noastre care retine doar cîteva cuvinte (sau poate doar silabe) ale unei întregi pagini citite în fugă - el reține la întîmplare vreo cinci cuvinte din douăzeci și „ghicește“ sensul probabil al acestora -, tot la fel de puțin exact și complet cercetăm noi cu ochii un arbore în privința frunzișului, crengilor, culorii, formei acestuia; ne vine cu mult mai ușor să ne imaginăm în locul său un fel de aproximație a arborelui. Chiar și în cazul celor mai neobișnuite evenimente procedăm la fel: născocim cea mai mare parte a evenimentului, cu greu putînd fi convinși să nu asistăm la desfășurarea vreunui fenomen în chip de „inventatori“. Ce înseamnă toate acestea? Că noi sînem din cap pînă-n picioare, din moși- strămoși - obișnuiți să mințim. Sau, ca să ne exprimăm mai virtuos și mai fățarnic, adică mai agreabil: oamenii sîn mai artiști decît își închipuie. - În decursul unei conversații însuflețite, mi se întîmplă adeseori să văd obrazul interlocutorului meu, fie ca urmare a gîndurilor pe care le exprimă, fie a acelora pe care îmi închipui că i le-am suscitat, conturîndu-se în față-mi cu o claritate și precizie care depășesc cu mult puterea facultăților mele vizuale: - așadar subtilul joc al mușchilor feței și expresia privirii trebuie să fi fost născocite de mine. Probabil că persoana respectivă avea o expresie cu totul diferită, sau poate chiar nici una. 193 Quidquid luce fuit, tenebris agit: dar și contrariul este valabil. Evenimentele trăite în vis, presupunînd că acestea se repetă deseori, ajung să facă parte în cele din urmă din inventarul general al sufletului nostru, întocmai ca cele trăite „realmente“: datorită visului, noi devenim mai bogați sau mai săraci, ne împovărăm sau ne eliberăm de cîte o trebuință, sfîrșind, ziua-n amiaza mare, de-a dreptul în clipele cele mai senine ale spiritului nostru lucid, să ne simțim ținuți oarecum în hățuri de către obișnuințele noastre din vis. Presupunînd că un om a visat în repetate rînduri că știe să zboare, ajungînd să-si închipuie în vis că puterea și meșteșugul zborului îi aparțin în chip de privilegii, ca o fericire strict personală și demnă de invidiat: un astfel de om care visează că poate executa printr-an impuls ușor tot felul de rotiri și întoarceri, cel care cunoaște sentimentul unei anumite ușurințe divine, al unei „înălțări“ lipsite de tensiune și sforțare, al unei „coborîri“ lipsite de condescendență și înjosire - lipsite de greutate! - cum ar putea omul care cunoaște astfel de întîmplări și obiceiuri onirice să nu atribuie în cele din urmă, chiar treaz fiind, o altă coloratulară și semnificație cuvîntului „fericire“! cum ar putea el să nu năzuiască într-un fel deosebit la fericire? În comparație cu acest „zbor“, „nălțarea“ cea zugrăvită de poeți îi va apărea prea pămînteană, prea mușchiuloasă, prea violentă, prea „greoaie“. 194 Deosebirea dintre oameni se manifestă nu numai în diferența dintre judecățile lor de valoare, așadar în deosebirea dintre lucrurile bune pe care ei le consideră demne de urmărit, în valoarea mai mare sau mai mică, adică în ierarhia pe care o stabilesc intre valorile de către toți recunoscute, ierarhie în privința căreia ei sîn în dezacord: - această deosebire se manifestă și mai mult în acea posesiune a unui lucru, în acea proprietate care trece pentru ei drept autentică. În cazul unei femei, de exemplu, pentru un om mai modest posibilitatea de a dispune de trupul acesteia în desfătarea sexuală constituie deja un indiciu satisfăcător și suficient al posesiunii, al proprietății; un altul, mai suspicios și mai pretențios în setea sa de posesiune, își dă seama de caracterul îndoielnic și pur fictiv al unei astfel de proprietăți, și cere dovezi mai subtile, vrînd să știe înainte de toate dacă femeia i se dăruiește numai pe sine sau dacă renunță totodată și la ceea ce are sau dorește să aibă: numai în acest din urmă caz o va considera el „posedată“. Însă un al treilea nu se va opri nici aici și, în marea lui suspiciune și dorință de posesiune, el se va întreba dacă nu cumva femeia care a renunțat la totul de dragul lui face aceasta pentru un fel de fantomă a sa: el se vrea mai întîi cunoscut temeinic, pînă un străfundurile sale, pentru a se ști iubit cu adevărat; el îndrăznește să se lase ghicit. De abia atunci o va simți posedată pe de-a-ntregul cînd ea nu își va mai face iluzii în ceea ce-l privește, cînd îl va iubi la fel de mult pentru caracterul său diabolic și tăinuita lui aviditate ca și pentru bunătatea, răbdarea și spiritualitatea sa. Unul ar dori să posede un popor, și pentru atingerea acestui scop toate șarlataniile a la Cagliostro sau Catilina i se par îndreptățite. Un altul, înzestrat cu o sete de posesiune mai rafinată, își spune că „nu-i îngăduit să-i amăgești pe cei asupra cărora vrei să stăpînești“ -, el se irită și își pierde răbdarea la ideea că asupra inimii poporului stăpînește o mască a sa: „trebuie așadar să mă fac cunoscut și, mai întîi, să mă cunosc pe mine însumi!“ La oamenii caritabili și filantropi poate fi întîlnită mai întotdeauna acea grosolană șiretenie prin care, vrînd să-l ajute pe careva, ei încep prin a-l ajusta după gustul lor, spunînd de pildă că respectivul „merită“ să fie ajutat, că are nevoie tocmai de ajutorul lor, că își va dovedi profunda recunoștință, atașamentul și supușenia pentru o cît de măruntă asistență ce îi va fi acordată, - cu astfel de speculații ei dispun după bunul lor plac de cei strîmtorați ca de o proprietate a lor, dorința lor de posesiune fiind de fapt aceea care îi face filantropi și caritabili. Ei se arată geloși de îndată ce actul lor de ajutorare este împiedicat sau preîntîmpinat. Fără să vrea, părinții fac din copiii lor ființe ce li se aseamănă - ei numesc aceasta ;;educație“ -, în străfundul inimii nici o mamă nu se îndoiește de faptul că în copilul pe care l-a adus pe lume ea posedă o proprietate, nici un tată nu-si contestă dreptul de a-i impune acestuia concepțiile și judecățile sale de valoare. Odinioară, taților li se acorda chiar dreptul să dispună după bunul lor plac de viața sau moartea noului născut (ca de pildă la vechii germani). și precum tatăl, chiar și astăzi încă, dascălul, clasa socială, preotul, prințul văd în fiecare nou-născut un prilej de a-și adjudeca fără șovăială o nouă posesiune. De unde rezultă că... 195 Evreii-popor „născut pentru sclavie“, cum spune Tacit și, împreună cu el, întreaga lume antică, „popor ales între popoare“, după cum spun ei înșiși și o cred, - evreii au realizat acea miraculoasă răsturnare a valorilor grație căreia viața pe pămînt a dobîndit pentru cîteva milenii o atracție nouă și primejdioasă: - profeții lor au contopit într-una singură noțiunile de „bogat“, „păcătos“, „rău“, „violent“, „senzual“, și pentru întîia oară au stigmatizat cuvîntul „lume“. În această răsturnare a valorilor (din care face parte și folosirea cuvîntului „sărac“ ca sinonim al „sfîntului“ și „prietenului“) constă importanța poporului evreu: o dată cu ea începe revolta sclavilor în domeniul moralei. 196 Se poate deduce că în apropierea soarelui există nenumărate corpuri obscure, - pe care noi nu le vom zări vreodată. Între noi fie spus, aceasta e o pildă; iar un psiholog al moralei citește cele scrise în stele doar ca un limbaj de pilde și semne cu ajutorul căruia multe pot fi trecute sub tăcere. 197 Ne înșelăm completamente în privința animalului de pradă și a omului de pradă (de exemplu Cesare Borgia), ne înșelăm în privința „naturii“ cîtă vreme vom mai căuta ceva ;,maladiv“ în constituția acestor deosebit de sănătoase fiare și plante ale tropicelor, sau dacă vom încerca să găsim în ele chiar un fel de „iad“ înnăscut: astfel au procedat aproape toți moraliștii de pînă acum. Nutresc oare moraliștii, după cîte se pare, un sentiment de ură față de junglă și față de tropice? Iar „omul tropical“ trebuie oare discreditat cu orice preț, înfățișîndu-l fie în chip de boală și degenerare a omului, fie sub forma iadului său propriu și a martirizării de sine? La ce bun? Favorizează aceasta „zonele temperate“? Îi favorizează pe oamenii moderați? Pe cei „morali“? Pe cei mediocri? -- Atît, ca adăugire la capitolul „Morala în chip de teamă“. 198 Toate aceste morale care se adresează individului în interesul „fericirii“ acestuia, după cum se spune, - ce altceva sîn ele decît propuneri de compromis cu primejdia în al cărei cadru decurge viața intimă a individului, rețete împotriva patimilor sale, a predispozițiilor lui bune și rele, în cazul cînd acestea ar dori să cucerească puterea și să facă pe stăpînii? viclenii și artificii mici și, mari duhnind a rîncede leacuri băbești și a înțelepciune muierească; și toate-s în stil baroc și nerezonabil- căci ele se adresează „tuturor“, căci ele generalizează acolo unde nu-i îngăduit să generalizezi-, și ele toate vorbesc absolutist, se consideră absolute și toate trebuie condimentate cu nu puține grăunțe de sare pentru a deveni mai întîi suportabile și uneori chiar ademenitoare, pentru a dobîndi un miros picant și primejdios ce amintește mai ales de „lumea cealaltă“: din punct de vedere intelectual toate acestea nu prea au mare valoare, nu-s nici pe departe „știință“, nemaivorbind de „înțelepciune“, ci, s-o spunem încă o dată, s-o spunem de trei ori, ele sîn viclenie, viclenie, viclenie, amestecată cu prostie, prostie, prostie, - fie că e vorba de acea indiferență și răceală de statuie pe care o recomandau și pe care o întrebuințau stoicii ca antidot împotriva arzătoarei nebunii a pasiunilor, sau de acel nu-mai-rîde, nu-mai-plînge al lui Spinoza, de atît de naiva sa prescripție de distrugere a pasiunilor cu ajutorul analizei și vivisecției; sau de acea reducere a pasiunilor la un grad de mediocritate în care pot fi satisfăcute fără a mai fi periculoase, acesta fiind aristotelismul moralei; însăși morala în chip de desfătare a pasiunilor într-o formă deliberat diluată și spiritualizată, prin intermediul simbolismului artei, cum ar fi bunăoară muzica sau iubirea de Dumnezeu sau iubirea de oameni de dragul lui Dumnezeu - căci în religie pasiunile dobîndesc iarăși drept de cetățenie, cu condiția să - -: și, în sfîrșit, chiar acea prevenitoare și zburdalnică abandonare la cheremul pasiunilor pe care au propovăduit-o Hafiz și Goethe, acea îndrăzneață lăsare din mînă a hățurilor, acea licentia morum sufletească și trupească îngăduită în mod excepțional bătrînilor și înțelepților cheflii și huhurezi noptatici la care „unde s-a dus mia, ducă-se și suta“. Cele de mai sus de asemenea ca adăugire la capitolul „Morala în chip de teamă“. 199 Admițînd faptul că dintotdeauna, de cînd există oameni, au existat și turme omenești (uniuni sexuale, comunități, triburi, popoare, state, biserici) și mereu un număr deosebit de mare de supuși în raport cu numărul mic al celor care poruncesc, - avînd în vedere așadar că supunerea este cea care a fost mai cu osebire și cel mai îndelung exercitată și cultivată în rîndul oamenilor, putem presupune pe deplin îndreptățit că, în general, în fiecare om se află înnăscută trebuința de a se supune, ca un fel de conștiință formală care dispune: „tu trebuie să faci neapărat ceva anume, tu trebuie să renunți neapărat la ceva anume“, pe scurt, „tu trebuie“. Această trebuință caută să se satisfacă și să-si umple forma cu un conținut; ea pune mîna și, fără să aleagă prea mult, poftă brutală cum e, apucă pe măsura puterii, nerăbdării și încordării sale, acceptînd din partea oricărui poruncitor-părinți, dascăli, legi, prejudecăți sociale, opinie publică - tot ceea ce i se strigă în urechi. Ciudata mărginire a evoluției umane, mersul șovăielnic, tărăgănat, adeseori regresiv sau bătînd pasul pe loc al acesteia se bazează pe faptul că instinctul de turmă al supunerii este cel care se moștenește mai lesne, în dauna artei de a porunci. Dacă ne-am imagina odată exacerbarea acestui instinct pînă la ultimele sale limite, am duce lipsă în cele din urmă tocmai de oamenii capabili să poruncească și de cei independenți; sau dacă totuși i-am găsi, aceștia ar suferi din pricina unei conștiințe necurate și ar avea nevoie să se amăgească ei înșiși pentru a mai putea porunci: si-ar spune de pildă că nici ei nu fac altceva decît să se supună. Aceasta e adevărata stare de lucruri care dăinuie în Europa zilelor noastre: eu o numesc ipocrizia diriguitorilor. Neștiind să se apere de remușcările conștiinței lor în vreun alt mod, ei se erijează în executanți ai unor ordine antice sau superioare (venite din partea strămoșilor, a constituției, a dreptului, a legii sau a lui Dumnezeu însuși), sau împrumută din mentalitatea de turmă maxime de turmă, dîndu-se de pildă drept „cel dintîi slujitor al poporului“ sau „instrumente în folosul binelui obștesc“. Pe de altă parte, omul de turmă ai Europei moderne dă să se înțeleagă că soiul său ar fi singurul autorizat la existență și își preamărește calitățile datorită cărora, docil și sociabil, el este util turmei, calități care, după părerea lui, ar fi de fapt adevăratele virtuți omenești: spiritul de colectivitate, bunăvoința, considerația, hărnicia, cumpătarea, modestia, indulgența, compasiunea. Iar în cazul în care se consideră că berbecul conducător nu poate lipsi din capul turmei, se fac astăzi încercări peste încercări pentru a-i înlocui pe poruncitori cu un grup format din oameni de turmă inteligenți: aceasta e originea, bunăoară, a tuturor constituțiilor reprezentative. Cu toate acestea, pentru a ilustra marea binefacere, marea eliberare de sub o constrîngere devenită insuportabilă, pe care o constituie pentru acești europeni de turmă apariția unui stăpîn absolut, ne stă la îndemînă cea din urmă mare dovadă, și anume, efectul produs de apariția lui Napoleon: - se poate spune chiar că istoria influenței lui Napoleon este istoria fericirii supreme pe care a dobîndit-o acest secol prin oamenii săi de valoare și în momentele sale de maximă strălucire. 200 Omul care trăiește într-o epocă de descompunere în care rasele se amestecă de-a valma, omul care poartă așadar în sînge moștenirea unei proveniențe multiple, adică a unor instincte și etaloane de valoare contradictorii și adeseori mai mult decît contradictorii, ce se luptă între ele aproape fără răgaz, - un astfel de om, produs al culturilor tîrzii și al luminilor refractate este de regulă un individ debil: cea mai fierbinte dorință a sa este ca războiul, el însuși fiind acest război, să ia odată sfîrșit; în concordantă cu o medicină și o gîndire calmantă (de pildă, epicuriană sau creștină), fericirea i se înfățișează mai cu seamă sub forma unei beatitudini a odihnei, a liniștii, a saturației, a unei definitive unificări, a unui „sabat al sabaturilor“, ca să vorbim pe limba retorului Augustin, cel care a fost el însuși un astfel de om. - Dar în cazul în care , antagonismul și lupta dintr-o astfel de natură acționează ca un stimulent al vieții, ca o atracție în plus - și, dacă pe de altă parte, instinctelor puternice și de neîmpăcat li se adaugă, prin moștenire și educație, adevărata măiestrie și subtilitate în lupta dintre ele, așadar stăpînirea de sine, amăgirea de sine: în acest caz vor lua naștere acei oameni-enigmă miraculoși, ființe incomprehensibile și inimaginabile, predestinate biruinței și seducției, și a căror expresie supremă au fost Alcibiade și Cezar (- alături de care aș dori să-l menționez pe Frederic II de Hohenstaufen, cel dintîi dintre europeni, după preferințele ;mele), iar dintre artiști, eventual Leonardo da Vinci. Aceștia au apărut exact în același moment în care tipul debil intra în scenă, exprimîndu-si dorința de odihnă: ambele tipuri sîn de nedespărțit și își au originea în cauze comune. 201 Cîtă vreme utilitarismul care domnește în evaluările morale continuă să rămînă un utilitarism de turmă, cîtă vreme privirea este îndreptată exclusiv în direcția conservării obștii, moralitatea fiind căutată tocmai și numai în cele ce par să primejduiască menținerea colectivității: pînă atunci nu se poate vorbi încă de existența unei „morale a dragostei de semeni“. Chiar dacă admitem că și în această perioadă există deja o practicare constantă și neînsemnată a considerației, compasiunii, echității, îngăduinței, a întrajutorării, chiar dacă admitem că și în acest stadiu de dezvoltare a societății toate acele instincte, desemnate mai apoi cu nume reverențioase în chip de „virtuți“, sîn deja active, - și care vor ajunge în cele din urmă să coincidă aproape în întregime cu noțiunea de „moralitate“: în acea vreme ele încă nu fac parte din domeniul evaluărilor morale - ele sîn deocamdată extramorale. În plină epocă romană, de pildă, o acțiune caritabilă nu este considerată nici bună și nici rea, nici morală și nici imorală; dacă ea e totuși lăudată, în această laudă se prea poate amesteca și un fel de desconsiderare involuntară, cînd acțiunea e comparată cu o alta care servește interesul obștii, al lui res publica. În price caz, „dragostea de semeni“ este întotdeauna ceva secundar, convențional pentru unii, arbitrar și fictiv în comparație cu teama de semeni. Din momentul în care structura societății pare să fie bine consolidată și pusă la adăpost de primejdii exterioare, această teamă de semeni este cea care va deschide iarăși perspective noi evaluărilor morale. Anumite instincte puternice și primejdioase, cum ar fi spiritul întreprinzător, îndrăzneala nebunească, setea de răzbunare, perfidia, rapacitatea, patima puterii, instincte care pînă acum nu numai că au fost respectate, ca fiind de folos comunității - desigur, sub alte nume decît cele de mai sus -, ci fuseseră de-a dreptul cultivate și selecționate în mod obligatoriu (căci a fost mereu nevoie de ele în ceasurile cînd obștea era primejduită de dușmani), ajung de-acum să fie resimțite îndoit de puternic în gradul lor de periculozitate - acum, cînd le lipsesc direcțiile în care să-și canalizeze energia, -ajungînd încetul cu încetul să fie înfierate ca imorale și puse la zidul infamiei. Din acest moment, instinctele și înclinațiile opuse sîn cele care dobîndesc în morală loc de onoare; pas cu pas, instinctul de turmă își trage concluziile. În ce măsură primejduiește o anumită opinie, o anumită situație sau pasiune, o anumită voință, o anumită aptitudine starea colectivității și a egalității, iată care va fi de acum înainte punctul de vedere moral: și de astă dată mama moralei continuă să fie teama. Instinctele cele mai înalte și mai viguroase, în pătimașa lor dezlănțuire, îl poartă pe individ cu mult dincolo și deasupra mediocrității și meschinăriei conștiinței de turmă, dînd o lovitură de grație vanității obștii, distrugîndu-i încrederea în sine, zdrobindu-i oarecum șira spinării: prin urmare, tocmai aceste instincte vor fi mai cu osebire înfierate și defăimate. Elevata și independenta lor spiritualitate, voința de solitudine, marea rațiune, ele sîn percepute deja ca niște primejdii; tot ceea ce îl înalță pe individ deasupra turmei, tot ceea ce provoacă spaimă semenului va fi numit de aici înainte rău: convingerile egalitariste, moderate, supuse, respectuoase, mediocritatea dorințelor capătă acum denumiri și onoruri morale. În fine, în condiții de pace trainică, ocazia și obligația de a forma caractere aspre și dure se împuținează din ce în ce mai mult; și, din acest moment, tulburarea conștiințelor devine o faptă condamnabilă, expusă chiar rigorilor legii; o atitudine înaltă de noblețe, de dură responsabilitate de sine ofensează și; totodată, trezește bănuială, „mielul“, și, mai mult decît această; „oaia“ dobîndesc considerație. Există în istoria societății un punct de frigiditate și de sensibilitate bolnăvicioasă în care societatea însăși ia poziție în favoarea celui care îi provoacă prejudicii, a criminalului, și o face cu toată seriozitatea și sinceritatea. A pedepsi: societății, această acțiune i se pare pe undeva nedreaptă, - ideea „pedepsei“ și a „obligativității pedepsei“ fără îndoială că o îndurerează, o înspăimîntă. „Nu-i oare de ajuns să-l faci inofensiv? La ce bun să-l mai și pedepsești? Acțiunea însăși a osîndirii e înspăimîntătoare!“ - o dată cu aceste întrebări, morala de turmă, morala fricii își trage cele din urmă concluzii. Presupunînd că ar fi posibilă înlăturarea primejdiei, a cauzelor ce provoacă frica, o dată cu acestea ar fi înlăturată și morala: ea ar înceta să mai fie necesară, ea însăși s-ar considera din acel moment inutilă! - Cel care examinează conștiința europeanului zilelor noastre, printre mii de cute și tainițe morale va da mereu peste unul și același imperativ, imperativul fricii de turmă: „noi vremi ca într-o bună zi - să nu mai avem de ce să ne fie teamă!“ Într-o bună zi-pretutindeni în Europa vrerea și calea spre această zi bună poartă numele de „progres“. 202 Să repetăm numaidecît ceea ce am mai spus de o sută de ori: căci pentru asemenea adevăruri- pentru adevărurile noastre - azi, urechile sîn lipsite de bunăvoință. Știm prea bine cît este de jignitor să auzi că omul în general este considerat, fără ocolișuri și figuri de stil, un animal printre animale; și nu încape îndoială că ni se va pune la socoteală aproape ca o crimă faptul de a fi folosit neîncetat în referirile noastre la adepții „ideilor moderne“ expresii ca „turmă“, „instincte de turmă“ și altele de acest fel. Dar ce putem face! Noi nu avem de ales: căci tocmai acesta-i noul nostru adevăr. Am constatat că în toate țările Europei, laolaltă cu acelea în care influența europeană e decisivă, s-a ajuns la un acord în privința principalelor judecăți morale: în Europa, vădit, se știe acel lucru pe care Socrate socotea că nu-l știe și cu care anticul și vestitul șarpe de odinioară făgăduise să- i deprindă pe oameni, - azi „se știe“ ce este binele și răul. și firește că va părea anevoie de auzit și de priceput ceea ce afirmăm noi fără încetare: și anume, că lucrul socotit ca fiind cunoscut, cel care, prin ale sale elogii și dojeni, se autoglorifică și se autoaprobă, nu este altceva decît instinctul animalului de turmă numit om: acest instinct a reușit și izbutește din ce în ce mai bine să-și formeze o breșă, să dobîndească o preponderență și o predominare față de alte instincte, aceasta în cadrul unui proces de apropiere și asimilare fiziologică crescîndă al cărui simbol îl constituie el însuși. Morala Europei de astăzi e o morală a animalului de turmă: - așadar, după cum vedem noi lucrurile, ea nu este decît un anumit fel de morală umană pe lîngă care, înaintea căreia, în urma căreia sîn posibile sau ar trebui să fie posibile multe alte feluri, și, înainte de toate, morale de un rang superior. Însă această morală se opune din toate puterile unei astfel de „posibilități“ și acestui „ar trebui“: îndărătnică și implacabilă, ea spune „eu însămi sîn morala, în afară de mine nu există vreo alta!“ - mai mult decît atît, cu ajutorul unei religii care s-a arătat docilă și lingușitoare față de sublimele pofte ale turmei, s-a ajuns pînă acolo încît chiar în instituțiile politice și sociale putem găsi o exprimare din ce în ce mai evidentă a acestei morale: mișcarea democratică este moștenitoarea mișcării creștine. Dar tempoul acestei mișcări pare încă mult prea lent, prea somnolent celor nerăbdători, bolnavilor și maniacilor instinctului mai sus amintit, o vedem aceasta din urletul, mereu mai turbat, din rînjetul din ce în ce mai fățiș al cîinilor anarhiști care vagabondează în prezent de-a lungul și de-a latul străzilor culturii europene: într-o aparentă contradicție cu harnicii și pașnicii democrați, ideologi ai revoluției, și mai mult cu pseudofilozofii cei neghiobi, cu fanaticii fraternității care își zic socialiști și năzuiesc la o „societate liberă“, ei sîn de fapt cu toții la unison în ura lor fundamentală și instinctivă față de orice altă formă de societate în afara celei de turmă autonomă (mergînd pînă la respingerea noțiunilor de „stăpîn“ și „slugă“ - ni dieu ni maître, spune o lozincă socialistă -); ei sîn la unison în rezistența lor tenace față de orice pretenții individuale, față de orice drepturi individuale, față de orice prerogative (adică, față de toate drepturile: căci atunci cînd toți sîn egali, nimeni nu mai are nevoie de „drepturi“ -); la unison în suspiciunea lor față de justiția penală (de parcă ea ar constitui o violentare a celor mai slabi, o nedreptate față de consecințele necesare ale tuturor societăților anterioare -); dar la unison și în privința religiei milei, a compasiunii față de tot Ceea ce simte, trăiește, pătimește (începînd de la animale și pînă la „Dumnezeu“: - exagerarea pe care o constituie „mila față de Dumnezeu“ aparține unui secol democratic -); la unison cu toții în țipetele nerăbdătoare ale compasiunii, în ura lor de moarte față de suferința în general, în neputința lor aproape muierească de a vedea suferință, de a provoca suferință; la unison în posomoreala și moleșeala care pare să răsfrîngă asupra Europei amenințarea unui nou budism; la unison în credința lor în morala compasiunii generale, de parcă aceasta ar fi morala în sine, culmea, piscul cucerit de oameni, unica speranță a viitorului, consolarea prezentului, marea izbăvire a păcatelor din trecut; la unison cu toții în credința lor în comunitatea cea mîntuitoare, cu alte cuvinte, în credința în turmă, credința „în sine“... 203 Noi, cei care avem o altă credință, - noi, cei care considerăm mișcarea democratică nu numai o oarecare formă degenerată a organizării politice, ci de-a dreptul o formă de decădere și diminuare a omului, care îl coboară pe acesta la un stadiu de mediocritate și degradare valorică: încotro trebui-va să ne îndreptăm noi speranțele? - Spre noii filozofi, căci nu avem altă alegere; spre spiritele îndeajuns de viguroase și de originale, în stare să impulsioneze evaluările contradictorii și să reconsidere, să răstoarne „valorile eterne“; spre premergători, spre oamenii viitorului care să înăsprească în prezent constrîngerea și să strîngă puternic nodurile ce vor orienta vrerea mileniilor pe drumuri noi. Pentru a propovădui omului un viitor omenesc care să fie clădit pe măsura voinței sale, care să depindă de o vrere umană, pentru a pregăti acțiuni temerare, experiențe colective de educație și selecție menite să pună capăt oribilei dominații a absurdului și hazardului denumit pînă acum „istorie“ - absurditatea „majorității absolute“ nu este decît cea mai recentă formă a sa - ; pentru toate acestea va fi trebuință de un neam nou de filozofi și de comandanți, de oameni la vederea cărora toate spiritele tăinuite, teribile și binevoitoare ce au existat vreodată pe pămînt trebui-vor să pălească și să se pipernicească. Imaginea unor astfel de conducători e cea care plutește în fața ochilor noștri: - mi-e îngăduit s-o spun cu voce tare, voi, spirite libere? Circumstanțele prielnice apariției lor, circumstanțe ce vor trebui să fie în parte create, în parte utilizate; încercarea presupuselor căi ce pot înălța un suflet la un asemenea grad de elevație și de putere încît să resimtă obligativitatea asumării acestei sarcini; o răsturnare a valorilor sub a cărei nouă presiune și baros nou se modelează o conștiință, o inimă se preschimbă în bronz, pentru a putea indura greutatea unei asemenea responsabilități; pe de altă parte, necesitatea apariției unor astfel de conducători, îngrozitoarea primejdie că aceștia ar putea să nu apară sau să nu izbutească sau să degenereze - iată, acestea sîn adevăratele noastre temeiuri de îngrijorare și întristare, voi le cunoașteți, spirite libere? acestea sîn îngreunatele, îndepărtatele gînduri și furtuni ce trec peste bolta vieții noastre. Cu greu se poate găsi vreo durere mai cumplită decît cea pe care ti-o provoacă vederea, ghicirea, simțirea unui om excepțional care s-a rătăcit de pe drumul său și a degenerat: însă cel care are vederea într-atît de ascuțită, calitate rară, încît poate zări primejdia universală ce decurge din faptul că însuși „omul“ a. degenerat, cel care, asemeni nouă, și-a dat seama de monstruosul hazard care s-a jucat pînă acum cu viitorul omenesc după bunul său plac, - un joc la care n-a luat parte vreo altă mînă și nici măcar vreun „deget al lui Dumnezeu“! - cel care ghicește destinul adăstînd în imbecila naivitate și în neroada credulitate a „ideilor moderne“ și, mai mult decît atît, în întreaga morală creștină a Europei: acela suferă de o angoasă ce nu poate fi asemuită cu vreo alta, - dintr-o singură privire, el înțelege tot ceea ce s-ar mai putea obține din partea omului printr-o concentrare și intensificare favorabilă a puterilor și sarcinilor acestuia; cu întreaga bună-știință a conștiinței sale, el știe că omul nu este încă secătuit de supremele sale posibilități și că deseori tipul uman s-a aflat în fața misterioaselor hotărîri și a căilor noi: - și mai temeinic decît acestea, din cele mai dureroase amintiri ale sale, el știe cît de jalnice au fost opreliștile de care s-a zdrobit și s-a frînt, din pricina cărora s-a scufundat și s-a ticăloșit cîte-un om de cel mai ales rang pornit pe calea devenirii sale. Degenerarea generală a omului, care duce la o specie în care bădăranii și nerozii socialiști îl văd pe „omul viitorului“, omul lor, idealul lor! - această diminuare și degenerare a omului într-un dobitoc de turmă desăvîrșit (sau, cum îl numesc ei, într-un om al „societății libere“), această animalizare a omului, transformarea oamenilor în gîngănii cu drepturi și pretenții egale, da, acestea sîn, fără îndoială, posibile! Cel care a parcurs vreodată cu gîndul pînă la capăt această posibilitate, cunoaște de-acum un dezgust în plus față de restul oamenilor, - și, poate, și o nouă îndatorire! - Partea a șasea: noi, savanții 204 Cu tot riscul la care mă expun prin faptul că și în acest domeniu deprinderea de a moraliza se arată a fi ceea ce a fost dintotdeauna - și anume, o nestrămutată năzuință spre montrer ses plaies, după cum spune Balzac-, aș dori să-mi exprim împotrivirea față de o anumită mutație valorică nedreaptă și dăunătoare ce amenință să se stabilească în zilele noastre, pe neobservate și cu cugetul împăcat, în problema priorității dintre știință și filozofie. sîn de părere că, bazîndu-te pe propria-ți experiență- oare „experiență“ înseamnă întotdeauna, după cum îmi pare mie, o experiență neplăcută? - ar trebui să ai dreptul de a-ti spune părerea în cazul unei probleme atît de importante cum este aceea a priorității: aceasta, pentru a nu vorbi precum orbii despre culori sau precum femeile și artiștii care iau poziție împotriva științei („ah, știința asta afurisită care se vîră în toate dedesubturile!“, suspină instinctul și pudoarea lor -). Proclamația de independentă a omului de știință, emanciparea lui față de filozofie este una din consecințele mai subtile ale rînduielii și neorînduielii democratice: pretutindeni autoglorificarea și îngîmfarea savantului se află azi în plină înflorire și în cea mai frumoasă primăvară a lor ceea ce nu înseamnă nici pe departe că în acest caz lauda de sine miroase a bine. „Jos cu toți stăpînii!“ -- și aici instinctul plebeian își face auzit strigătul; după ce a reușit din plin să se elibereze de sub stăpînirea teologiei căreia i-a fost prea îndelung „slujnică“, știința se străduiește acum, plină de aroganță și lipsită de judecată, să prescrie legi filozofiei și să facă la rîndul ei pe „stăpînul“ - ce tot spun! pe filozoful. Memoria mea memoria unui om de știință, dacă nu vă e cu supărare! - este doldora de trufașele naivități auzite din gura tinerilor naturaliști și medicilor vîrstnici cu privire la filozofie și la filozofi (nemaivorbind de cei mai erudiți și cei mai înfumurați savanți dintre toți, filologii și dascălii, cei care sîn astfel prin însăși meseria lor -). Iată-l pe specialistul gură-cască, cel care s-a împotrivit instinctiv tuturor îndatoririlor și aptitudinilor de sintetizare; iată-l pe harnicul muncitor care, intrînd în lăcașul sufletesc al filozofului, a fost amețit de o mireasmă de otium și de opulență aristocratică, care l-a făcut să se simtă păgubit și depreciat. Iată-l pe omul utilitarist care, din pricina daltonismului său, nu vede în filozofie decît un șir de sisteme contestate și o risipă revoltătoare care „nu e de folos“ nimănui. Ici apare la suprafață teama de un misticism deghizat și de o reglementare a granițelor cunoașterii; colo, disprețul față de anumiți filozofi, dispreț generalizat fără voie față de filozofie în general. În sfîrșit, cel mai frecvent, la tinerii savanți am descoperit îndărătul unui dispreț vanitos față de filozofie influenta nefastă a unui filozof însuși căruia nu i s-au supus cu totul, fără să se poată însă sustrage sentințelor și evaluărilor sale disprețuitoare cu privire la ceilalți filozofi: - rezultatul fiind o bestilitate față de toate filozofiile. (Aceasta îmi pare să fi fost bunăoară influența lui Schopenhauer asupra Germaniei contemporane: - prin furia sa lipsită de inteligență manifestată față de Hegel, el a reușit să rupă legăturile dintre întreaga nouă generație germană și cultura germană, cultură care, considerată în totalitatea ei, a constituit totuși o culme a subtilității profetice în ceea ce privește simțul istoric: dar tocmai în acest domeniu Schopenhauer, el însuși, era de o sărăcie, insensibilitate și negermanism duse pînă la geniu.) În general și privind lucrurile în mare, se prea poate că înainte de toate omenescul, prea-omenescul, pe scurt mizeria noilor filozofi înșiși a fost cea care a ruinat din temelii respectul datorat filozofiei și a deschis porțile în fața instinctelor plebeiene. Să recunoaștem dar în ce măsură lumea noastră modernă s-a îndepărtat de geniul unui Heraclit, al unui Platon, al unui Empedocle și de al tuturor celorlalți pustnici admirabili ai spiritului, gînditori de viță regească; să recunoaștem cît de îndreptățit este un oarecare brav om de știință să se considere de soi și de vită mai nobilă, pus față-n față cu astfel de reprezentanți ai filozofiei purtați astăzi cînd în sus, cînd în jos de valurile modei - ca de exemplu, în Germania, cei doi lei din Berlin, anarhistul Eugen Dühring și amalgamistul Eduard von Hartmann3. Optica acestor filozofi corciți care își zic „realiști“ sau „pozitiviști“ este capabilă să sădească o neîncredere primejdioasă în sufletul oricărui savant tînăr și ambițios: în cel mai bun caz, toți acești „filozofi“ sîn ei înșiși savanți și specialiști, aceasta e un fapt bătător la ochi! - cu toții, ei sîn niște înfrînți readuși sub obediența științei, oameni care au pretins odinioară mai mult de la ei înșiși, fără să fi avut însă vreun drept la acest „mai mult“ și la responsabilitatea pe care o incumbă - și care acum onorabili, înverșunați și dornici de răzbunare, își manifestă prin vorbă și faptă necredința în misiunea suverană și în suveranitatea filozofiei. În fine: cum ar putea fi altfel! Știința se află astăzi în plină înflorire, iar pe față i s-a așternut expresia unei conștiințe împăcate, în vreme ce din întreaga filozofie modernă, decăzută încetul cu încetul, s-a menținut doar o rămășită care provoacă astăzi neîncredere și indispoziție, dacă nu chiar batjocură și compătimire. Filozofia redusă la o „teorie a cunoașterii“, în fapt cu nimic mai mult decît o timidă epochistică4 și o doctrină a abstinentei: o filozofie care nu cutează să treacă pragul și, scrupuloasă, își refuză dreptul la intrare - aceasta e o filozofie aflată pe punctul de a-și da duhul, e un sfîrșit, o agonie, ceva care inspiră milă. Cum ar putea o astfel de filozofie să domine! 205 Primejdiile care amenință dezvoltarea filozofului au devenit în zilele noastre într-atît de multiple încît ne fac să ne îndoim că acest fruct s-ar mai putea coace vreodată. Perimetrul de construcție și înălțimea turlelor științei au crescut enorm, mărindu-se totodată și probabilitatea ca filozoful să ostenească deja în cursul uceniciei sale sau să se lase fixat undeva într-un anumit domeniu, să se „specializeze“: astfel că el nu va mai ajunge vreodată în înaltul care îi este hărăzit și de unde ar putea cuprinde cu privirea toate cele ce se află în urma, împrejurul, dedesubtul său. Sau, de va ajunge totuși la țintă, va fi prea tîrziu, căci cei mai frumoși ani ai săi și întreaga sa putere se vor fi irosit în zadar; vătămat, înăsprit, degenerat, privirile și judecățile sale de ansamblu nu vor mai însemna mare lucru. Poate că tocmai finețea conștiinței sale intelectuale este cea care îl face să șovăie pe drumul său și să întîrzie; îi este teamă de puterea de seducție a diletantismului, îi este teamă să se prefacă într-o insectă cu mii de picioare și tentacule; el știe prea bine că cel care si-a pierdut respectul față de sine însuși nu mai poate porunci, nu mai poate conduce, nici măcar în domeniul cunoașterii: căci ar trebui să consimtă la a deveni un mare comediant, un Cagliostro al filozofiei, un vrăjitor care să momească spiritele precum flautistul din poveste, pe scurt, ar trebui să devină un seducător. La urma urmei, aceasta e o problemă de gust: sau poate, chiar o problemă de conștiință. Iar pentru a dubla dificultățile care se acumulează în fața filozofului, se mai adaugă și aceea că el își revendică sieși un Da sau un Nu, o sentință cu privire la viață și la valoarea acesteia, și nu cu privire la științe, - dificultatea pe care o presupune faptul că el se deprinde anevoie să creadă că ar avea dreptul sau, mai mult, îndatorirea acestei sentințe, trebuind adeseori să treacă șovăitor, neîncrezător și în vîrful picioarelor prin cele mai vaste - și poate, cele mai tulburătoare, cele mai nimicitoare aventuri, pentru a afla calea ce duce spre dobîndirea acelui drept și a acelei credințe. De fapt, vulgul l-a nesocotit vreme îndelungată pe filozof, confundîndu-l fie cu omul de știință și savantul ideal, fie cu misticul fanatic evadat din strînsoarea moralei, „îndepărtat de lume“ și îmbătat de dumnezeire; și chiar dacă în zilele noastre se spune despre cineva, în chip de laudă, că ar trăi „ca un înțelept“ sau ;,ca un filozof“, aceasta nu înseamnă nimic mai mult decît „prudent și retras“. Înțelepciune: în mintea plebei, ea pare să fie un fel de refugiu, un mijloc și un truc nimerit pentru a o scoate la capăt și a ieși cu fața curată dintr-un joc periculos: însă filozoful adevărat - astfel îl vedem noi, prieteni ai mei? el trăiește „nefilozofic“, „neînțelept“ și, mai ales, imprudent, resimțind povara și obligația sutelor de tentative și tentații ale vieții: - el își riscă viața neîncetat, el joacă jocul cel periculos... 206 În comparație cu un geniu, cu alte cuvinte, cu o ființă car e fie că procreează, fie că dă naștere, ambele expresii luate în sensurile lor cele mai cuprinzătoare -, savantul, omul de știință obișnuit are întotdeauna ceva care amintește de o fată bătrînă: ca și ea, el este un ignorant în privința celor două atribuții, cele mai prețioase care îi revin ființei umane. E adevărat că amîndurora, savantului ca și fetei bătrîne, li se acordă, oarecum în chip de despăgubire, un fel de considerație - a se accentua în aceste cazuri cuvîntul considerație - însoțită, din pricina obligativității acestei concesii, de același adaos de indispoziție. Să cercetăm lucrurile mai îndeaproape: ce este omul de știință? În primul rînd, un om de soi nearistocratic, înzestrat cu virtuțile unei rase nearistocratice, adică a unor oameni incapabili de dominație, lipsiți de autoritate și totodată insuficienți lor înșiși: savantul este dotat cu hărnicie, cu o docilă resemnare în privința locului său pe scara socială, cu ponderație și moderație în privința aptitudinilor și necesităților, el posedă instinctul de a-i ghici pe cei asemeni lui și de a le intui trebuințele, ca de pildă acel dram de independență, bucățica de pajiște verde fără de care nu poate exista liniștea necesară muncii, pretenția de a fi stimat și apreciat (ceea ce presupune mai întîi și pe deasupra posibilitatea de a fi cunoscut și recunoscut -), aureola unui bun renume, dorința certificării neîncetate a valorii și utilității sale, prin care trebuie să fie biruită neîncrederea interioară care renaște mereu în străfundul inimii tuturor oamenilor lipsiți de independență și a tuturor animalelor de turmă. Fiind de soi nearistocratic, savantul suferă firește de bolile și proastele maniere specifice acestuia: el este burdușit cu invidie meschină, iar ochii săi au agerimea ochilor linxului cînd trebuie să zărească slăbiciunile celor care îi sîn superiori și la nivelul cărora nu poate parveni. El este prietenos, dar prietenia lui îți vine în întîmpinare doar la pas, și nu se revarsă.; iar tocmai în fața oamenilor marelui torent el rămîne înghețat și rezervat, - ochii îi devin atunci lacuri netede și respingătoare pe oglinda cărora nu se mai încrețește unda nici unui entuziasm, a nici unei simpatii. Cauza celor mai rele și mai primejdioase fapte de care este capabil un savant sălășluiește în el însuși, în conștiința mediocrității soiului din care face parte: și anume, în acel iezuitism al mediocrității care acționează instinctiv cu scopul de a nimici omul de excepție, căutînd să rupă sau - mai degrabă! -să destindă toate arcurile încordate. Firește, este vorba de o destindere precaută, cu mîna grijulie -, destinderea arcului cu o prietenoasă compasiune: aceasta-i adevărata artă a iezuitismului care s-a priceput întotdeauna să dea impresia unei religii a milei. 207 Cît ar fi de mare recunoștința pe care i-o datorăm întotdeauna spiritului obiectiv - și căruia dintre noi nu i s-a făcut măcar o dată lehamite de moarte de întreaga subiectivitate și de blestemata ei ipsissimozitate? -, în cele din urmă va trebui să ne deprindem cu prudența și față de această pornire de recunoștință și să stăvilim excesul prin care, în ultima vreme, detașarea și depersonalizarea spiritului este preamărită oarecum în chip de scop în sine, de mîntuire și transfigurare: astfel se petrec lucrurile în cadrul scolii pesimiste care, desigur, are motive temeinice să acorde la rîndui ei onorurile supreme „cunoașterii dezinteresate“. Omul obiectiv, cel care spre deosebire de pesimist nu blestemă și nu ocărăște, savantul ideal în care, după înmiite eșecuri totale sau parțiale, instinctul științific ajunge în sfîrșit să crească și să înflorească, acest om este fără îndoială unul din cele mai prețioase instrumente din cîte există: însă el trebuie să fie mînuit de un altul mai puternic. El este doar o unealtă, s-o spunem pe șleau: el este o oglindă, - și nu un „scop în sine“. Omul obiectiv este cu adevărat o oglindă: obișnuit să se supună tuturor celor doritoare să fie cunoscute, lipsit de vreo altă plăcere în afară de aceea pe care i-o oferă cunoașterea, de „oglindirea“ lor; - el așteaptă evenimentele și se așterne în față-le cu gingășie, pentru ca suprafața și epiderma sa să retină chiar și cele mai ușoare urme, cele mai fugare atingeri ale ființelor imateriale. Restul de „personalitate“ care îi mai rămîne i se pare omului obiectiv ca fiind ceva întîmplător, adesea arbitrar, și mai adesea inoportun: într-atît s-a preschimbat el într-un loc de trecere și reflectare a formelor și întîmplărilor străine. Încercînd să- și schimbe firul gîndurilor și să reflecteze la „sine“, o face cu efort și nu arareori, fals; se confundă lesne pe sine însuși cu altcineva, se înșeală în privința propriilor sale necesități, acesta fiind singurul domeniu în care dă dovadă de lipsă de finețe și de neglijență. Poate că îl chinuie vreo boală sau atmosfera înăbușitoare și meschină în care este silit să trăiască alături de soția și de prietenii săi, sau poate că resimte lipsa unor camarazi sau a unei companii, -- da. el se constrînge chiar să mediteze asupra propriului său chin: zadarnic! Gîndurile sale au și pornit-o aiurea, divagînd spre vreun caz mai general, iar a doua zi el știe tot atît de puțin ca și ieri cum să-si amelioreze situația. El si-a pierdut seriozitatea față de sine, și nici timp nu are la îndemînă: el e senin, dar nu din lipsă de griji, ci din lipsă de dexteritate și de aplicație pentru grijile sale. Obiceiul de a le veni tuturor lucrurilor și întîmplărilor în întîmpinare, radioasa și spontana ospitalitate pe care o oferă tuturor celor pe care îi întîlnește, bunăvoința lipsită de menajamente, primejdioasa lui nepăsare față de un Da sau un Nu; ah, de cîte ori trebuie el să se căiască din pricina virtuților sale! - fiind om, devine prea lesne un caput mortuum al acestor virtuți. Dacă se cere din partea lui iubire sau ură, - și mă gîndesc la înțelesul pe care îl dau acestor cuvinte Dumnezeu, femeia și animalul -, : în ceea ce îl privește, va face tot ce poate și va da cît poate. Dar nu trebuie să ne surprindă dacă acest „tot“ nu va fi prea mult, - și dacă tocmai aici el se va dovedi neautentic, fragil, îndoielnic și sfărîmicios. Iubirea lui e lipsită de veridicitate, ura lui e artificială, fiind mai degrabă un tour de force, o vanitate meschină, o exagerare neglijabilă. EI se dovedește veridic numai în măsura în care i se îngăduie să fie obiectiv: seninul său totalism este singurul domeniu în care continuă să acționeze conform „naturii“ și, anume, „natural“. Sufletul său veșnic neted de oglindă nu se mai pricepe să afirme, și nici să infirme; el nici nu poruncește, nici nu deranjează. Je ne meprise presque rien - spune el într-un glas cu Leibniz: nu treceți cu vederea și nu subestimați cuvîntul presque! De asemenea, omul obiectiv nu constituie un model demn de urmat; el nu este nici premergătorul, nici urmașul cuiva; el se situează în general mult prea la distantă pentru a mai avea vreun motiv să ia poziție de partea Binelui sau a Răului. Confundîndu-l multă vreme cu filozoful, cu educatorul cezarian, tiran al culturii, i s-a acordat prin aceasta o cinstire nemeritată și nu s-a observat ceea ce are mai esențial, -faptul că el este o unealtă, un exemplar de sclav, firește nu unul oarecare, ci unul de cel mai ales soi, dar ca. valoare în sine, o nulitate--presque rien! Omul obiectiv este un mecanism, un instrument de măsură prețios, ușor vulnerabil și dereglabil, o capodoperă a artei oglinzilor, care trebuie menajată și prețuită; însă el nu reprezintă un tel, nu este o împlinire sau o deschidere, nici vreun individ complementar prin care se justifică restul existenței, el nu este un sfîrșit - și cu atît mai puțin un început, o zămislire și o cauză primă, în el nu există nimic vajnic, viguros, sigur de sine, dornic de dominație: el este mai degrabă un balon sensibil, umflat, fin și schimbător care trebuie să aștepte un conținut și o formă după care să se poată „modela“, - de obicei, el este un om lipsit de formă și de conținut, un om „dezinteresat“. în parenthesi fie spus, el este și pentru femei o cantitate neglijabilă. 208 Dacă în zilele noastre un filozof dă de înțeles că nu este un sceptic, - nădăjduiesc că din descrierea de mai sus a spiritului obiectiv a reieșit aceasta - nu va fi agreat de nimeni; toți îl vor privi cu un fel de timiditate, vor dori să-i pună nenumărate întrebări... Pînă și cei mai temători ascultători, numeroși azi ca frunza și iarba, îl vor considera de acum înainte primejdios. Auzindu-l cum tăgăduiește scepticismul, ei se vor comporta de parcă la urechile lor ar fi ajuns din depărtări un zgomot amenințător, de parcă s-ar fi experimentat pe undeva un nou explozibil, vreo dinamită a spiritului, poate un fel de nihilină rusească recent descoperită, un pesimism bonae voluntatis care nu se mulțumește să pronunțe Nu-ul, să-l voiască, ci - oribilă idee! - îl și înfăptuiește. Împotriva acestui soi de „bunăvoință“ - care este o vrere reală și efectivă de negare a vieții - se recomandă scepticismul, unanim recunoscut ca fiind cel mai bun somnifer și calmant din cîte există astăzi, dulcea, buna sămînță de mac a scepticismului cel adormitor de conștiință; iar medicii timpurilor pe care le trăim nu se dau în lături să-l prescrie însuși pe Hamlet în rețetele lor, ca pe un remediu împotriva „spiritului“ și a larmei sale subterane. ;,Nu-s oare îndeajuns de pline toate urechile de zgomote supărătoare? spune scepticul, adept al liniștii și totodată, un fel de agent al ordinii publice: acest Nu care răzbate de sub pămînt e îngrozitor! Tăceți odată, cîrtițe pesimiste!“ Căci scepticul, creatură delicată, se înspăimîntă și de o adiere; conștiința sa este învățată să tresară la fiecare Nu, și chiar un Da răspicat și dur îl face să tresalte ca mușcat. Da! și Nu! - acestea i se par potrivnice moralei; lui îi place, dimpotrivă, să-și sărbătorească virtutea printr-o nobilă abstinentă, zicînd bunăoară într-un glas cu Montaigne: „ce știu eu?“ Sau cu Socrate: „eu știu că nu știu nimic.“ Sau: „aici nu mă încumet să încerc, aici nici o poartă nu se deschide în față-mi.“ Sau: „de vreme ce e deschisă, la ce bun să intru de îndată?“ Sau: „ce nevoie avem noi de toate aceste ipoteze pripite? Se prea poate că renunțarea la toate ipotezele să fie o dovadă de bun-gust. Trebuie oare să îndreptați de îndată și cu orice preț toate cele încovoiate? Toate găurile trebuie neapărat astupate cu ceva cîlți? La ce bun graba asta? Timpul n-are timp? O, împielițaților, nu puteți aștepta un pic? Chiar și incertitudinea își are farmecul ei, chiar și Sfinxul e o Circe, chiar și Circe a fost o filozoafă.“ - Astfel se consolează un sceptic; și cu adevărat, el are trebuință de un pic de consolare. Căci scepticismul este expresia cea mai spirituală a unei anumite structuri fiziologice frecvente, denumită în limbaj comun debilitate nervoasă și maladivitate; ea apare de fiece dată cînd între rase sau clase îndelung separate se produce o încrucișare decisivă și bruscă. În ființa noii generații, căreia prin sîngele moștenit i s-au transmis ereditar norme și valori diferite, totul este neliniște, dezordine, îndoială, experiment; energiile cele mai puternice devin o frînă, virtuțile însele se împiedică reciproc în procesul de creștere și fortificare, trupului și sufletului îi lipsesc echilibrul, centrul de greutate, siguranța poziției perpendiculare. Dar lucrul care se îmbolnăvește și degenerează cel mai profund în cazul unor astfel de corcituri este voința: ei ignoră totalmente independenta în luarea hotărîrilor, nu mai cunosc îndrăzneața plăcere de a voi, - chiar și în visele lor, ei se îndoiesc de existența „liberului arbitru“. Din această cauză, Europa de astăzi, scenă a unor tentative absurde și bruște de amestecare radicală a claselor și prin urmare și a raselor, este pătrunsă din cap pînă-n picioare de un scepticism cînd nerăbdător și pofticios care zboară din floare-n-floare, cînd sumbru ca un nor saturat de semne de întrebare, - și-i sătul adeseori de propria-i vrere, sătul de moarte! Paralizarea voinței: oriunde te uiți, dai peste acest infirm! Și adeseori e și sulemenit! Și încă ce ademenitor! EI are la îndemînă cele mai frumoase găteli și costumații pentru a-și ascunde boala; de pildă, mai toate cele etalate în vitrine sub etichete ca „obiectivitate“, „spirit științific“, „lart pour lart“; „cunoaștere pură și liberă“, care nu sîn altceva decît scepticism împopoțonat și paralizare a voinței, -- acesta e diagnosticul pe care l-am stabilit eu maladiei europene. - Maladia voinței s-a răspîndit în mod inegal pe teritoriul Europei: manifestîndu-se cel mai virulent și mai multiplu în țările cu cea mai veche cultură, ea dispare pe măsură ce „barbarul“ își revendică încă - sau iarăși - drepturile, ascuns sub veșmintele șlampete ale civilizației occidentale. Așadar Franța de astăzi e țara în care voința este cel mai grav bolnavă, fapt la fel de lesne de dedus ca și de constatat; Franța, care a dat dovadă întotdeauna de o magistrală dexteritate în a-și preschimba pînă și funestele impasuri spirituale în farmec și seducție, își exercită astăzi asupra Europei dominația culturală în chip de scoală și expoziție a tuturor vrăjitoriilor scepticismului. În Germania tăria de a voi și vrerea exercitării unei voințe îndelungate este oarecum mai puternică, iar în nordul Germaniei și mai puternică decît în centru; considerabil mai puternică în Anglia, Spania și Corsica, însoțită fie de flegmă, fie de îndărătnicie, - fără a mai pomeni de Italia care e prea tînără ca să știe ce vrea, și care trebuie să dovedească mai întîi că este capabilă să vrea -, această energie este însă cea mai puternică și uimitoare în acel imens Imperiu de mijloc unde Europa este oarecum resorbită de Asia, și anume în Rusia. Acolo s-a agonisit și s-a acumulat de multă vreme tăria de a voi, acolo vrerea așteaptă nu se știe de-i vrere de negare sau de afirmare -, așteaptă amenințătoare să fie eliberată, ca să împrumutăm de la fizicienii zilelor noastre expresia lor predilectă. Pentru ca Europa să scape de cea mai mare primejdie a sa nu ar fi suficiente doar niște războaie în India și conflicte în Asia, ci ar fi nevoie și de revoluții interne, de fărîmițarea Imperiului în mici teritorii și, mai ales, de introducerea imbecilității parlamentare, laolaltă cu obligația valabilă pentru fiecare de a-și citi ziarul la micul dejun. Nu spun că acestea ar fi de dorit: mi-ar fi pe plac mai degrabă contrariul lor, - mă gîndesc la o sporire a primejdiei din partea Rusiei care să determine Europa de a deveni la rîndul ei la fel de amenințătoare, și anume de a-și dobîndi o voință unică cu ajutorul unei noi caste care să domine Europa, o voită îndelungă, teribilă, proprie, care să-și poată fixa teluri peste milenii: - o dată cu aceasta s-ar încheia în sfîrșit îndelung urzita comedie a fărîmițării ei statale și, totodată, împestrițarea sa de dinastii și democrații. S-a dus vremea politicii mărunte: secolul viitor aduce cu sine lupta pentru dominația mondială, - obligativitatea marii politici. 209 În ce măsură noua eră războinică în care noi, europenii, am intrat în chip vădit va favoriza poate și dezvoltarea unui nou fel de scepticism, mai viguros, iată o problemă asupra căreia aș vrea să mă pronunț deocamdată doar printr-o pildă, pe care cunoscătorii istoriei germane o vor înțelege de îndată. Fanaticul admirator al grenadierilor chipeși și înalți, cel care, fiind rege al Prusiei, a dat viată unui geniu militar și sceptic - și, prin aceasta, în fond, germanului de tip nou care se afla tocmai într-o victorioasă ascensiune - discutabilul și trăsnitul părinte al lui Frederic cel Mare poseda pe undeva el însuși gheara și grifura norocoasă a geniului: el știa de ce anume ducea lipsă Germania pe vremea aceea, lipsă de o sută de ori mai neliniștitoare și mai presantă decît cea a culturii și a formelor sociale, - aversiunea lui față de tînărul Frederic provenea dintr-o profundă teamă instinctivă. Lipseau bărbații: iar el bănuia, necăjindu-se amarnic, că propriu-i fiu nu era îndeajuns de viril. S-a înșelat în această privință: dar cine oare au s-ar fi înșelat în locul lui? își vedea fiul căzînd în mrejele ateismului, a esprit-ului și a frivolității voluptuoase a francezilor spirituali: ghici îndărătul acestora pe marele vampir, păianjenul scepticismului; bănuia starea jalnică și incurabilă a unei inimi care nu mai e îndeajuns de dură nici pentru Rău și nici pentru Bine, a unei voințe zdrobite care nu mai poruncește, nu mai poate porunci. Între timp însă în fiul său se înfiripa noul scepticism, unul mai primejdios și mai dur-favorizat, cine știe în ce măsură, tocmai de ura paternă și de melancolia glacială a unei voințe solitare? -, scepticismul virilității temerare, îndeaproape înrudit cu geniul războiului și al cuceririi, care și-a făcut cea dintîi apariție în Germania în persoana lui Frederic cel Mare. Acest scepticism disprețuiește și, cu toate acestea, acaparează; el subminează și ia în posesie; nu crede, dar nu-si pierde credința în sine; acordă spiritului o libertate primejdioasă, dar își înfrînează inima cu severitate; aceasta este forma germană a scepticismului care, sub înfățișarea unui fredericianism permanent, intensificat și spiritualizat, a ținut Europa o bună bucată de vreme sub dominația spiritului german și a suspiciunii sale critice și istorice. Mulțumită caracterului viril, invincibil și tenace al marilor filologi și istorici germani (care, dacă examinăm lucrurile cu luare- aminte, au fost totodată și artiști ai distrugerii și dezintegrării, fără excepție), în muzică și în filozofie s- a consolidat treptat, în ciuda oricărui romantism, o concepție nouă despre spiritul german, concepție în care trăsăturile scepticismului viril se reliefau în mod evident: aceasta bunăoară sub forma unei îndrăzneli a privirii, a cutezanței și durității mîinii care disecă, a voinței perseverente de a întreprinde călătorii primejdioase de descoperire, expediții spirituale în regiuni polare vegheate de ceruri pustii și amenințătoare. Probabil că au motive întemeiate cei care, fiind oameni de omenie cu inima caldă și spiritul superficial, își fac cruce tocmai în fața acestui spirit: cet esprit fataliste, ironique, mephistophelique îl numește, nu fără înfiorare, Michelet. Însă dacă vrem să resimțim cît de mult ne onorează această teamă de „virilitate“ în spiritul german, prin care Europa a fost trezită din a sa „toropeală dogmatică“, să ne aducem aminte de concepția precedentă care trebuia depășită cu ajutorul celei noi, - să ne amintim că n-a trecut prea multă vreme de cînd, cu o arogantă dezlănțuită, o femeie masculinizată îndrăznea să-i recomande pe germani simpatiei Europei, prezentîndu-i în chip de poetași prostănaci, blînzi, cu inima de aur și voința de cîrpă. Să înțelegem în sfîrșit pe de-a-ntregul uimirea lui Napoleon în momentul în care l-a întîlnit pe Goethe: ea oglindește ideea pe care și-o făcuse lumea secole de-a rîndul în privința „spiritului german“. „Voila un homme!“ - cu alte cuvinte: „iată un bărbat în carne și oase! Și eu care mă așteptam să văd doar un neamț!“ 210 Presupunînd așadar că imaginea filozofilor viitorului conține vreo trăsătură care să indice posibilitatea ca aceștia să fie sceptici în sensul arătat mai sus, prin aceasta ar fi desemnată doar o anumită particularitate a lor - și nu ei înșiși. La fel de îndreptățit ei s-ar putea să-și zică critici; și cu siguranță că vor fi experimentatori. Prin numele cu care am îndrăznit să-i botez am subliniat deja categoric vocația pentru experiment și plăcerea pe care o află în el acești filozofi: să fie oare aceasta din cauză că, fiind critici din cap pînă-n picioare, ei vor dori să se slujească de experiment într-un sens nou, poate mai larg sau mai primejdios? Trebui-vor ei, posedați de pasiunea cunoașterii, să depășească cu cutezătoarele și dureroasele lor experiențe limitele încuviințate de gustul milos și moleșit al unui secol democratic? - Nu încape nici o îndoială: acești oameni ai viitorului se vor putea dispensa mai puțin decît oricine altcineva de calitățile serioase și într-un fel neliniștitoare care îl deosebesc pe critic de sceptic, mă refer la siguranța evaluărilor, la mînuirea conștientă a unei metode unice, la curajul rafinat necesar solitudinii și responsabilității de sine; mai mult, ei își vor mărturisi gustul pentru negație și disecție, precum și o anumită cruzime chibzuită ce se pricepe să mînuiască bisturiul cu siguranță și precizie, chiar dacă inima sîngerează. Ei vor fi mai duri (și poate că nu numai față de ei înșiși) decît ar dori-o oamenii de omenie, iar dacă vor intra în relații cu „Adevărul“, o vor face nu din pricină că acesta le-ar „plăcea“ sau i-ar „înălța" și i-ar „entuziasma“: - dimpotrivă, departe de ei fi-va credința că adevărul e menit să ofere asemenea desfătări ale simțurilor. Ei, spirite severe, ar zîmbi dacă vreunul ar spune: „cugetarea aceasta mă înalță: cum ar putea să nu fie adevărată?" sau: „opera aceasta mă încîntă: cum ar putea să nu fie frumoasă?“ sau: „artistul acesta mă face mai mare: cum ar putea el să nu fie mare?“ - și poate că, în fața tuturor acestor deformații exaltate, idealiste, efeminate, hermafrodite, surîsului lor i s-ar adăuga și un veritabil dezgust, iar cel care ar ști să pătrundă în tăinuitele străfunduri ale inimii lor, cu greu ar putea da acolo peste intenția de a împăca „sentimentele creștine“ cu „gustul antic“ și, cu atît mai puțin, cu „parlamentarismul modern“ (împăciuitorism întîlnit, se pare, chiar și la filozofi, în acest secol plin de incertitudine și, prin urmare, deosebit de conciliant). Disciplina critică și obișnuința care duce la curățenie și rigoare în domeniul spiritului, iată calități pe care acești filozofi ai viitorului le vor pretinde nu numai de la ei înșiși: și chiar de se vor mîndri cu ele, purtîndu-le ca pe o podoabă, - cu toate acestea, nu vor dori să fie numiți critici din pricina acestora. Ei vor considera ca o gravă ofensă la adresa filozofiei decretarea, atît de frecventă în zilele noastre: „Filozofia însăși este critică și o știință critică- atît și nimic mai mult!“ În ciuda ovațiilor pe care le-a repurtat această evaluare a filozofiei din partea tuturor pozitiviștilor din Franța și Germania (și nu-i exclus ca ea să fi flatat chiar inima și gustul lui Kant: să ne amintim de titlurile principalelor sale lucrări): noii noștri filozofi vor spune totuși: criticii sîn unelte ale filozofilor și, tocmai din această cauză, fiind niște unelte, ei nu sîn nici pe departe filozofi! Chiar și marele Chinez din Konigsberg n-a fost decît un mare critic. 211 Cer insistent să se risipească în sfîrșit confuzia prin care lucrătorii în filozofie, și oamenii de știință în general sîn identificați cu filozofii, - cer ca tocmai în acest domeniu să se aplice cu strășnicie legea „fiecăruia partea sa“, să nu se dea mult prea mult unuia și mult prea puțin celuilalt. Se prea poate că pentru educația adevăratului filozof este necesar ca el să fi urcat toate aceste trepte pe care servitorii săi, lucrătorii științifici ai filozofiei, s- au oprit - a trebuit să se oprească; poate că adevăratul filozof trebuie să fi fost cîndva el însuși critic și sceptic și dogmatic și istoric, ba chiar și poet și colecționar și călător și dezlegător de enigme și moralist și vizionar și „spirit liber“ și aproape totul pe lume, pentru a parcurge întreaga circumferință a valorilor și sentimentelor umane și pentru ca, înzestrat cu o multitudine de ochi și conștiințe, să poată scruta cu privirea din înaltul piscurilor toate zările îndepărtate, din străfundul abisului toate înălțimile, din tainița ungherului toate întinderile. Însă toate acestea nu sîn decît condiții prealabile ale îndatoririi sale: îndatorirea, ea însăși, vrea altceva. - ea îi pretinde ca el să creeze valori. Lucrătorii în filozofie, croiți după nobilul tipar al lui Kant și Hegel, vor avea de cercetat și formulat o cantitate uriașă de evaluări - adică sedimentele de valori, creațiile valorice de odinioară care au ajuns la dominație și au fost denumite „adevăruri“ - aceasta în domeniul logicii sau al politicii (al moralei) sau în cel artistic. Acestor cercetători le va reveni sarcina de a clarifica și cumpăni, de a face comprehensibile și maniabile toate cele întîmplate și evaluate pînă acum, de a prescurta Îndelungul și însuși „timpul“, de a triumfa asupra întregului trecut: iată o sarcină uriașă și minunată a cărei îndeplinire poate satisface cu siguranță chiar și cele mai sensibile orgolii, cele mai perseverente voințe. Însă adevărații filozofi sîn poruncitori și legiuitori: ei sîn cei care spun „astfel trebuie să fie!“, ei sîn cei care determină pentru întîia oară Încotro?-ul și Pentru ce?-ul omenirii, dispunînd în acest scop de lucrările preliminare ale tuturor lucrătorilor în filozofie, de toți cei care au triumfat asupra trecutului, - ei își întind brațele creatoare înspre viitor, și în mîinile lor toate cele ce există și au existat vreodată devin un mijloc, o unealtă, un baros. „Cunoașterea“ lor e creație, creația lor e legiferare, vrerea lor de adevăr este voită de putere. - Există în zilele noastre asemenea filozofi? Existat-au vreodată asemenea filozofi? Nu trebuie oare să existe asemenea filozofi?... 212 Am din ce în ce mai mult impresia că filozoful, fiind omul necesar al zilei de mîine și poimîine, s-a aflat, a trebuit să se afle dintotdeauna în contradicție cu prezentul său: de fiecare dată, inamicul său era idealul Azi-ului. Toți acești extraordinari premergători ai omenirii numiți filozofi, care arareori s-au simțit ei înșiși prieteni ai înțelepciunii, ci mai curînd nebuni dezagreabili, primejdioase semne de întrebare -, și-au găsit o îndatorire dură, involuntară și imperioasă, o îndatorire a cărei măreție au descoperit-o în cele din urmă în rolul de conștiințe neîmpăcate ale vremii lor. Mînuindu-și bisturiul vivisecțional tocmai în virtuțile vremii, ei si-au trădat propriul secret: ei cunoșteau o nouă măreție a omului, o cale nouă și neumblată spre augmentarea acestuia. Ei descopereau de fiece dată cîtă ipocrizie, lenevie, indiferență și indolență, cîtă minciună se ascunde îndărătul mult-slăvitului ideal al moralității contemporane lor, cîtă virtute perimată: de fiecare dată ei spuneau: „noi trebuie să ne îndreptăm într-afară, într-acolo unde voi, cei de azi, vă veți simți mai cu osebire dezrădăcinați". Într-o lume a „ideilor moderne“ care ar dori să-l proscrie pe fiecare în colțul și „specialitatea“ sa, filozoful, presupunînd că mai pot exista filozofi în zilele noastre, s-ar simți constrîns să deducă mărimea omului și însăși noțiunea de „mărime“ de-a dreptul din voluminozitatea și multiplicitatea sa, din totalitatea sa în diversitate: el ar determina chiar valoarea și rangul fiecăruia în funcție de cantitatea și varietatea pe care o poate purta și asuma, în funcție de amploarea pe care o poate da responsabilității sale. Astăzi gustul și virtutea epocii slăbesc și diluează voința, nimic nu e mai la modă decît slăbiciunea voinței: deci în idealul filozofului noțiunea „mărimii“ trebuie să cuprindă tocmai tăria voinței, duritatea și aptitudinea deciziilor de lungă durată, ideal la fel de îndreptățit precum doctrina și idealul inversat al unei umanități sfioase, renunțătoare, smerite și altruiste, croite pe măsura unei epoci inversate, care, asemenea secolului al XVI-lea, a suferit din pricina acumulării energiei de voință și a celor mai furtunoase torente și maree ale egoismului său. În vremea lui Socrate, printre oameni cu instinctele ostenite, printre vechii atenieni conservatori care se abandonau - în brațele „fericirii“, după cum spuneau ei, în brațele plăcerii de fapt-oameni care continuau să mestece fără încetare vechile vorbe pompoase la care felul lor de viată nu le mai dădea de mult vreun drept, se prea poate că ironia era necesară grandorii sufletești, certitudinea aceea socratică malițioasă proprie bătrînului doctor și plebeu care, cu o privire ce spunea pe înțelesul tuturor: ,,ce vă tot prefaceți în fața mea! aici - noi sînem egali!", tăia la fel de necruțător în propria-i carne precum și în carnea și inima „aristocratului“. Astăzi, dimpotrivă, în Europa în care animalul de turmă este singurul căruia i se acordă cinstire, singurul care distribuie onoruri, în care „egalitatea drepturilor“ s-ar putea mult prea lesne preschimba în egalitatea întru nedreptate: vreau să spun, în condițiile unui război general îndreptat împotriva a tot ceea ce este rar, necunoscut, privilegiat, împotriva omului superior, a sufletului superior, a datoriei superioare, a responsabilității superioare, a abundenței de potență creatoare și a autorității dominatoare - astăzi noțiunea „mărimii“ conține calitățile de a fi distins, de a trăi numai pentru tine, de a putea fi deosebit și izolat de ceilalți, de a fi nevoit să trăiești pe cont propriu; iar filozoful își va destăinui cîte ceva din propriul ideal afirmînd: „cel mai mare este omul cel mai solitar, cel mai tăinuit, cel mai deosebit, omul aflat dincolo de Bine și de Rău, stăpînul virtuților sale, cel prea-plin de voință; iar măreția să însemne: a putea fi deopotrivă multiplu și unitar, amplu și complet“. și vă întreb iarăși: măreția, în zilele noastre - e ea oare cu putință? 213 E greu să înveți ce este un filozof, căci e un lucru imposibil de explicat: trebuie să o „știi“ din experiență, - sau să fii îndeajuns de mîndru ca să nu o știi. Dar în ziua de azi toată lumea vorbește despre lucruri de care nu poate avea nici cea mai mică idee, și aceasta se întîmplă mai des și mai grav în legătură cu filozoful și cu condițiile filozofice: - deosebit de puțini sîn cei care le cunosc, care sîn îndreptățiți să le cunoască, iar toate părerile populare în privința lor sîn false. Astfel se petrec lucrurile de pildă în cazul acelei conviețuiri pur filozofice intre o spiritualitate îndrăzneață și exuberantă, care aleargă presto, și o severitate și necesitate dialectică ce nu se poticnește vreodată, conviețuire necunoscută din experiență de majoritatea gînditorilor și savanților, și pe care, de aceea, ar califica-o drept neplauzibilă de îndată ce vreunul ar încerca să le vorbească despre ea. Ei își imaginează orice necesitate ca pe o nenorocire, o obligație neplăcută de a te supune și de a fi constrîns; iar gîndirea însăși trece pentru ei drept o activitate înceată, șovăitoare, un fel de trudă adeseori „vrednică de Sudoarea nobililor“ - și nicidecum ceva ușor, divin, strîns înrudit cu dansul și cu zburdălnicia! „A gîndi“ și a lua un lucru „în serios“, a-l privi „cu gravitate“ - pentru ei, acestea sîn noțiuni de nedespărțit: de altele n-au avut „parte“. Din acest punct de vedere artiștii au un fler mai rafinat: ei sîn cei care știu că sentimentul lor de libertate, de subtilitate, de plenipotență, de rînduire, dispunere și modelare creatoare ajunge la apogeu tocmai în momentele cînd ei își subordonează toate acțiunile unei necesități, nelăsînd nimic la voia „arbitrarului“ - pe scurt, în ei se realizează atunci unitatea dintre necesitate și „liberul arbitru“. Există în sfîrșit o ierarhie a stărilor sufletești care se află în raport cu ierarhia problemelor; iar problemele supreme îi resping cu neîndurare pe toți cei care cutează să se apropie de ele fără a fi predestinați prin elevația și forța spiritualității să le rezolve. Ce-are a face că în jurul lor se îmbulzesc flexibile capete cosmopolite sau bravi mecanici și empirici neîndemînatici, după cum se poate vedea adeseori în zilele noastre, toți dînd să se apropie și chiar să pătrundă, cu ambiția lor plebeiană, în acest „Lăcaș al lăcașurilor“! Însă pe aceste covoare picioare de neciopliți nu vor păși în vecii vecilor: legea străbună a lucrurilor s-a îngrijit de aceasta; în fața acestor nedoriți, porțile rămîn închise, chiar de se vor năpusti în ele cu capetele, zdrobindu-și-le! Trebuie să fii născut pentru a avea acces la o lume superioară; sau, ca s-o spunem mai limpede, trebuie să fi fost ales pentru ea: dreptul la filozofie - în sen sul general a cuvîntului - poate fi obținut numai pe baza originii, chiar și în. acest domeniu strămoșii, „vita“ sîn factori decisivi. Pentru apariția filozofului este necesară munca preliminară a numeroase generații; fiecare dintre virtuțile sale trebuie să fi fost dobîndită, cultivată, moștenită, încarnată una cîte una, nu numai mersul și zborul îndrăzneț, ușor și subtil al gîndirii ci, înainte de toate, promptitudinea asumării marilor responsabilități, măreția privirii dominatoare ce se înalță și se scoboară, sentimentul detașării de vulg și de ale sale îndatoriri și virtuți, binevoitoarea ocrotire și apăra- s re acordată tuturor celor neînțeleși și calomniați, fie că-i Dumnezeu sau diavolul - bucuria și exercițiul marii justiții, arta de a porunci, amploarea voinței, privirea calmă ce arareori se înduplecă să admire, să se înalțe, să iubească... Partea a șaptea: virtuțile noastre 214 Virtuțile noastre? - Probabil că și noi le mai avem, chiar dacă, ce-i drept, ele nu sîn acele virtuți naive și neîndemînatice pe care le respectăm la strămoșii noștri, ținîndu-i totodată la distanță. Noi, europenii de poimîine, primii născuți ai secolului al XX-lea, - cu întreaga noastră curiozitate primejdioasă, cu multiplicitatea noastră, cu meșteșugitul nostru travesti, cu cruzimea fragilă și oarecum edulcorată a spiritului și simțurilor noastre, - clacă e să avem virtuți, pesemne că acestea nu pot fi decît dintr-acelea care s-au deprins cel mai bine să se acomodeze cu cele mai intime și mai dragi înclinații ale noastre, cu nevoile noastre cele mai arzătoare: ei bine, să pornim dar în căutarea lor prin labirinturile noastre! -în care, după cum se știe, multe lucruri se rătăcesc, iar cîte unele se pierd fără urmă. și există oare ceva mai frumos pe lume decît să-ti cauți propriile virtuți? Nu e oare aceasta aproape sinonim cu a crede în propriile virtuți? Dar acest „a crede în virtuțile tale“ nu este în fond echivalentul „conștiinței curate“ de altădată, acea venerabilă și stufoasă cosiță de noțiuni pe care bunicii noștri o atîrnau îndărătul creștetului și, de multe ori, chiar îndărătul rațiunii lor? Așadar, se pare că, oricît de puțin ne-am considera demodați, venerabili și bătrînicioși, dintr-un anumit punct de vedere noi sînem totuși nepoți demni de astfel de bunici, noi, cei din urmă europeni cu conștiința curată: noi mai purtăm, ca și ei, aceeași cosiță. Ah! De-ați ști că în curînd, foarte curînd - se vor schimba multe! 215 Precum în împărăția stelelor se întîmplă uneori ca doi sori să determine orbita uneia și aceleiași planete, în anumite cazuri, sorii de culori diferite ce luminează cîteodată o singură planetă, revărsînd asupră-i o lumină cînd roșie, cînd verde, prinzînd-o apoi simultan în razele lor și inundînd-o cu lumină multicoloră: tot astfel, noi, oamenii moderni, datorită mecanismului complicat al „cerului nostru astral“ - sînem determinați de morale felurite; acțiunile noastre se iluminează rînd pe rînd în culori diferite și arareori sîn univoce, - și nu de puține ori se întîmplă ca faptele noastre să fie bălțate. 216 Să-ți iubești dușmanii? Cred că s-a deprins strașnic acest precept: căci el se aplică astăzi în mii de cazuri, atît în particular cît și în general; cîteodată se întîmplă chiar un lucru și mai elevat, mai sublim - și anume, ne deprindem să disprețuim ceea ce iubim, și de-a dreptul ceea ce iubim mai profund: - dar toate acestea se petrec inconștient, fără zarvă, fără fast, cu acea pudoare și discreție a bunătății care îngheață pe buze cuvintele solemne și formulele virtuoase. Morala în chip de atitudine - iată ceva ce nu este azi pe gustul nostru. și acesta-i un progres: la fel precum progres a fost și cel realizat de tații noștri în momentul în care religia în chip de atitudine a ajuns să le fie potrivnică gustului, laolaltă cu ostilitatea și amărăciunea voltairiană îndreptată împotriva religiei (și toate maimuțărelile liber-cugetătoare de odinioară). Oricît s-ar strădui toate litaniile puritanilor, toate predicile moraliștilor și oamenilor „de treabă“, ele nu reușesc să acompanieze cîntul conștiințelor noastre, dansul spiritelor noastre. 217 Feriți-vă de cei care pun mare preț pe faptul de a li se recunoaște tactul și finețea discernămîntului moral: ei nu ne vor ierta în veci dacă au dat greș în prezenta noastră (sau, mai ales, în privința noastră) -inevitabil, ei devin instinctiv defăimătorii și dăunătorii noștri, chiar și atunci cînd continuă să ne fie „prieteni". - Fericiți cei uituci: căci ei își uită și propriile nerozii. 218 Psihologii francezi - și unde s-ar mai putea găsi azi psihologi în altă parte decît în Franța? - nu se mai satură să savureze plăcerea amară și multiplă pe care o află în betise bourgeoise, de parcă - în fine, prin aceasta ei se dau oarecum de gol. Flaubert de pildă, burghezul cumsecade din Rouen, a ajuns în cele din urmă să nu mai vadă, să nu mai audă și să nu mai guste nimic altceva: - era felul său de a practica un masochism de o rafinată cruzime. și acum, pentru variație, - căci acest subiect devine cu timpul anost -, v as oferi un alt prilej de desfătare: este vorba de perfidia inconștientă de care o dovedesc toate bunele, bondoacele, bravele spirite mediocre în raporturile lor cu spiritele superioare și cu misiunea acestora, perfidie iezuită lucrată în broderie fină, de o mie de ori mai fină decît a fost vreodată inteligența și gustul acestei burghezii, chiar și în momentele ei de apogeu -- mai fină chiar decît inteligenta victimelor sale -: aceasta, ca un argument în plus întru dovedirea faptului că, dintre toate varietățile de inteligentă din cîte au fost descoperite pînă în prezent, „instinctul“ este cel mai inteligent. Pe scurt, psihologilor, studiați filozofia „regulii“ în lupta cu „excepția“; veți avea prilejul să asistați la un. spectacol care: i-ar îmbucura pînă și pe zei și a lor malițiozitate! Sau, ca s-o spunem și. mai lămurit: aplicați vivisecția asupra „omului cumsecade“, pe homo banae voluntatis... pe voi înșivă! 219 Sentințele și condamnările morale constituie răzbunarea preferată pe care cei spiritualmente mărginiți o aplică împotriva celor mai puțin mărginiți decît ei, ele sîn totodată un fel de despăgubire pentru faptul de a fi fost dezmoșteniți de natură și, în sfîrșit, un prilej de a dobîndi spirit și de a deveni rafinați: răutatea spiritualizează. Inima le e îmbucurată pînă-n străfunduri de faptul că există un criteriu prin care se pot măsura de la egal la egal cu cei copleșiți cu darurile și privilegiile spiritului: ei luptă pentru „egalitatea tuturor în fața lui Dumnezeu“, și, pentru aceasta, ei au nevoie de credința în Dumnezeu. În rîndurile lor pot fi găsiți cei mai înverșunați adversari ai ateismului. Dacă vreunul le-ar spune că „o spiritualitate elevată nu suferă comparație cu onorabilitatea și cumințenia unui ins de rînd care nu are alte calități în afara moralității sale“, i-ar face să turbeze de furie: - de aceea mă voi feri s-o fac. Aș vrea mai degrabă să-i flatez, spunîndu-le că nici spiritualitatea elevată nu poate lua naștere decît în chip de produs final al calităților morale: că ea este o sinteză a tuturor calităților atribuite omului „moral pur și simplu“, calități dobîndite, una cîte una, printr-o disciplină susținută, în urma unui exercițiu îndelungat și de-a lungul poate al unui șir întreg de generații; că spiritualitatea elevată nu este altceva decît forma spiritualizată a justiției și a acelei severități binevoitoare care se simte menită să mențină ierarhia în lume, pînă și între lucruri - și nu numai între oameni. 220 La auzul elogiilor atît de populare aduse în prezent omului „dezinteresat“, trebuie să luăm cunoștință, expunîndu-ne poate unor oarecari primejdii, încotro se îndreaptă în fond interesele mulțimii și care sîn în general lucrurile care îl preocupă temeinic și profund pe omul obișnuit - din categoria acestuia făcînd parte și oamenii instruiți, chiar și savanții și, după toate aparențele, și filozofii. Rezultatul care se desprinde din această cercetare ne arată că marea majoritate a lucrurilor de care se interesează și care îi atrag pe toți cei cu gusturi mai delicate și răsfățate, pe toate ființele superioare, omului obișnuit îi apar ca fiind totalmente „lipsite de interes“: - constatînd că cineva se consacră totuși acestor lucruri, el califică acțiunea desinteresse și se minunează că este cu putină să acționezi „dezinteresat“. S-au găsit și filozofi care se pricepură să confere acestei uimiri plebeiene și o expresie ademenitoare, mistico- transcendentală (- poate din pricină că nu cunoșteau din experiență firea superioară?? -, în loc să constate adevărul gol-goluț, banal, că acțiunea „dezinteresată“ este de fapt o acțiune deosebit de interesantă și interesată, cu condiția ca -- „Dar dragostea?“ - Cum? După părerea voastră o acțiune care are ca mobil dragostea, tocmai ea, poate fi o acțiune „lipsită de egoism“? Dar, neghiobilor -! „Dar elogierea celui care se sacrifică?“ - Cel care a făcut cu adevărat un sacrificiu știe că pentru aceasta el a cerut și a primit ceva în schimb renunțînd poate la ceva din sine în folosul unei alte părți a sinelui -, că a sacrificat dincoace pentru a dobîndi în schimb mai mult dincolo, poate pentru a deveni în general mai mare sau, cel puțin, pentru a se simți „mai mare“. Ne aflăm aici însă într-un domeniu al întrebărilor și răspunsurilor în care un spirit mai răsfățat zăbovește fără plăcere: căci aici adevărul abia își mai poate înăbuși căscatul pentru a putea răspunde. La urma urmei, adevărul e o femeie: ea nu trebuie siluită. 221 Se întîmplă - spunea un pedant moralist, un chițibușar al moralei - să-l respect și să-l prețuiesc cu osebire pe un om dezinteresat: și nu din pricină că e dezinteresat, ci pentru că îmi pare că el este îndreptățit să-i fie de folos unui alt om pe propria-i cheltuială. În cele din urmă, se pune mereu aceeași întrebare, și anume, care dintre cei doi trage foloasele și care ponoasele. Bunăoară, în cazul unui om predestinat și născut pentru a porunci, lepădarea de sine și modesta retragere în lături ar constitui nu o virtute, ci irosirea acesteia: așa văd eu lucrurile. Orice morală altruistă care se dă drept absolută și se adresează tuturor, păcătuiește nu numai față de bunul gust: ea constituie o incitare la vicii de omisiune, o ispitire în plus disimulată sub masca umanitarismului - și de-a dreptul o ademenire și păgubire a celor superiori, mai rari, a celor privilegiați. Moralele trebuie constrînse să se încline înainte de toate în fața ierarhiei, să- și asume greutatea propriilor pretenții arogante, - pînă ce toate își vor da seama în cele din urmă că e un lucru imoral să spui: „ceea ce u convine unuia trebuie să-i convină și celuilalt“. - Astfel grăi pedantul și bonomul meu moralist: merita el să fie zeflemisit pentru felul în care îndemna astfel moralele la moralitate? Dacă vrei să-i ai pe cei ce rîd de partea ta, trebuie să te ferești să ai prea multă dreptate; bunul gust conține chiar și un grăunte de injustiție. 222 La auzul predicilor care propovăduiesc în zilele noastre compătimirea - iar cel care știe să asculte cum trebuie își va da seama că în momentul de față nici nu se mai propovăduiește vreo altă religie în afara acesteia -, psihologul să facă bine și să-și ciulească urechile: din toată vanitatea și zarva caracteristică acestor predicatori, (ca și tuturor predicatorilor de altfel) el va auzi răzbătînd un sunet răgușit, un geamăt, adevărata voce a disprețului de sine. Acest dispreț face parte integrantă dintr-un proces aflat de un secol încoace într-o continuă intensificare, procesul de întunecare și urîțire a Europei (cele dintîi simptome ale sale fiind deja atestate printr-o melancolică scrisoare a lui Galiani către Madame dEpinay): dar nu-i exclus ca disprețul să stea de-a dreptul la originea procesului! Omul „ideilor moderne“, acest maimuțoi orgolios, este stăpînit de o teribilă nemulțumire de sine: acesta e un fapt de necontestat. El pătimește, în vreme ce vanitatea îi impune ca el doar să „compătimească“ - 223 Corcitura europeană - un plebeian îndestul de urît, dacă te uiți bine - are neapărat nevoie de un travesti: pentru el istoria este un fel de depozit doldora de costume. Firește, el constată că nici un costum nu i se potrivește, - și atunci le schimbă necontenit. Luați aminte la trecerea acestui vîrtej schimbător de mode și. mascarade stilistice prin secolul al XIX-lea; și nu-mi treceți cu vederea nici clipele de deznădejde în care ne dăm seama că „nimic nu ni se potrivește“ -. N-are nici un rost să ne fîțîim împopoțonați în moribus et artibus cu veșminte în stil romantic sau clasic sau creștin sau florentin sau barocco sau „național": nimic nu ne „vine bine“! Însă „spiritul“, și mai cu seamă „spiritul istoric“ reușește să se aleagă cu un profit pînă și din această deznădejde: fără încetare cîte un nou eșantion de trecut și de străinătate este încercat, retușat, dat la reformă, reambalat și, mai ales, studiat: - sînem cel dintîi secol erudit în puncto „costume“, vreau să spun în materie de morale, profesiuni de credință, gusturi artistice și religii, fiind pregătiți temeinic, cum n-a mai fost secol vreodată, pentru un bal mascat în stil mare, pentru cea mai spirituală exuberanță și veselie carnavalească, pentru culmile transcendentale ale supremei imbecilități și ale persiflării aristofanice. Se prea poate că tocmai aici vom descoperi domeniul hărăzit inventivității noastre, domeniu în care chiar și noi vom mai putea da dovadă de originalitate, de pildă în chip de parodiști ai istoriei universale și măscărici ai lui Dumnezeu, - și chiar dacă nimic din cele ale prezentului nu are viitor, s-ar putea ca rîsul nostru, tocmai el, să mai aibă un viitor! 224 Simțul istoric (cu alte cuvinte aptitudinea de a desluși cu rapiditate ierarhia evaluărilor potrivit cărora a trăit un popor, o societate, un om, „instinctul divinatoriu“ pentru relațiile dintre aceste evaluări, precum și pentru raportul dintre autoritatea valorilor și autoritatea forțelor active): acest simț istoric, asupra căruia noi europenii ridicăm pretenții de proprietate, l-am dobîndit ca urmare a stării fermecătoare și smintite de semibarbarie în care a fost aruncată Europa prin amestecarea democratică a claselor și raselor, - secolul al XIX-lea a fost cel dintîi care l-a cunoscut, în chip de al șaselea simt al său. Datorită acestui amestec, sufletele noastre „moderne“ sîn invadate de toate formele și modalitățile de viată ale civilizațiilor trecutului care au coexistat și s-au suprapus anevoie odinioară, de acum înainte instinctele noastre se reîntorc, răspîndindu-se care încotro, noi înșine fiind un fel de haos -: în cele din urmă, după cum am spus, „spiritul“ își dobîndește din aceasta un profit. Semibarbaria trupurilor și dorințelor noastre ne înlesnește pretutindeni intrări tainice pe care un oarecare secol aristocratic nu le-ar fi putut găsi nicicînd, intrări ce ne conduc mai ales în labirintul culturilor nedesăvîrșite și înspre toate semibarbariile cîte au existat vreodată pe pămînt; și, avînd în vedere că cea mai considerabilă parte a civilizației umane de pînă acum n-a fost decît o semibarbarie, „simțul istoric“ nu înseamnă altceva decît simțul și instinctul pentru toate lucrurile, gustul și limbajul pentru toate lucrurile: iar prin aceasta el se dovedește pe dată un simț nearistocratic. De exemplu, noi ne-am deprins să-l gustăm din nou pe Homer: și se prea poate că acest lucru constituie progresul nostru cel mai de preț, căci oamenii unei culturi aristocratice (francezii din secolul al XVII-lea, ca Saint-Evremond de pildă care îi reproșează al său esprit vaste, sau însuși Voltaire, ecoul acestei culturi) nu s-au priceput și nu se pricep să-l asimileze, - nepermițîndu-și plăcerea de a se delecta cu el. Deosebit de categoricele acceptări și respingeri ale gustului lor, dezgustul lor întotdeauna gata să spună Nu, rezerva lor șovăielnică față de tot ceea ce e străin, teama de a se dovedi lipsiți de bun-gust chiar și atunci cînd sîn îmboldiți de o vie curiozitate, și în general reaua voită pe care o arată față de toate civilizațiile aristocratice și suficiente lor înșile cînd vor să-si mărturisească cîte-o nouă năzuință, nemulțumirea față de lucrurile care le sîn proprii, admirația față de bunurile străinătății: toate acestea îi dispun și îi orientează pe aristocrați să se pronunțe defavorabil chiar și în privința celor mai bune lucruri din lume, dar care nu sîn proprietatea lor și nu vor putea deveni prada lor, - nici un alt simț al unor astfel de oameni nefiind mai inexplicabil decît simțul istoric și curiozitatea sa umilă și plebeiană. Același lucru îl putem spune și despre Shakespeare, această uimitoare sinteză de gusturi spaniole, maure, saxone, care pe un locuitor al Atenei antice, prieten al Iui Eschil, l-ar fi făcut să moară de rîs sau de supărare: însă noi - noi luăm de-a bună toată această împestrițeală cumplită, acest talmeș-balmeș de lucruri dintre cele mai delicate, grosolane, artificiale și, cu o familiaritate și cordialitate secretă, le savurăm în chip de rafinamente artistice ce ne-au fost hărăzite tocmai nouă, fără să ne lăsăm cîtuși de puțin tulburați de duhoarea și vecinătatea plebei engleze în care a viețuit arta și gustul lui Shakespeare, ca și cînd ne-am preumbla pe Chiaja napolitană: cu toate simțurile stîrnite, vrăjiți și docili, ne urmăm drumul fără să ne sinchisim de miasmele haznalelor din cartierele plebeiene. Incontestabil, fiind oameni ai „simțului istoric“, noi avem propriile noastre virtuți -, noi sînem nepretențioși, altruiști, modești, îndrăzneți, deosebit de stăpîni pe sine, plini de devotament, de recunoștință, de răbdare, de amabilitate: - posedîndu-le, poate că nu dăm dovadă de prea mult „bun-gust“. Să recunoaștem dar, în sfîrșit: pentru noi, oameni ai „simțului istoric“, din trecut cele mai grele de priceput, de simțit, de gustat și de iubit și față de care nutrim idei preconcepute și aproape ostilitate, sîn tocmai momentele de perfecțiune și de finală maturitate ale tuturor civilizațiilor și artelor, adevărata noblețe a operelor și a oamenilor, clipa lor de autosuficiență alcyoniană, oglinda neînvolburată a mării lor, poleiala și răceala cu care ni se înfățișează toate lucrurile care au atins desăvîrșirea. Poate că marea noastră virtute, simțul istoric, se află într-un antagonism necesar cu bunul-gust, cel puțin cu cel mai bun gust, poate că ne vine greu, ezităm, și reușim să reproducem în noi doar sub constrîngere acele scurte, trecătoare și supreme împrejurări ferice, transfigurări ale vieții omenești, care apar pe neașteptate risipindu-și pe alocuri razele sclipitoare: clipele miraculoase în care o forță puternică adastă de bunăvoie în fața incomensurabilului și nemărginitului, - clipe în care ea resimte un adaos de plăcere rafinată în a se îmblînzi și a încremeni pe neașteptate, oprindu-se locului, în nemișcare, pe un sol ce încă mai trepidează. Măsura ne este străină, s-o recunoaștem; ceea ce ne ațîță simțurile este tocmai atracția infinitului, a nelimitatului. Asemeni călărețului care se avîntă înainte pe bidiviul său înspumat, noi, oamenii moderni, noi, semibarbarii, lăsăm hățurile din mîini - și gustăm clipa supremei noastre fericiri tocmai în cea mai mare primejdie. 225 Hedonism, pesimism, utilitarism, eudemonism: toate aceste modalități de gîndire care măsoară valoarea lucrurilor în funcție de gradul de plăcere și de durere, adică în funcție de stările și faptele secundare care le însoțesc, sîn niște concepții superficiale, naivități pe care orice om conștient de puterile sale constructive și de conștiința sa artistică le poate privi doar de sus, cu ironie și compătimire. Compătimirea cu voi! desigur, nu e vorba despre compătimire așa cum o înțelegeți voi: ea nu are nimic de-a face cu compătimirea față de „sărăcia socială", față de „societatea“ cu ai săi bolnavi și schilozi, cu vicioșii și infirmii din născare care zac pe pămînt jur-împrejurul nostru; cu atît mai puțin e vorba de compătimirea față de păturile de sclavi nemulțumiți, oprimați, agitați care năzuiesc la dominație - sau, după cum o numesc ei, la „libertate“. Compătimirea noastră este o compătimire mai elevată, mai departe-văzătoare; - noi vedem în ce fel se micșorează omul, în ce fel îl micșorați voi! - și sîn momente în care compătimirea voastră ne provoacă o angoasă de nedescris și ne împotrivim ei, - momente în care seriozitatea voastră ne pare mai primejdioasă decît toate frivolitățile. Voi ați vrea, dacă s-ar putea - și nu există vreun „dacă s-ar putea“ mai nebunesc ca acesta - să desființați suferința; iar noi? - noi vrem mai degrabă să trăim mai elevat și mai greu decît am trăit vreodată! Bunăstarea, în felul în care o înțelegeți voi - nu constituie un scop, nouă ea ne pare a h un sfîrșit! O stare prin care omul devine pe dată ridicol și detestabil, - și care ne face să-i dorim. dispariția! Disciplina suferinței, a marii suferințe - știți oare că această disciplină a fost singura care a înfăptuit toate înălțările de pînă acum ale omului? Tensiunea sufletului în nefericire, care îi inoculează vigoare, fiorul pe care îl resimte la vederea marii pieiri, inventivitatea și îndrăzneala de care dă dovadă în purtarea, răbdarea, tălmăcirea, exploatarea nefericirii, și toate cele ce i-au fost dăruite din domeniul profunzimii, misterului, măștii, spiritului, vicleniei, măreției: -n-au fost oare toate acestea obținute prin suferință, prin disciplina marii suferințe? În om se află îmbinate creatura și creatorul: în om se află materie, fragment, prisos, lut, noroi, nebunie, haos; dar în el sălășluiește și un creator, un sculptor, duritatea barosului, contemplația divină și ziua a șaptea pricepeți voi această contradicție? și că a voastră compătimire se adresează „creaturii din om“, celei care va trebui modelată, zdrobită, forjată, dăltuită, arsă, topită, purificată, celei care trebuie să sufere și care, inevitabil, va suferi? Iar compătimirea noastră - înțelegeți dar către cine se îndreaptă compătimirea noastră inversată, de vreme ce ea se împotrivește compătimirii voastre, celei mai rele dintre toate moleșirile și slăbiciunile? - Așadar, compătimire împotriva compătimirii! - Însă, s-o spunem încă o dată, există alte chestiuni, superioare tuturor acestor probleme ale plăcerii, durerii și compătimirii; și orice filozofie care se reduce la acestea din urmă rămîne o naivitate. 226 Noi, imoraliștii! Această lume a noastră, în care noi sînem cei cărora le e dat să se teamă și să iubească, această lume aproape invizibilă și inaudibilă a subtilelor porunci, a subtilelor supuneri, o lume a „Aproximativ“-ului din toate punctele de vedere, lume țepoasă, amăgitoare, tăioasă, afectuoasă: cu adevărat, lumea aceasta e strașnic protejată împotriva spectatorilor grosolani și a curiozității indiscrete! Strîns în juru-ne s-a țesut plasa și cămașa deasă a îndatoririlor, și noi nu ne putem elibera din ea -, tocmai prin aceasta sînem, și noi, „oameni ai datoriei!“ E adevărat, dănțuim uneori în „lanțurile“ noastre și printre „paloșele“ noastre; mai adeseori, nu-i mai puțin adevărat, scrîșnim din dinți din pricina lor, exasperați de duritatea tăinuită a sorții noastre. Dar orice am face, e-n zadar: prostănacii și aparența ni se opun, spunînd despre noi că am fi „oameni lipsiți de îndatoriri“ -prostănacii și aparența vor fi întotdeauna împotriva noastră! 227 Onestitatea - presupunînd că ea e virtutea noastră, de care noi, spirite libere, nu ne putem descotorosi - ei bine, vom porni de-acum s-o dezvoltăm cu întreaga noastră malițiozitate și iubire și nu vom osteni vreodată în a ne „desăvîrși“ întru onestitate, singura virtute care ne-a mai rămas: fie ca odată strălucirea ei să adaste precum un ironic crepuscul auriu, peste această civilizație îmbătrînindă și gravitatea ei înăbușitoare, posomorîtă! Și dacă totuși într-o bună zi onestitatea ne va osteni și va suspina și se va tolăni și îi vom părea mult prea duri și și-ar dori o viață mai bună, mai ușoară, mai delicată, asemenea unui viciu agreabil: să rămînem duri, noi, cei din urmă stoici! și să-i trimitem într-ajutor toate cele diabolice din lăuntrul nostru - dezgustul față de grosolănie și aproximație, nitimur in vetitum-ul nostru, aventuroasa îndrăzneală, curiozitatea noastră șireată și alintată, cea mai subtilă, cea mai camuflată, cea mai spirituală voință a noastră de putere și de biruință universală, cea care, plină de dor, dă tîrcoale și forfotește în jurul tuturor împărățiilor viitorului, - să-i venim într-ajutor „Dumnezeului“ nostru cu toți „diavolii“ noștri! Pesemne că din pricina asta vom fi confundați cu alții - ce-are a face! Se va spune: „«onestitatea» lor - e de fapt diabolismul lor și nimic mai mult“ - ce-are a face! și chiar de-ar avea dreptate! N-au fost oare toți zeii de pînă acum diavoli sanctificați și rebotezați? și, la urma urmei, ce știm noi despre propria noastră ființă? și ce nume binevoiește să poarte spiritul care ne călăuzește (e o chestiune de denumire)? Cîte spirite sălășluiesc oare în noi? Onestitatea noastră, - să luăm aminte, noi, spirite libere, ca nu cumva ea să devină vanitatea noastră, găteala și trufia noastră, mărginirea noastră, nerozia noastră! Toate virtuțile înclinată spre nerozie, toate neroziile înspre virtute; „ca sfîntul de prost“, se spune în Rusia, - să luăm aminte să nu devenim pînă la urmă, din pricina onestității, niște sfinți plicticoși! Nu-i oare viața însutit de prea scurtă ca să ne mai putem - și plictisi? Ar trebui să credem de-a dreptul în viața veșnică, pentru a -- 228 Fie-mi iertată descoperirea că întreaga filozofie morală de pînă acum a fost plicticoasă și a făcut parte dintre somnifere - și că prin nimic „virtutea“ n-a fost mai compromisă în ochii mei decît prin această plicticoșenie a avocaților ei: ceea ce nu înseamnă că aș nesocoti utilitatea generală a acestui caracter plictisitor. Este important ca oamenii care meditează asupra moralei să fie cît se poate mai puțini, - prin urmare, este deosebit de important ca morala să nu devină cumva, într-o bună zi, interesantă! Dar fiți fără grijă! Situația de astăzi este la fel precum a fost dintotdeauna: nu văd pe nimeni în Europa care ar putea nutri (sau sugera) ideea că meditația asupra moralei ar putea deveni primejdioasă, riscantă, ademenitoare, - că în ea ar putea exista vreun dram de fatalitate! Cercetați-i bunăoară pe neobosiții și inevitabilii utilitariști englezi, priviți-i cum umblă ei de colo-colo, greoi și respectabili, pășind pe urmele lui Bentham (o parabolă homerică ar spune-o mai lămurit), precum a pășit el însuși, la rîndul lui, pe urmele respectabilului Helvetius (nu, acest Helvetius, ce senateur Pococurantel5 nu era un om primejdios, ca să ne exprimăm ca Galiani -). Nici o idee nouă, nimic care să semene cît de cît cu o întorsătură și încrețitură mai subtilă a vreunei idei vechi, nici măcar o istorie efectivă a celor gîndite anterior: în general, o literatură imposibilă, în caz că nu te pricepi s-o condimentezi cu o picătură de malițiozitate. De fapt, chiar și în acești moraliști (care trebuie citiți cu gînduri ascunse, dacă trebuie citiți cu tot dinadinsul -) s-a strecurat vechiul viciu englez ce se numește cant, tartuferia morală disimulată de această dată sub forma nouă a spiritului științific; nu lipsesc nici respingerile secrete ale remușcărilor de care o rasă de foști puritani va suferi de bună-seamă, în pofida oricăror îndeletniciri științifice cu morala. (Nu e oare moralistul opusul puritanului? și anume, un gînditor care consideră morala discutabilă, plasată sub semnul întrebării, pe scurt, o problemă? A te îndeletnici în acest chip cu morala nu e așadar - imoral?) La urma urmei, cu toții ei nu doresc decît să îndreptățească moralitatea engleză: căci prin ea va fi slujită cel mai bine umanitatea, sau „interesul general“, sau „fericirea celor mulți“, ba nu! fericirea Angliei; din toate puterile ei dau să se convingă că năzuința după fericirea englezească, vreau să spun, după confort și fashion (și pe deasupra, un fotoliu în Parlament) ar fi totodată calea cea mai bună a virtuții, mai mult, că tot ceea ce a existat pînă acum în lume în materie de virtute a constat tocmai dintr-o asemenea năzuință. Nici una dintre aceste greoaie animale de turmă cu conștiința neliniștită (care pledează cauza egoismului întocmai ca și pe aceea a bunăstării generale -) nu vrea să știe și nici să audă că „bunăstarea generală“ nu este un ideal, un țel, o noțiune cît de cît sesizabilă, ci doar un vomitiv, - că ceea ce îi convine unuia nu-i poate conveni nici pe departe celuilalt, că revendicarea unei morale valabile pentru toată lumea nu constituie altceva decît prejudicierea oamenilor superiori, pe scurt, că între oameni, și, prin urmare, și între morale există o ierarhie. Acești utilitariști englezi sîn un soi de oameni modești și mediocri din cap pînă-n picioare și, precum am mai spus: în măsura în care ei sîn plictisitori, nu găsim cuvinte suficiente de laudă pentru a le prețui marea utilitate. Ei ar trebui stimulați: oarecum în felul în care se încearcă aceasta în poezioara care urmează: Cinste vouă, bravi hamali de ricșă, Cu cît mai mult durează, cu-atît vă-i mai pe plac, capul și genunchii mereu mai țepeni vi se fac, lipsiți de zel și fără haz, Incurabili mediocri, Sans genie et sans esprit! 229 În secolele tîrzii care se mîndresc pe bună dreptate cu umanitatea lor, persistă încă o teamă atît de mare și de superstițioasă față de „animalele sălbatice fioroase“, (tocmai dominația asupra lor constituind mîndria acelor secole mai umanitare) încît pînă și adevărurile evidente au fost trecute sub tăcere, rămînînd, oarecum printr-o înțelegere tacită, inexprimate secole la rînd, deoarece ele aveau aerul că trezesc la viață acele fiare în sfîrșit ucise. Poate că mă expun la anumite riscuri lăsînd să-mi scape un astfel de adevăr: n-au decît să-i captureze alții și să-i dea de băut „laptele gîndirii blajine“, pînă ce se va reîntoarce, liniștit și uitat, în cușca în care dormita. - Trebuie să ne revizuim ideile privitoare la cruzime și să deschidem bine ochii; trebuie să ne deprindem cu nerăbdarea, pentru ca astfel de erori arogante și grosolane să înceteze o dată pentru totdeauna să se mai fîțîie virtuoase și impertinente în față-ne, cum sîn de pildă erorile întreținute de către vechii și noii filozofi în privința tragediei. Aproape tot ceea ce numim noi „civilizație superioară" are la bază spiritualizarea și aprofundarea cruzimii - aceasta e convingerea mea; „fiara sălbatică“ n-a fost nicidecum ucisă, ea trăiește, freamătă, numai că - s-a zeificat. Cruzimea este cea care produce voluptatea dureroasă a tragediei; senzațiile plăcute în savurarea așa-numitei compasiuni tragice și, de fapt, în toate cele sublime, pînă la culmile celor mai subtile fioruri ale metafizicii, își datorează dulceața numai și numai grăuntelui de cruzime amestecat în ele. Ce îl atrage pe roman în arenă, pe creștin în extazul crucii, pe spaniol în fața rugurilor sau la luptele de tauri, pe japonezul zilelor noastre care dă năvală la tragedii, pe lucrătorul suburbiilor pariziene care duce dorul revoluțiilor sîngeroase, pe wagneriana care cu voința inhibată se lasă „copleșită“ de Tristan și Isolda? Cu toții, ei savurează și năzuiesc să soarbă în ei cu o ardoare misterioasă tocmai licorile aromate ale marii Circe pe nume „Cruzimea“. Firește că trebuie izgonită totodată și neghioaba psihologie de odinioară care știe să ne învețe doar că cruzimea ia naștere la vederea suferinței altcuiva: se poate afla plăcere, o plăcere cît se poate de mare, chiar și în propria-ți suferință, în a-ți-provoca-suferință, - și ori de cîte ori omul se lasă înduplecat la lepădarea de sine, în sensul religios al cuvîntului, sau la automutilare, precum o practicau fenicienii și asceții, sau, în general, la renunțarea la nevoile simțurilor și ale cărnii, la umilință, la convulsii puritanice de pocăință, la vivisecția conștiinței și la pascaliana sacrifizio dellinteletto, cruzimea sa este aceea care în taină îl ademenește și îl îmboldește, fiorul cel primejdios al cruzimii îndreptate împotriva lui însuși. În fine, luați în considerație și recunoașteți faptul că însuși cunoscătorul, aplicînd constrîngerea asupra spiritului său, potrivnic înclinației acestuia și adeseori împotriva dorințelor inimii sale - și anume, spunînd Nu atunci cînd ar dori să aprobe, să iubească, să adore -, acționează în chip de artist și adept al cruzimii: orice coborîre spre profunzimile și temeliile lucrurilor constituie prin ea însăși o siluire, o vrere de îndurerare a voinței fundamentale a spiritului, care se avîntă fără încetare spre aparență și suprafață, - în orice vrere de cunoaștere se află și cîte o picătură de cruzime. 230 Probabil că nu se va putea înțelege prea mult din cîte am spus pînă acum despre o „voită fundamentală a spiritului“: fie-mi îngăduită o explicație. - Acel lucru poruncitor, pe care norodul îl numește „spirit“, vrea să fie și să se simtă stăpîn peste cele ce sălășluiesc înlăuntrul și în jurul său: el nutrește vrerea de a preschimba multiplicitatea în simplicitate, o vrere ce îmbină, subjugă, domină, o vrere cu adevărat suverană. În această privință, necesitățile și posibilitățile sale sîn identice cu cele pe care fiziologii le constată în cazul tuturor celor ce viețuiesc, cresc și se înmulțesc. Aptitudinea spiritului de a-și apropria cele ce-i sîn străine se manifestă printr-o puternică înclinație de a asimila noul vechiului, de a simplifica complexul, de a neglija sau de a îndepărta de la sine cele absolut contradictorii: de asemenea, el accentuează arbitrar anumite trăsături și linii ale fragmentului de „lume exterioară“ străin de el, scoțîndu-le în evidență, falsificîndu-le potrivit nevoilor sale. În afară de acestea, în vederile sale intră asimilarea de noi „experiențe“, rînduirea lucrurilor noi în serii vechi, - așadar, creșterea; mai precis, sentimentul creșterii, sentimentul puterii sporite. Tot acestei vreri îi slujește și un instinct al spiritului în aparență opus, o hotărîre bruscă și eruptivă de a ignora, de a se izola de bunăvoie, de a-și zăvorî ferestrele, un refuz intim adresat unuia sau altuia dintre lucruri, o respingere a oricărei apropierii, o atitudine de defensivă față de multe lucruri ce ar putea fi cunoscute, o stare de mulțumire cu obscuritatea, cu orizontul ce se limitează, o acceptare și încuviințare a ignorantei: toate acestea îi sîn necesare în funcție de gradul pe care l-a atins puterea sa de asimilație, „capacitatea sa de digestie“, ca să ne exprimăm în pilde - și, într-adevăr, „spiritul“ se aseamănă cel mai mult cu un stomac. Tot aici trebuie amintită și voința ocazională a spiritului de a se lăsa înșelat, poate cu șăgalnica bănuială că lucrurile stau altfel și nu astfel, prefăcîndu-se că nu bagă de seamă înșelăciunea, bucuria pe care i-o provoacă orice incertitudine și orice echivoc, plăcerea triumfătoare de a se retrage de bunăvoie în strîmtorarea și tainița unui ungher, de a privi lucrurile din imediata lor apropiere, cercetîndu-le doar la suprafață, de a le vedea mărite, micșorate, dislocate, înfrumusețate, plăcerea secretă pe care i-o provoacă arbitrarul tuturor acestor manifestări ale puterii. În sfîrșit, e vorba aici de acea predispoziție nu lipsită de inconveniente a spiritului de a induce în eroare celelalte spirite și de a se preface în fața lor, acea permanentă presiune și constrîngere a unei forțe creatoare aflată în continuă metamorfoză și fluctuație: prin aceasta, spiritul își savurează multitudinea măștilor, șiretenia și, de asemenea, sentimentul său de siguranță, - tocmai arta sa proteică este cea care îl protejează și îl disimulează cu adevărat! - Această vrere de aparență, de simplificare, de mască, de mantie, pe scurt, de superficie - căci toate cele superficiale sîn o mantie - acționează împotriva sublimei porniri a cunoașterii care îl face pe om să vadă, să vrea să vadă lucrurile în profunzimea, în complexitatea, în esența lor: este vorba aici de un fel de cruzime a conștiinței și gustului intelectual pe care orice gînditor curajos îl va recunoaște în el însuși, presupunînd că și-a ascuțit și și-a întărit suficient privirea pentru a se putea scruta pe sine, presupunînd că s-a deprins cu disciplina strictă și, de asemenea, cu cuvintele aspre. El va spune „există o anumită cruzime în pornirile spiritului meu“: -virtuoșii și amabilii n-au decît să încerce să-l dezbare de ea! De fapt, s-ar da dovadă de mai multă amabilitate dacă, în locul cruzimii, s-ar bîrfi, s-ar șușoti, s-ar lăuda un fel de „onestitate excesivă“, - a noastră, a spiritelor libere, foarte libere: - și oare chiar astfel va fi formulat într-o bună zi - panegiricul nostru? Deocamdată - căci mai e vreme pînă atunci - sînem cei din urmă care dorim să ne împopoțonăm cu astfel de zorzoane și franjuri de cuvinte morale: întreaga noastră trudă de pînă acum ne-a dezgustat tocmai de acest gust și de vesela lui opulentă. Ce vorbe alese, sclipitoare, zornăitoare, solemne: onestitate, dragoste de adevăr, dragoste de înțelepciune, jertfire pe altarul cunoașterii, eroismul veridicității, - ele îl pot face pe fitecine să nu-și mai încapă în piele de mîndrie. Însă noi, pustnici și marmote, noi ne-am convins de mult, în tainița conștiințelor noastre sihastre, că această venerabilă pompă verbală aparține și ea vechilor găteli și boarfe și poleieli înșelătoare ale inconștientei vanități umane, că sub astfel de zugrăveli și retușuri măgulitoare trebuie să fie deslușit și recunoscut același înspăimîntător text primordial homo natura. A-l reintegra pe om în natură; a te înstăpîni peste numeroasele, deșartele și exaltatele interpretări și sensuri secundare care au fost scrijelite și mîzgălite pînă acum peste acel text original homo natura; a face ca de acum înainte omul să adopte față de om aceeași atitudine pe care, călit prin disciplina științei, a adoptat-o deja față de cealaltă natură, a-l face să reziste cu ochi neînfricați de Oedip și cu urechi astupate de Odiseu la cîntecele ademenitoare ale bătrînilor păsărari metafizicieni care prea îndelung i-au murmurat în urechi: „tu ești mai mult! tu ești mai mare! tu ești de o altă origine!“ - se prea poate că aceasta e o misiune bizară și nebunească, dar ea este o misiune - cine ar putea s-o nege! De ce ne-am ales noi această misiune nebunească? Sau, cu alte cuvinte: „de ce tocmai cunoașterea?“ - Toată lumea ne va pune această întrebare. Iar noi, încolțiți fiind astfel, noi, cei care ne-am pus deja de nenumărate ori aceeași întrebare, n-am găsit și nu găsim răspuns mai bun decît... 231 Învățătura ne transformă, precum se întîmplă în cazul tuturor alimentelor care nu se limitează nici ele doar la a „întreține“ organismul -: fiziologii o știu asta. Însă în străfundul nostru, în „profunzime“ există firește ceva cu neputință de instruit, un granit de fatum spiritual alcătuit din hotărîri prealabile și răspunsuri la întrebări prealabile, selecționate. Orice problemă cardinală se izbește de un nestrămutat „așa sîn eu“: în legătură cu bărbatul și femeia, de pildă, un gînditor nu-și poate schimba părerea, el poate doar să și-o definitiveze, - să descopere pînă la capăt acele lucruri asupra cărora își „consolidase“ în prealabil concepția. Pentru moment se găsesc soluționări care mai ales nouă ne inspiră o mare încredere; de acum înainte ele vor fi numite poate „convingerile“ noastre. Mai tîrziu - vom vedea în ele doar niște urme pe calea ce duce spre cunoașterea de sine, indicatoare ce ne ghidează înspre problema care sînem noi înșine, - sau, mai bine zis, înspre marea neghiobie care sînem noi înșine, înspre fatumul nostru spiritual, înspre acel lucru ineducabil de acolo, din „profunzime“. - După aceste amabilități pe care mi le-am adresat din plin mie însumi, îmi va fi poate îngăduit să spun pe șleau cîteva adevăruri despre „femeia în sine“: presupunînd că se mai poate ști de acum înainte în ce măsură sîn ele - adevărurile mele. 232 Femeia dorește să-și cucerească independența: pentru aceasta, ea se pornește să-i lămurească pe bărbați în privința „femeii în sine" - iată unul dintre cele mai funeste progrese pe calea urîțirii generale a Europei. Cîte și mai cîte nu vor să scoată la iveală aceste neîndemînatice încercări de științificitate și exhibiționism feminin! Femeia are atîtea temeiuri pentru a se rușina! În ea e atîta pedanterie, superficialitate, sîcîială școlărească, îngîmfare meschină, desfrînare meschină și lipsă de modestie meschină - uitați-vă numai la comportamentul ei față de copii -, toate acestea fiind de fapt înăbușite și înfrînate pînă acum mai ales prin teama față de bărbat. Vai de noi dacă într-o bună zi „eternul plictis feminin“ - și se găsește din belșug! - se va încumeta să iasă la iveală! Vai, dacă femeia va începe să se dezvețe radical și principial de subtilitatea și arta ei, arta gratiei, a jocului, a alungării grijilor, a alinării, a nepăsării, cînd își va uita delicata disponibilitate de a răspunde plăcutelor dorinți! Se fac de pe-acum auzite voci feminine care, pe sfîntul Aristofan! ne umplu de spaimă; pe un ton amenințător și cu o franchețe medicală, ni se aduce la cunoștință ce anume pretinde înainte de toate și la urma urmei femeia din partea bărbatului. Nu-i oare aceasta dovada celui mai prost gust, că femeia se pregătește astfel să se inițieze în știință? Pînă în prezent, din fericire, astfel de clarificări erau treburi bărbătești, privilegii ale bărbaților ele se discutau „între noi, bărbații“; citind toate cele scrise de femei despre „femeie“, ne putem întreba în cele din urmă, cu o doză bună de neîncredere, dacă femeia vrea oare într-adevăr să se clarifice asupra ei însăși - și dacă o poate voi... În cazul în care femeia nu-și caută prin aceasta o nouă găteală - căci găteala face parte, nu-i așa, din eternul feminin? - ei bine, înseamnă că ea vrea să inspire teamă: - sau să obțină poate dominația. Dar nu încape nici o îndoială, ea nu vrea adevărul: ce-i pasă femeii de adevăr! Nu există nimic m străin, mai potrivnic, mai ostil naturii feminine decît adevărul, - marea ei artă e minciuna, suprema ei îndeletnicire e aparenta și frumusețea. S-o recunoaștem, bărbaților: în femeie noi prețuim și iubim tocmai această artă, tocmai acest instinct: noi, cei care o ducem greu și care ne găsim alinarea lîngă aceste ființe ale căror mîini, priviri și gingașe nebunii fac ca seriozitatea, gravitatea și profunzimea noastră să ne pară tot pe atîtea rătăciri. În sfîrșit, mă întreb: a recunoscut vreodată o femeie profunzimea unei inteligențe feminine, justețea unui sentiment feminin? și nu-i oare adevărat că, privind lucrurile în mare, „femeia“ a fost mai cu osebire desconsiderată tocmai de către femei - și nici pe departe de către noi? - În ceea ce ne privește, noi bărbații am dori ca femeia să înceteze de a se mai compromite prin clarificarea ei: din grijă față de bărbați și din cruțare față de femei s-a întîmplat că biserica a decretat: mulier taceat in ecclesia! În folosul femeii s-a întîmplat că Napoleon a dat de înțeles mult-prea elocventei Madame de Staël: mulier taceat in politicis! - iar eu îl consider un adevărat feminist pe cel care le strigă astăzi femeilor: mulier taceat de muliere! 233 E un indiciu al corupției instinctelor - nemaivorbind despre faptul că este și un indiciu al prostului gust -, cînd o femeie o invocă tocmai pe Madame Roland sau pe Madame de Staël sau pe Monsieur George Sand, de parcă ele ar constitui un argument în favoarea „femeii în sine“. În ochii bărbaților, mai sus amintitele sîn trei femei comice în sine - nimic mai mult! - ele fiind de-a dreptul cele mai bune contraargumente involuntare împotriva emancipării și suveranității feminine. 234 Prostia în bucătărie; femeia în chip de bucătăreasă; îngrozitoarea nechibzuință cu care se asigură hrănirea familiei și a capului ei! Femeia nu cunoaște importanta mîncării: și vrea să fie bucătăreasă! Dacă femeia ar fi fost o creatură gînditoare, ar fi descoperit în decursul practicii milenare a gătitului marile legi fiziologice, și ar fi anexat arsenalului ei și arta tămăduirii! Bucătăreasa lipsită de har- absența totală a rațiunii în bucătărie a fost cea care a întîrziat și a prejudiciat cel mai mult evoluția omului: nici în zilele noastre situația nu e mai bună. - Aviz fetelor mari. 235 Există întorsături de frază și sclipiri ale spiritului, există sentințe în care, prin intermediul cîtorva cuvinte puține la număr, se cristalizează pe neașteptate o întreagă civilizație, o întreagă societate. Astfel sîn bunăoară cuvintele spuse întîmplător de Madame de Lambert fiului ei: „mon ami, ne vous permettez jamais que des folies qui vous feront grand plaisir!“ - în treacăt fie zis, iată vorba cea mai maternă și mai înțeleaptă din cîte au fost adresate vreodată unui fiu. 236 Felul în care Dante și Goethe au gîndit în privința femeilor - unul cîntînd ella, guardava suso, ed io în lei, celălalt traducînd acest vers prin das Ewig-Weibliche zieht uns hinan6: nu mă îndoiesc că această credință stîrnește protestele tuturor femeilor de origine aleasă, căci ele gîndesc așijderea în privința Eternului - masculin... 237 Șapte panseuri de femeie De pregeți mult la a lui dorință, îl vezi tîrîs, în suferință!E vîrsta, vai! dar ale științei brate dau puteri virtutii slabe.Scumpetea-n vorbă, negre veșminte - dau femeii multă minte.Că-s fericită, mulțumesc, dar cui? Lui Dumnezeu - și croitorului.Tînăr: o peșteră-nflorată. Bătrîn: un balaur se-arată.Glezne fine, nume de neam, și chiar bărbat - ce-aș vrea să-l am!Vorbă scurtă, sens profund - măgărița cade-n fund! 237 Femeile au fost tratate pînă acum de bărbați ca niște păsări rătăcite din drum, care au coborît din înalturi pînă la ei: ele treceau drept ființe mai delicate, mai vulnerabile, mai sălbatice, mai ciudate, mai fermecătoare, mai inimoase decît bărbații -, dar care trebuie închise în colivii pentru a nu-si lua zborul. 238 A da greș în privința problemei fundamentale a „bărbatului și a femeii“, a tăgădui antagonismul abisal și necesitatea unor relații veșnic încordate între ei, a visa că bărbatul și femeia ar putea avea vreodată drepturi egale, educație nediferențiată, pretenții și obligații similare: iată un semn tipic de obtuzitate, iar un gînditor care se arată obtuz tocmai în acest domeniu primejdios obtuzitate a instinctelor! - poate fi considerat suspect din toate celelalte puncte de vedere, ba mai mult decît atît, prin aceasta el s-a trădat, s-a dat de gol: probabil că, pus în fața tuturor problemelor fundamentale ale vieții, chiar și ale vieții viitoare, el se va dovedi la fel de „miop“, nefiind în stare să aprofundeze nici una din ele. Dimpotrivă, un bărbat care posedă o anumită profunzime a spiritului și a dorințelor sale, și totodată bunăvoința capabilă de severitate și de duritate, care se confundă lesne cu acestea, nu poate gîndi în privința femeii decît într-un mod oriental: - și anume, el trebuie să considere femeia o proprietate, un bun ce poate fi zăvorît, o ființă hărăzită servituții, condiție în care ea se poate desăvîrși, - el trebuie să se situeze pe pozițiile imensei înțelepciuni asiatice, a superiorității instinctuale a Asiei, la fel precum au făcut-o odinioară grecii, cei mai buni urmași și învățăcei ai Asiei, - grecii care, după cum se știe, de la Homer și pînă în vremea lui Pericle, pe măsură ce făceau progrese mai mari pe calea civilizației și a forței, au devenit din ce în ce mai severi, pe scurt din ce în ce mai orientali în privința femeii. Cît de necesară, cît de logică și chiar omenesc dezirabilă era această atitudine: iată o problemă asupra căreia am face bine să medităm! 239 În nici un alt secol sexul slab nu a fost tratat de către bărbați cu atîta considerație ca în secolul nostru - aceasta face parte din tendințele și gusturile democratice, laolaltă cu lipsa de respect față de cei vîrstnici -: ce-i de mirare dacă se și abuzează numaidecît de această considerație? Femeia vrea și mai mult, se învață să revendice, ajunge să vadă în acest tribut de considerație ce i se acordă aproape o ofensă, ar prefera concurenta și chiar lupta pentru drepturi: pe scurt, femeia își pierde din pudoare. Să adăugăm pe dată că ea își pierde și din bunul ei gust. Ea se dezvață să se teamă, de bărbat: însă femeia care „s-a dezvățat de teamă“ își abandonează prin aceasta și cele mai feminine instincte ale ei. Faptul că femeia prinde curaj de îndată ce calitățile inspiratoare de teamă ale bărbatului, s-o spunem pe șleau, cînd virilitatea lui nu mai este voită și cultivată, acesta e un lucru normal și chiar destul de ușor de înțeles; ceea ce-i mai greu de priceput este faptul că, totodată - femeia degenerează. Or tocmai aceasta se întîmplă în zilele noastre: să nu ne ascundem după degete! Pretutindeni unde spiritul industrial a ieșit biruitor din lupta cu spiritul militar și aristocratic, femeia năzuiește să cucerească independența economică și juridică a unui comis: „femeia-comis“ ne așteaptă la porțile societății moderne în curs de formare. În vreme ce ea cucerește astfel drepturi noi, aspiră la dominație și își înscrie pe steagurile și stegulețele ei lozinca „Progresul femeilor", vedem cu o cumplită claritate că se petrece de-a dreptul contrariul: femeia regresează. De la Revoluția franceză încoace influența femeii în Europa a descrescut pe măsură ce drepturile și revendicările ei sporeau; iar „emanciparea femeii“, în cazul în care este dorită și cerută înseși de femei (și nu numai de către capete seci bărbătești) se dovedește a fi un simptom ciudat al slăbirii și fărîmițării progresive a principalelor instincte feminine. În această mișcare se află o doză de prostie, o prostie aproape masculină, de care o femeie normală - așadar, inteligentă - s-ar rușina profund. A nu mai poseda flerul care îți arată terenul pe care ai cele mai mari șanse de izbîndă; a neglija antrenamentul în mînuirea armelor care îți sîn proprii; a te arăta lipsită de scrupule în fața bărbatului, mergînd chiar pînă la „a scrie cărți“ în locul bunei-creșteri și modestiei distinse, rafinate de odinioară; a te strădui cu o nerușinare virtuoasă să distrugi credința bărbatului într-un ideal fundamental diferit ce s-ar ascunde în ființa femeii, credința într-un inefabil Etern-feminin, Inevitabil-feminin; a alunga cu o insistentă limbută din capul bărbatului ideea că femeia trebuie întreținută, îngrijită, protejată, cruțată asemenea unui animal domestic delicat, ciudat de sălbatic și adeseori agreabil; neîndemînatica și indignata cotrobăială pentru a depista toate aspectele sclavagiste și iobăgești pe care le-a avut și le mai are poziția femeii în ierarhia socială (de parcă sclavagismul ar constitui un contraargument și nu, mai degrabă, o condiție a tuturor civilizațiilor superioare, a tuturor progreselor culturale>: - ce altceva înseamnă toate acestea decît fărîmițarea instinctelor feminine, renunțarea la feminitate? Firește, în rîndul măgarilor instruiți de sex masculin se găsesc destui prieteni ai femeilor, corupătorii lor, care le sfătuiesc să renunțe la feminitate și să maimuțărească toate neroziile de care suferă ca de o boală „bărbatul“ european „virilitatea“ europeană, - imbecili care ar dori să coboare femeia la nivelul „culturii generale“, al cititului ziarelor și al practicării politicii. Se găsesc chiar unii care ar vrea să facă din femei liber-cugetătoare și literate: de parcă o femeie lipsită de cucernicie n-ar constitui în ochii unui bărbat profund și ateu o ființă absolut respingătoare și ridicolă -; aproape pretutindeni, nervii le sîn distruși prin cea mai morbidă și cea mai primejdioasă muzică din cîte există (ultimul răcnet al muzicii noastre germane), pe zi ce trece ele sîn făcute mai isterice și mai inapte pentru a-și îndeplini cea dintîi și cea din urmă chemare a lor, anume aceea de a da naștere unor copii viguroși. Se încearcă mai cu seamă „instruirea“ lor și, după cum se spune, întărirea „sexului slab“ cu ajutorul culturii: de parcă istoria nu ne-ar fi învățat îndeajuns de insistent că „instruirea“ omului a mers întotdeauna braț la braț cu debilitarea lui - respectiv cu debilitarea, irosirea, îmbolnăvirea voinței, și că femeile cu cea mai mare putere și influentă din lume (chiar mama lui Napoleon bunăoară) și-au datorat puterea și autoritatea asupra bărbaților tocmai puterii voinței lor- și nu dascălilor! Lucrul care inspiră respectul și adeseori chiar teama față de femeie este natura ei, care e mai „naturală“ decît aceea a bărbatului, suplețea ei pură, șireată, felină, gheara ei de tigru ascunsă în mănușă, naivitatea egoismului ei, ineducabilitatea ei, sălbăticia ei interioară; caracterul de neînțeles, amplu și schimbător al dorințelor și virtuților ei... Ceea ce inspiră milă, în ciuda fricii, față de pisica primejdioasă și frumoasă care e „femeia“ este că ea pare mai suferindă, mai vulnerabilă, mai dornică de mîngîieri și mai osîndită la decepții decît oricare alt animal. Teamă și milă: iată sentimentele cu care a stat pînă acum bărbatul în fața femeii, mereu cu un picior lunecînd în groapa tragediei, cea care te sfîșie, desfătîndu-te. - Cum? De-acum s-a sfîrșit cu asta? Se lucrează la eliberarea femeii din vrajă? Încetul cu încetul, ea va deveni mereu mai plictisitoare? O, Europa! Europa! Cunoaștem animalul încornorat, cel pentru care ai simțit dintotdeauna cea mai mare atracție, cel din partea căruia te amenințau mereu primejdiile! Vechea-ți fabulă s-ar putea preface iarăși în „istorie“, - o enormă nerozie amenință să se înstăpînească din nou asupra ta și să te răpească! și sub această nerozie nu-i ascuns vreun zeu, nu! doar o „idee“, o „idee modernă“! - Partea a opta: popoare și patrii 240 Am ascultat deunăzi - și parcă era din nou ca pentru întîia oară - uvertura la Maeștrii cîntăreți de Richard Wagner: aceasta e o artă pompoasă, supraîncărcată, greoaie și tîrzie care are orgoliul de a presupune pentru înțelegerea ei două secole de muzică încă în viață: - îi cinstește pe germani faptul că un astfel de orgoliu și-a găsit justificarea! Ce de seve și forțe, cîte anotimpuri și climate se amestecă de-a valma în această muzică! Ea ne pare cînd învechită și străină, cînd aspră și juvenilă, la fel de capricioasă uneori pe cît de fastuoasă și tradițională alteori, nu arareori poznașă, dar mai deseori dură și brutală, ea are înflăcărare și îndrăzneală, înfățișîndu-se totodată în coaja moale și îngălbenită a fructelor care n-au mai apucat să se coacă la vreme. Ea se revarsă largă și plină: și apoi, pe neașteptate, apare un moment de ezitare inexplicabilă, asemenea unei lacune ce se interpune între cauză și efect, o apăsare ce ne incită la visare, apăsarea unui coșmar parcă -, dar se și revarsă și se lărgește iar vechiul fluviu al plăcerii, al plăcerilor multiple, al vechilor și noilor bucurii, laolaltă mai ales cu bucuria pe care o află artistul în a se asculta pe sine, bucurie pe care nici nu încearcă să o ascundă, uimita încîntare pe care i-o dă conștiința înaltului grad de măiestrie al mijloacelor întrebuințate, mijloace artistice noi, dobîndite recent și încercate pentru întîia oară aici, după cum pare să ne destăinuiască el. Muzica aceasta, în sfîrșit, nu are în ea nimic frumos, nimic sudic, nici urmă din delicata seninătate a cerului meridional, nici un dram de grație sau de dans, și cu atît mai puțin vreo voință de logică; se simte chiar o anumită neîndemînare, care mai este și accentuată, de parcă artistul voia să ne spună: „ea este intenționată, eu am vrut-o astfel“; o înveșmîntare greoaie, ceva barbar și solemn cu bunăștiință, o scînteiere de savante și venerabile giuvaire și daniele; ceva german, în sensul cel mai bun și cel mai rău al cuvîntului, adică multiplu, inform și inepuizabil; o anumită vigoare germană, o abundență sufletească ce se ascunde fără teamă sub rafinamentele decadentei, - de-abia acolo simțindu-se poate cel mai în largul ei; o emblemă veritabilă și autentică a sufletului german, suflet tînăr și în același timp îmbătrînit, răscopt și totodată prea-bogat în viitor. Acest gen de muzică exprimă de minune părerea mea în privința germanilor: ei sîn de alaltăieri și de poimîine, - ei n-au încă un Azi. 241 Noi, „bunii europeni“: avem Și noi ceasuri în care ne permitem cîte o doză bună de naționalism, cîte o recădere și recidivă în brațele vechilor noastre iubiri și mărginiri -v-am dat adineaori un exemplu de acest gen -, ceasuri de efervescență națională, de angoase patriotice, ceasuri inundate de valurile tuturor celorlalte sentimente arhaice. Se prea poate că spirite mai greoaie decît ale noastre ar avea nevoie de mai mult timp pentru a parcurge pînă la capăt evenimentele care în cazul nostru se desfășoară și se consumă în cîteva ore; unora le-ar trebui o jumătate de an, altora o jumătate de viată, potrivit rapidității și capacității de digestie și „metabolism“ a fiecăruia. Îmi pot chiar imagina rase confuze și șovăitoare care, în Europa noastră cea grăbită, să aibă nevoie de cîte o jumătate de veac pentru a reuși să biruiască astfel de accese atavice de patriotard mărginit la glia strămoșească și să se reîntoarcă la rațiune, vreau să spun, la „bunul europeanism“. Iar în vreme ce gîndul mă ducea la toate aceste posibilități, s-a întîmplat să fiu martorul unei discuții între doi „patrioți" bătrîni - amîndoi erau fără îndoială cam tari de urechi, căci nu vorbeau în șoaptă. „Ăla n-are mai mult respect și habar de filozofie decît un țăran sau un studențaș oarecare - spunea unul din ei -: nu se pricepe deloc, e neștiutor. Dar ce-are a face asta în ziua de azi! Secolul acesta este secolul maselor: ele se gudură în fața tuturor celor masive. în politicis așijderea. De se găsește un om de stat care să le înalte un nou turn Babel, un imperiu enorm cu o putere monstruoasă, ele îl vor numi «mare»: ce-are a face că noi, mai prudenți și mai rezervați, n-am renunțat încă la vechea noastră credință potrivit căreia marea idee, numai ea, poate conferi măreție unei fapte și unei cauze. Presupunînd că un om de stat și-ar pune poporul în situația de a fi silit să practice de acum înainte o «politică mare» pentru care are prea puțină aplicație și pregătire: astfel că ar trebui să-si sacrifice virtuțile sale vechi și neîndoielnice de dragul unei noi și îndoielnice mediocrități, -presupunînd că un om de stat și-ar osîndi poporul la «a face politică» pur și simplu, în vreme ce acesta s-a îndeletnicit și a cugetat pînă acum la alte lucruri, mai bune, și în străfundul sufletului n-a reușit deocamdată să se elibereze de un anumit dezgust prudent față de agitația, goliciunea și ciorovăiala infernală a popoarelor care s-au închinat cu adevărat politicii: -presupunînd că un asemenea om de stat ar ațîța pasiunile și dorințele adormite ale poporului său, că i-ar înfiera timiditatea de pînă acum și plăcerea de a se ține la distantă în chip de stigmate, că l-ar învinovăți pentru admirația față de cele străine, pentru nemărginitul pe care îl poartă în sine, că i-ar deprecia pornirile cele mai dragi, că i-ar întoarce conștiința pe dos, că i-ar strîmtora spiritul, că i-ar impune un gust «național», cum! un om de stat care le-ar înfăptui pe toate acestea, care ar ispăși întreg viitorul poporului său, presupunînd că acesta are într-adevăr un viitor, un asemenea om de stat ar fi oare mare?“ „Fără îndoială! îi răspunse înfocat celălalt bătrîn patriot: altminteri nici n-ar fi putut să izbutească! A fost o nebunie să dorească una ca asta? Dar poate că la obîrșie toate cele mărețe au fost nebunești!“ - „Abuz de expresie! strigă interlocutorul său: = puternic! puternic! puternic și nebun! Dar nu mare!“ Bătrînii se înfierbîntaseră vizibil, în vreme ce-si azvîrleau astfel adevărurile unul în obrazul celuilalt; însă eu, pierdut în a mea fericire de pe altă lume, măsuram timpul ce trebuie să se scurgă pînă ce peste cel puternic se va înstăpîni un altul și mai puternic, și îmi spuneam că în vreme ce spiritul unui popor se aplatizează, spiritul altuia, prin compensație, cîștigă în profunzime. 242 Fie că se folosește noțiunea de „civilizație“ sau de „umanizare“ sau de „progres“ în încercarea de a-l eticheta pe europeanul de astăzi, și chiar dacă se folosește o formulare simplă, lipsită de laudă sau dojană, bunăoară expresia politică mișcare democratică europeană: îndărătul întregului decor moral și politic care se manifestă prin astfel de formulări se desfășoară un monstruos proces fiziologic aflat într-o continuă amplificare, - europenii sfîrșesc prin a se asemăna între ei, detașîndu-se din ce în ce mai mult de condițiile în care iau naștere rase legate de climă și de clase sociale, ei se eliberează din ce în ce mai mult de orice milieu determinat care în decursul secolelor putea să-și lase amprenta, prin necesități comune, asupra sufletelor și trupurilor, - se desfășoară așadar procesul lent al apariției unei umanități fundamental supranaționale și nomade care, din punct de vedere fiziologic, posedă ca trăsătură distinctivă un maximum. de adaptabilitate. Acest proces al europeanului în devenire, proces al cărui tempo poate fi încetinit prin recidive apreciabile, dar care devine mai vehement și se adîncește poate tocmai datorită acestora - una din recăderi fiind turbatul Sturm und Drang al „sentimentu-lui național“ aflat încă în plină dezlănțuire, laolaltă cu anarhismul în ascensiune -: pesemne că acest proces va duce la rezultate pe care naivii săi promotori și elogiatori, apostolii „ideilor moderne“ au scontat cel mai puțin. Noile condiții, proprii în general dezvoltării unei umanități egalitare și mediocre - a unui animal de turmă util, harnic, bun la toate și descurcăreț- sîn totodată deosebit de propice să dea naștere unor oameni ai excepției de cel mai primejdios și seducător soi. În vreme ce pe de o parte această forță de adaptabilitate, pusă neîncetat în fața unor condiții de existență mereu noi și luînd-o de la capăt o dată cu fiecare generație, aproape cu fiecare deceniu, face imposibilă afirmarea viguroasă a tipului uman; în vreme ce impresia generală pe care o vor face acești europeni ai viitorului va fi probabil aceea a unor muncitori multilaterali, flecari, slabi de vrere și deosebit de adaptabili, care vor avea nevoie de un stăpîn, de un comandant ca de pîinea lor cea de toate zilele; în vreme ce așadar procesul de democratizare a Europei tinde să producă un tip uman pregătit pentru sclavie în cel mai subtil sens al cuvîntului: pe de altă parte, în cazuri izolate și excepționale, omul puternic nu va putea decît să devină și mai puternic, și mai înzestrat decît a fost vreodată, - aceasta datorită educației sale lipsite de prejudecăți, uriașei diversități a deprinderilor, talentelor și măștilor sale. Ceea ce vreau să spun este că procesul de democratizare a Europei constituie totodată una din cauzele care duc involuntar la formarea tiranilor, - cuvîntul luat în toate sensurile posibile, chiar și în cel spiritual. 243 Mi-a făcut plăcere să aflu că soarele nostru se deplasează cu rapiditate în direcția constelației Hercule: mi-e îngăduit să sper că omul de pe acest pămînt va face așijderea? Cu noi în frunte, noi, bunii europeni! 244 A existat o vreme în care se obișnuia să li se acorde germanilor epitetul măgulitor de „profunzi“: însă astăzi, cînd tipul cel mai eficient al noului germanism aspiră la cu totul alte onoruri, regretînd poate lipsa de „tupeu“ a tuturor celor profunde, este actuală și totodată patriotică bănuiala că elogiile de odinioară n-au fost decît niște amăgiri: pe scurt, nu-i exclus ca profunzimea germană să fie de fapt un lucru completamente diferit, mai rău, - un lucru de care, slavă Domnului, sînem pe cale să ne descotorosim cu succes. Să încercăm așadar să ne revizuim concepția despre profunzimea germană: pentru aceasta avem nevoie doar de un pic de vivisecție a sufletului german. - Sufletul german este înainte de toate multiplu, eterogen, fiind mai degrabă o combinație și o suprapunere decît o construcție veritabilă: aceasta din pricina originii sale. Un german care s-ar încumeta să afirme „o, vai, în pieptu-mi două suflete eu port“ ar păcătui față de adevăr, mai bine zis, ar rămîne dator față de acesta cu o mulțime de suflete. Fiind un popor alcătuit din cea mai extraordinară amestecare și corcire a raselor, poate chiar cu o preponderență a elementelor preariene, „popor de mijloc“ în toate sensurile cuvîntului, germanii sîn din această cauză mai incomprehensibili, mai cuprinzători, mai contradictorii, mai necunoscuți, mai imprevizibili, mai surprinzători și chiar mai înspăimîntători decît își închipuie a fi celelalte popoare: - ei scapă oricărei definiții, acest lucru fiind suficient pentru a provoca disperarea francezilor. Pe germani îi caracterizează faptul că la ei întrebarea „în ce constă germanismul?“ nu încetează să-și facă apariția. Kotzebue îi cunoștea destul de bine pe germanii săi: „sînem recunoscuți“, spuneau ei, aplaudîndu-l, -dar și Sand își închipuia că îi cunoaște. Jean Paul știa ce face atunci cînd protesta furios împotriva lingușelilor și exagerărilor ipocrite dar patriotice ale lui Fichte - dar pesemne că Goethe avea o altă părere despre germani decît Jean Paul, chiar dacă i-a dat acestuia dreptate în privința lui Fichte. Care a fost de fapt părerea lui Goethe despre germani? - Au fost destule lucruri în jurul său asupra cărora el nu s-a pronunțat niciodată lămurit, dînd dovadă de-a lungul întregii sale vieți că stăpînește meșteșugul tăcerii delicate: pesemne că a avut motive întemeiate pentru aceasta. Cert este că nici „războaiele de eliberare“ și nici Revoluția franceză n-au reușit să-i insufle o veselie cît de cît admirativă, - evenimentul care l-a făcut să-si regîndească Faust-ul și, mai mult decît atît, întreaga problemă a „Omului“ l-a constituit apariția lui Napoleon. Există cuvinte ale lui Goethe în care el se exprimă cu o duritate nerăbdătoare, de parcă ar fi un străin, în privința lucrurilor cu care germanii le se mîndresc: într-un rînd el definește renumitul Gemut german ca fiind „toleranța față de slăbiciunile proprii și cele ale altora“. A greșit el oare? -pe germani îi caracterizează faptul că în privința lor arareori poți greși pe de-a-ntregul, orice ai spune despre ei. Sufletul german are în el culoare și galerii, peșteri, tainițe, temnițe; neorînduiala sa conține multă atracție a misterului; germanul se pricepe să găsească drumurile ascunse ce duc spre haos. și asemeni tuturor ființelor ce-și iubesc simbolul, germanului îi sîn dragi norii și toate cele nebuloase, mișcătoare, fumegoase, jilave și învăluite: tot ceea ce este nesigur, neisprăvit, pe cale de dislocare sau dezvoltare este resimțit de către german ca fiind „profund“. Germanul, el însuși, nu este, el devine, „evoluează“. Iată de ce „evoluția“ este adevărata găselniță și ispravă ce aparține germanilor în vastul domeniu al formulelor filozofice: - o noțiune stăpînitoare care, braț la braț cu berea germană și cu muzica germană, lucrează pentru germanizarea întregii Europe. Străinii rămîn uimiți și cuceriți în fața enigmelor pe care le pune natura contradictorie a sufletului german (pe care Hegel a încorporat-o într-un sistem, iar Richard Wagner, recent, și în muzică). „Blajin și perfid“ -o astfel de alăturare de cuvinte, absurdă în raport cu oricare alt popor, își găsește justificarea din păcate mult prea des în Germania: n-aveți decît să zăboviți o vreme între șvabi pentru a vă convinge de aceasta! Rigiditatea savantului german, lipsa lui de gust în societate se împacă înspăimîntător de bine cu o echilibristică interioară și cu o cutezanță dezinvoltă de care toți zeii s-au deprins deja să se teamă. Pentru a avea o demonstrație ad oculos a ceea ce este „sufletul german“ e suficient să arunci o privire asupra gustului german, asupra artelor și moravurilor germane: cîtă nepăsare țărănească în privința „gustului“! Cum se împacă suprema noblețe cu crasa banalitate! Cît de dezordonată și îmbelșugată este întreaga gospodărie a acestui suflet! Germanul își tîrîie sufletul: el tîrîie după sine toate evenimentele pe care le trăiește. își digeră cu dificultate întîmplările, neajungînd niciodată la „capătul“ acestora; adeseori profunzimea germană nu este decît o .,digestie“ greoaie și șovăitoare. și, asemenea tuturor bolnavilor cronici și tuturor dispepticilor predispuși la comoditate, germanului îi place „franchețea“ și „bonomia“: cît e de comod să fii franc și bonom! - Probabil că, dintre toate deghizările la care se pricepe germanul, aceasta din zilele noastre este cea mai primejdioasă și mai reușită, onestitatea aceasta germană care îți vine în întîmpinare încrezătoare și jucînd cu cărțile pe față: iată adevăratul său talent mefistofelic, cu el poate „ajunge departe“! Germanul nu-și face prea multe probleme, el privește în juru-i cu ochii săi sinceri, albaștri, goi de german - și pe dată străinătatea îl și confundă cu halatul său de casă! - Iată ce vreau să spun: indiferent care ar fi adevărul în privința „profunzimii germane“, - între patru ochi ne putem permite poate să rîdem de ea? - am face bine să continuăm a-i onora aparenta și bunul renume, fără să ne grăbim să vindem vechea noastră reputație de popor profund în schimbul „tupeului“ prusac și pentru un pumn de nisip și haz berlinez. E o dovadă de prudență din partea unui popor să se lase considerat profund, neîndemînatic, blajin, onest, imprudent: aceasta ar putea fi chiar o dovadă de profunzime! În fine: poporul german trebuie să-si onoreze renumele pe care îl are, - nu degeaba este el numit poporul înșelător, das täusche Volk.7 245 S-au dus vremurile „bune, de altădată“, ele și-au cîntat cîntecul de lebădă prin muzica lui Mozart; - ferice de noi, cei cărora rococoul său le mai spune ceva, că tonul său de „bună societate“, delicatul său entuziasm, plăcerea copilărească aflată în ornamentațiile chinezești, politețea inimii sale, năzuința lui spre toate cele grațioase, înamorate, dănțuitoare, înlăcrimate, credința lui meridională mai pot isca un ecou în vreo părticică din noi! Dar vai, într-o bună zi, mai curînd sau mai tîrziu, se va sfîrși cu asta; - însă cine ar putea pune la îndoială faptul că, și mai curînd, Beethoven va înceta să fie înțeles și gustat! - el, cel care a fost doar acordul final al unei tranziții stilistice, al unei rupturi stilistice și nu, precum Mozart, acordul final al unui mare stil european care a dominat timp de secole. Beethoven este locul de întîlnire dintre un suflet îmbătrînit și vlăguit care se zdrobește neîncetat și un suflet viitor, mult-prea tînăr, aflat mereu pe punctul de a sosi; muzica lui se scaldă în clarobscurul unei pierzanii veșnice și al unei speranțe eterne și extravagante, - aceeași Lumină în care se scălda Europa pe vremea cînd visa împreună cu Rousseau, dănțuia în jurul arborelui libertății revoluționare și aproape că se închina în fața lui Napoleon. Dar cît de repede pălește tocmai acest sentiment, cît de greu ne vine să știm măcar cîte-ceva despre el, - cît de străin răsună în urechile noastre limbajul unui Rousseau, Schiller, Shelley, Byron, limbaj prin care și-a găsit exprimarea în cuvinte același destin european cîntat de Beethoven! - Muzica germană care a urmat aparține romantismului, adică unei mișcări care din punct de vedere istoric a fost și mai scurtă, și mai trecătoare, și mai superficială decît marele antract pe care l-a constituit trecerea Europei de la Rousseau la Napoleon și apoi la apariția democrației. Weber: ce mai înseamnă astăzi pentru noi Freischutz și Oberon? Sau Hans Heîling și Vampirul lui Marschner! Sau chiar Tannhäuser de Wagner! Aceasta e o muzică răsuflată, dacă nu chiar uitată. De altfel, toată această muzică romantică nici nu era îndeajuns de aristocratică. ea nu conținea suficientă muzică pentru a-și putea justifica existența în altă parte decît în teatru și în fața vulgului; de la bun început, era o muzică de rangul al doilea, neluată prea mult în seamă de adevărații muzicieni. Cu totul altfel au stat lucrurile în cazul lui Felix Mendelssohn, maestrul alcyonian care și-a dobîndit repede celebritatea și a căzut la fel de repede în uitare, din pricina sufletului său mai ușor, mai pur, mai radios: în muzica germană el constituie un incident fericit. În ceea ce îl privește însă pe Robert Schumann, cel care a luat muzica în serios și a fost luat din capul locului el însuși în serios - fiind cel din urmă care a pus bazele unei școli : nu e oare pentru noi o fericire, un fel de ușurare, un fel de eliberare faptul că astăzi acest romantism schumanian este depășit? Schumann, refugiat în „Elveția saxonă“ a sufletului său, pe jumătate Werther, pe jumătate Jean Paul, în mod cert lipsit de orice trăsătură beethoveniană! de orice byronianism! - muzica sa din Manfred este o nereușită de o ininteligență ce merge pînă la injustiție -, Schumann, cu gustul său care era în fond un gust meschin (și anume, o înclinație primejdioasă, îndoit de primejdioasă în cazul unui german, spre lirismul potolit și spre o anumită beție sentimentală), retrăgîndu-se mereu în lături, ținîndu-se timid la distanță, nobil răsfățat care se complăcea numai în savurarea bucuriilor și durerilor anonime, un fel de fecioară, un noli me tangere dintotdeauna: în muzică acest Schumann nu constituie decît un eveniment german, nu unul european ca Beethoven sau, într-o măsură și mai mare, Mozart, - prin el muzica germană era amenințată de cea mai mare primejdie a sa, aceea de a nu-si mai putea adresa cuvîntul sufletului Europei, de a degenera într-un șovinism ordinar. 246 - Cîtă caznă presupune citirea cărților germane pentru cel care posedă o a treia ureche! Cu cîtă silă zăbovește el la marginea mlaștinii ce se răscolește cu încetineală, scoțînd la iveală sunete făr-de sonoritate, ritmuri ce nu se pricep să dănțuiască, mlaștină numită de germani o „carte“! și ce să mai spunem de germanul care citește cărți! Cît de leneș, cît de scîrbit, cît de rău citește el! Oare cîți germani au habar și au pretenția să aibă habar de faptul că în orice frază bine construită se află un grăunte de artă, - artă ce trebuie ghicită de vrei să-i pătrunzi înțelesul? E suficient să te înșeli bunăoară în privința tempoului ei, și pe dată fraza însăși ajunge să fie înțeleasă greșit! A fi pe de-a-ntregul convins de importanta ritmului silabelor, a resimți farmecul rupturii intenționate a unei simetrii mult-prea stricte, a îndrepta o ureche subtilă și răbdătoare înspre orișice staccato, orișice rubato, a ghici sensul succesiunii vocalelor și diftongilor, a ști să le vezi cît de delicat și de abundent se pot colora și iriza, înșiruindu-se una în urma celeilalte: există oare cititor german care să fie îndeajuns de dispus să-și asume astfel de îndatoriri, să se supună unor astfel de exigente, să-și plece urechea la întreaga artă și intenție ce sălășluiește în limbaj? Adevărul este că, pentru aceasta, ei n-au „urechi de auzit“: astfel că cele mai puternice antagonisme de stil trec neobservate, iar măiestria cea mai subtilă este irosită, fiind predicată surzilor. -Acestea fost-au gîndurile mele în ziua în care am observat cu cîtă grosolănie și lipsă de pricepere erau confundați doi maeștri ai prozei, unul care, șovăitor și distant, lasă să-i cadă cuvintele ca niște picături ce se preling de pe bolta unei peșteri umede - bizuindu-se tocmai pe înăbușitul lor sunet și răsunet-, și un altul care își mînuiește limbajul ca pe o spadă flexibilă, simțind din braț pînă-n vîrful picioarelor primejdioasa plăcere a lamei vibrînde și ascuțite care dă să împungă, să șuiere, să spintece... 247 Cît de puțin are de-a face stilul german cu sonoritatea și cu urechile ni-l arată faptul că pînă și cei mai buni muzicieni ai noștri scriu prost. Germanul nu citește cu voce tare, pentru urechi, ci doar cu ochii: el și-a vîrît urechile în sertar. Anticii, cînd citeau - și aceasta nu se întîmpla prea des -, recitau cu voce tare; de-l vedeau pe vreunul citind în șoaptă, se minunau și se întrebau pe ascuns de temeiurile acestuia. Cu voce tare: aceasta înseamnă cu toate umflăturile, inflexiunile, schimbările de ton și de tempo care îmbucurau publicul antic. Pe vremea aceea regulile stilului scris erau aceleași cu cele ale stilului oral; iar aceste reguli depindeau pe de o parte de uimitoarea cultură, de exigențele rafinate ale urechilor și laringelui, iar, pe de altă parte, de puterea, rezistența și vigoarea plămînilor antici. În concepția anticilor o frază este înainte de toate o totalitate fiziologică, în măsura în care ea poate fi cuprinsă printr-o singură respirație. Fraze ca cele întîlnite la Demostene sau la Cicero, fraze ce se umflă de două ori și recad de două ori în decursul unei singure respirații: iată plăceri hărăzite anticilor, unor oameni care mulțumită propriei lor educații erau în stare să prețuiască virtutea, raritatea, dificultatea pe care o incumbă declamarea unei astfel de fraze: - dar noi, modernii, cei care avem respirația scurtă atît la propriu cît și la figurat, noi nu avem dreptul la marile fraze! Acești antici erau ei înșiși mai mult sau mai puțin diletanți în ale oratoriei, deci erau cunoscători, critici, - prin aceasta ei își stimulau la maximum oratorii; la fel precum s-a întîmplat în secolul trecut cînd, datorită faptului că toți italienii și toate italiencele se pricepeau să cînte, virtuozitatea cantoului (si împreună cu ea și arta melodiei -) ajunse pe culmile ei în Italia. În Germania însă n-a existat de fapt pînă mai ieri (de cînd un fel de elocventă de tribună își încearcă cu timiditate și destulă stîngăcie aripile-i fragede) decît un soi de discurs public ce se conforma aproximativ regulilor artistice: graiul amvonului. Predicatorul era singurul din Germania care cunoștea greutatea unei silabe, a unui cuvînt, el știa cum trebuie mînuită o frază pentru ca aceasta să lovească, să țîșnească, să se prăvălească, să curgă, să se reverse, el era singurul care poseda o anumită conștiință auditivă, o conștiință adeseori necurată: căci nu este lipsit de temei faptul că un german devine arareori, și aproape întotdeauna prea tîrziu, un orator iscusit. Iată de ce capodopera prozei germane este totodată, și pe bună dreptate, capodopera celui mai mare predicator al nostru: pînă în prezent Biblia rămîne cea mai bună carte germană. În comparație cu Biblia lui Luther, aproape toate celelalte cărți sîn doar „literatură“ - și anume, o plantă care nu a crescut în Germania și care, din această cauză, nu a putut prinde rădăcini și n-a izbutit să crească în inimile germane, așa cum a făcut-o Biblia. 248 Există două feluri de genii: unul care înainte de toate creează și vrea să procreeze, și un altul căruia îi place să se lase fecundat și să zămislească. La fel, printre popoarele geniale există dintr-acelea cărora le-a revenit partea feminină a gravidității și tainica îndatorire a modelării, a coacerii, a desăvîrșirii - grecii bunăoară au fost un astfel de popor, francezii de asemenea -; și altele care se simt sortite să fecundeze și să se instituie în origini ale unor noi rînduieli ale vieții, astfel sîn evreii, romanii și, mă întreb cu toată modestia, poate și germanii? -popoare torturate și extaziate de febre necunoscute, irezistibil constrînse să-și părăsească propria matcă, înamorate și dornice de rase străine (dintr-acelea care „se lasă fecundate“ -) și totodată avide de dominație, ca toți cei care se simt în plină potentă creatoare și, prin urmare, înzestrați cu „harul divin“. Aceste două feluri de genii se caută reciproc, la fel precum o fac bărbatul și femeia; dar nici ele nu se înțeleg una pe cealaltă, - asemeni bărbatului și femeii. 249 Fiecare popor posedă o anumită tartuferie care îi este proprie și pe care o numește „virtuțile sale“. - Cel mai bun-ul nostru nu-l cunoaștem, - nu-l putem cunoaște. 250 Ce anume datorează Europa evreilor? - Multe lucruri, bune și rele, dar mai ales unul care este cel mai bun și totodată cel mai rău dintre toate: stilul măreț al moralei, caracterul înspăimîntător și maiestuos al exigentelor nemărginite, al semnificației nemărginite, romantismul sublim al problemelor morale - tocmai aceasta fiind partea cea mai atrăgătoare, cea mai înșelătoare, cea mai delicioasă a acelui joc de culori, ispite ale vieții, ale cărui reflexe dogorăsc astăzi pe cerul culturii noastre europene, un cer de amurg, - ce precede poate bezna. Dintre spectatori, noi, artiștii și filozofii, le datorăm pentru aceasta evreilor - recunoștință. 251 Există anumite condiții care trebuie acceptate în cazul unui popor care suferă și vrea să sufere de febra nervoasă a naționalismului și a ambițiilor politice -, spiritul său va fi umbrit de nori și perturbații de tot felul, pe scurt, de accese trecătoare de nerozie: ca de pildă germanii zilelor noastre, care sîn cuprinși cînd de absurdul acces de galofobie, cînd de antisemitism, cînd de antipolonezism, sau de creștinismul romantic, sau de wagnerianism, sau de teutomanie, sau de prusianism (priviți-i pe acești Sybel și Treitschke, bieți istorici cu capetele umflate de enorme bandaje -) și de toate celelalte pîcle trecătoare care, oricum s-ar numi, înnegurează spiritul și conștiința germanilor. Fie-mi cu iertare dacă, îndrăznind să zăbovesc pentru scurt timp în acest ținut deosebit de infectat, n-am fost nici eu scutit pe de-a-ntregul de primejdia contagiunii și am început să chibzuiesc, ca toată lumea, asupra unor lucruri cu care n-am nici în clin, nici în mînecă: cel dintîi simptom al infecției politice. Problema evreiască bunăoară: ascultați-mă. - N-am întîlnit nici măcar un singur german căruia să-i fie pe plac evreii; și cît ar fi de categorică respingerea antisemitismului propriu-zis, respingere exprimată de unele capete politice prudente, totuși această prudență și această politică nu iau nicidecum poziție împotriva sentimentului în sine, ci numai împotriva exceselor sale primejdioase și mai ales împotriva expresiei dezgustătoare și abominabile a acestui sentiment necumpătat, - în această privință nu ne putem face iluzii. Că Germania e cît se poate de sătulă de evrei, că stomacului german, sîngelui german îi vine greu (și îi va veni greu încă multă vreme de acum înainte) să asimileze chiar și acest cuantum „evreiesc“ - în vreme ce italienii, francezii, englezii au reușit s-o facă, datorită unei capacități digestive mai viguroase -; aceasta este afirmarea și expresia categorică a unui instinct general de care trebuie să se tină seama, „Nu mai lăsați alți evrei să intre în țară". Închideți porțile în est, chiar și în Austria!“, iată ce prescrie instinctul unui popor al cărui soi, încă debil și nedeterminat, ar putea fi radiat și nimicit cu ușurință sub influența unei rase mai viguroase. Or evreii sîn fără doar și poate rasa cea mai viguroasă, cea mai rezistentă și cea mai pură dintre toate rasele cîte trăiesc azi în Europa; ei se pricep să se impună chiar și în cele mai dezavantajoase condiții (chiar mai bine decît în cele favorabile), aceasta mulțumită unor virtuți a căror stigmatizare în chip de vicii se încearcă în zilele noastre, - mulțumită mai ales unei credințe de neclintit care n-are de ce se rușina pusă față-n față cu „ideile moderne“; dacă se transformă, ei o fac mereu la fel precum își face Imperiul rus cuceririle sale, - ca un imperiu care are timp suficient, și nu-i de azi, de ieri : și anume, potrivit principiului „cu cît mai încet, cu atît mai bine!“ Orice gînditor care simte o responsabilitate pentru viitorul Europei va trebui să tină seama în toate proiectele privitoare la acest viitor atît de evrei cît și de ruși, doi dintre factorii cei mai siguri și probabili din marele joc și conflict al puterilor. Lucrul numit azi în Europa o „națiune“ și care-i mai degrabă o res facta decît o res nata (iar uneori se aseamănă ca două picături de apă cu o res ficta et picta -), este doar o realitate aflată în devenire, tînără și deosebit de labilă, care încă nu este o rasă; și cu atît mai puțin un aere perennius ca în cazul rasei evreiești: aceste „națiuni“ ar trebui deci să se ferească cu grijă de orice concurență și ostilitate nechibzuită! Este limpede că dacă ar vrea - sau dacă ar fi constrînși, cum par antisemiții că vor s-o facă -, evreii ar putea de pe acum să cucerească preponderenta și literalmente dominația asupra întregii Europe; este la fel de limpede că ei nu se străduiesc și nu fac planuri în acest sens. Deocamdată ei doresc și năzuiesc mai degrabă, chiar cu o anumită insistență, să fie absorbiți de Europa, să se dizolve în ea, ei sîn însetați să găsească în sfîrșit un loc stabil în care să fie recunoscuți și respectați, fixînd astfel un țel vieții lor nomade de „ovrei rătăcitori“ -; acestei aspirații și tendințe (care exprimă poate o anumită atenuare a instinctelor evreiești) ar trebui să i se acorde atenție și să i se vină în întîmpinare: pentru aceasta ar fi poate utilă și legitimă expulzarea din tară a scandalagiilor antisemiți. Mă gîndesc la o favorizare a acestor tendințe cu toată prudenta posibilă, la o selecționare, oarecum în genul celei întreprinse de nobilimea engleză. Este evident că indivizii cei mai puternici și cei mai marcanți ai Germaniei moderne sîn aceia care ar putea intra în relații cu ei fără inconveniente, de pildă nobilii ofițeri ai Mărcii: ar fi din mai multe puncte de vedere interesant de văzut dacă prin încrucișare nu s-ar putea cumva obține îmbinarea artei ereditare a poruncii și supunerii - ambele talente fiind astăzi clasice în ținutul amintit - cu geniul banului și al răbdării (și, înainte de toate, cu un dram de spiritualitate, a cărei lipsă se resimte amarnic în acea regiune -). Însă acum se cuvine să-mi contenesc vesela pălăvrăgeală teutomană și, odată cu ea, această cuvîntare solemnă: căci tocmai am atins cea mai gravă problemă a mea, „problema europeană“, în felul în care o înțeleg eu, și anume selecționarea unei caste noi care va trebui să cîrmuiască destinele Europei. 252 Englezii aceștia - ce rasă lipsită de calități filozofice! Bacon reprezintă un atentat la adresa spiritului filozofic în general, iar Hobbes, Hume și Locke, o înjosire și depreciere valorică a noțiunii de „filozof pentru mai mult de un secol. Hume a fost cel împotriva căruia s-a ridicat Kant, crescînd el însuși prin aceasta; despre Locke și-a îngăduit Schelling să spună: „je meprise Locke“; împotriva neroadei concepții a mecaniciștilor englezi au luptat cot la cot Hegel și Schopenhauer (laolaltă cu Goethe), cei doi inamici, frați de geniu ai filozofiei care, tinzînd spre poli opuși ai spiritului german, au mers în direcții diferite, neîndreptățindu-se unul pe celălalt așa cum numai frații știu să se neîndreptățească. - Ce anume îi lipsește și i-a lipsit dintotdeauna Angliei îl știa prea bine acel comediant de duzină, acel retor, nesăratul și zăpăcitul Carlyle care încerca să ascundă sub schimonoselile-i pasionate ceea ce cunoștea despre sine însuși: știa care sîn calitățile care îi lipsesc - adevărata putere a spiritualității, adevărata profunzime a privirii intelectuale, pe scurt, filozofia. - E caracteristic pentru această rasă nefilozofică faptul că rămîne atașată cu rigurozitate de creștinism: ea are nevoie de disciplina acestuia pentru a se „moraliza“ și umaniza. Englezul, mai morocănos, mai senzual, mai energic și mai brutal decît germanul, - fiind totodată și cel mai vulgar dintre cei doi este tocmai din această cauză mai pios: lui, creștinismul îi este cu atît mai necesar. Adulmecînd acest creștinism englez, nările mai sensibile pot distinge și o mireasmă autentic britanică de spleen și alcoolism, împotriva căreia creștinismul servește drept antidot, - pe bună dreptate, ca otravă mai subtilă împotriva celei mai grosolane: de fapt, în cazul popoarelor necizelate o intoxicație mai subtilă constituie deja un progres, un pas înainte în direcția spiritualizării. Prin mimica creștină, prin rugăciuni și psalmodieri, țărănoasa bădărănie și gravitate engleză dobîndesc totodată un deghizament care le face mai suportabile, mai bine zis, le ornamentează și le răstălmăcește; iar pentru această turmă de bețivi desfrînați care odinioară s-au învățat să grohăie moralicește sub chinga metodismului și o fac acum în rîndurile „Armatei Salvării“, convulsiile de pocăință reprezintă într-adevăr cea mai înaltă treaptă a „umanității“ la care se pot înălța: atîta lucru se cuvine să recunoaștem. Însă ceea ce ne displace chiar și la cei mai civilizați englezi este lipsa lor de muzică, la figurat vorbind (dar și la propriu -): în mișcările sufletului și corpului lor nu găsești nici un dram de ritm și de dans, și nici măcar nevoia de ritm, de dans, de „muzică“. Ascultați-i vorbind; priviți-le pe cele mai frumoase englezoaice mergînd - nici o tară din lume nu are porumbei și lebede mai frumoase, - în fine: ascultați-i cîntînd! Dar asta ar fi prea mult - 253 Există adevăruri pentru a căror descoperire cele mai apte sîn capetele mediocre, căci ele sîn cel mai bine croite pe măsura acestora, există adevăruri care farmecă și seduc doar spiritele mediocre: - ne-am pornit să formulăm această idee supărătoare tocmai acum, cînd spiritul anumitor englezi remarcabili, dar mediocri - îi numesc pe Darwin, John Stuart Mill și Herbert Spencer - încearcă să se impună în zonele medii ale gustului european. De fapt, cine ar putea contesta utilitatea unei dominații temporare a unor astfel de spirite? Ar fi o greșeală să ne închipuim că spiritele superioare aflate în înalturi ar fi cele mai potrivite pentru a constata, aduna și formula în concluzii o multitudine de fapte mărunte și comune: - dimpotrivă, fiind niște excepții, ele se află de la bun început într-o poziție defavorizată în raport cu „regula“. În fine, ele trebuie să realizeze ceva mai mult decît o simplă cunoaștere - ele trebuie să fie ceva nou, să însemne ceva nou, să reprezinte valori noi! Prăpastia dintre știință și putință este poate mai mare și totodată mai neliniștitoare decît se crede în general: cel înzestrat cu puteri uriașe, creatorul, trebuie să fie pesemne un neștiutor, în vreme ce o anumită mărginire, o anumită ariditate și harnică scrupulozitate, pe scurt un anumit englezism te pot predispune destul de bine la descoperiri științifice de geniu celor făcute de Darwin. - Să nu se uite în sfîrșit că, prin profunda lor mediocritate, englezii au cauzat deja Intr-un rînd o scădere generală a nivelului spiritual european: faptul că așa-numitele idei „moderne“ sau „ideile secolului al XVIII- lea“ sau „ideile franceze“ - așadar ideile împotriva cărora s-a ridicat cu profund dezgust spiritul german - au fost de origine engleză este un lucru incontestabil. Francezii au fost doar imitatorii și comedianții acestor idei, cei mai buni soldați ai acestora și totodată, din păcate, cele dintîi și cele mai grave victime ale lor: căci sub influența blestematei anglomanii a „ideilor moderne“ Lîme française a devenit într-atît de diluat și de sleit încît în zilele noastre aproape că nu-ți mai vine să-ti amintești de înfățișarea sa din secolul al XVI-lea și al XVII-lea, de puterea sa profundă și pasionată, de noblețea sa inventivă. Însă trebuie să ținem cu dinții de echitatea istorică a acestei teze, trebuie s-o apărăm împotriva clipei și aparentei: întreaga noblesse europeană - cea a sentimentului, a gustului, a moravurilor, pe scurt noblețea luată în toate sensurile elevate ale cuvîntului - este opera și plăsmuirea Franței, iar vulgaritatea europeană, plebeismul ideilor moderne - aceea a Angliei. 254 Chiar și astăzi Franța continuă să fie sediul celei mai spirituale și celei mai rafinate culturi din Europa, o înaltă școală a gustului: dar trebuie să știi s-o găsești, această „Franță a bunului gust“. Reprezentanții ei se ascund cu dibăcie: - pesemne că ea se încarnează și trăiește într-un număr redus de indivizi care se pare că nici măcar nu se țin prea bine pe picioare, unii dintre ei fiind fataliști, pesimiști, bolnavi, iar alții niște răsfățați și afectați al căror orgoliu constă în a sta ascunși. O trăsătură le e comună tuturora: ei își astupă urechile la auzul neroziei turbate și a pălăvrăgelii zgomotoase a democraților bourgeois. Ceea ce se vîntură în prim-plan este de fapt o Franță prostită și abrutizată, - deunăzi, cu ocazia funerariilor lui Victor Hugo ea s-a dedat la o adevărată orgie de prost gust și de autoadulare. Ei mai au încă ceva în comun: dorința lăudabilă de a se opune germanizării spiritului francez - împreună cu și mai lăudabila incapacitate de a reuși s-o facă! Se poate spune deja că în momentul de față Schopenhauer este mai aclimatizat și mai naturalizat în această Franță a spiritului, care e și o Franță a pesimismului, decît a fost vreodată în Germania; nemaivorbind de Heinrich Heine, de care liricii parizieni mai subtili și mai exigenți s-au pătruns deja de mult din cap pînă-n picioare, sau de Hegel, care în persoana lui Taine - adică în persoana primului istoric în viață - exercită astăzi în Franța o influentă aproape tiranică. În ceea ce îl privește pe Richard Wagner: cu cît muzica franceză se va deprinde mai bine să se modeleze pe potriva cerințelor reale ale a celui îme moderne, cu atît se va „wagneriza“ mai mult, aceasta putem s-o prezicem, - căci ea o face deja! Cu toate acestea există trei lucruri cu care francezii se mai pot încă mîndri la chip de moștenire și particularitate care le aparține, indieni intact al unei vechi superiorități culturale asupra Europei, în pofida germanizării și plebeizării voluntare sau involuntare a gustului lor: în primul rînd, aptitudinea de a se deda pasiunilor de ordin artistic, de a se dărui pe altarul „formei“, pasiune pentru care a fost născocită, printre alte mii, expresia Lart pour Lart: - de trei secole încoace Franța n-a dus niciodată lipsă de astfel de născociri care, datorită respectului ce i s-a acordat „minorității“, au înlesnit apariția în literatură a unui gen de muzică de cameră pe care zadarnic ham căuta în restul Europei. Al doilea lucru pe care își pot întemeia francezii superioritatea asupra Europei este vechea și multipla lor cultură moralistică, grație căreia chiar și mărunții romanciers ai ziarelor și ocazionalii boulevardiers de Paris dau dovadă de o anumită sensibilitate și curiozitate psihologică de care Germania de pildă nici măcar nu are habar (darmite s-o posede!). Germanilor le lipsesc pentru aceasta cîteva secole de travaliu moralistic de care, după cum am spus, Franța nu s-a cruțat defel; cel care din această cauză îi numește pe germani „naivi“, le elogiază un defect. (În chip de contrast cu inexperiența și inocenta germanilor în voluptate psychologica, calități destul de strîns înrudite cu anostitatea vieții de societate germane, - și, totodată, în chip de cea mai fericită expresie a unei curiozități și ingeniozități autentic franceze în acest domeniu al fiorurilor delicate, poate fi citat Henri Beyle, acest om uimitor, anticipator și premergător care, într-un tempo napoleonian, a cutreierat în lung și lat țara sa Europa și numeroasele secole ale sufletului european, ca un adevărat explorator și descoperitor al acestui suflet: - au fost necesare două generații pentru a-l ajunge oarecum din urmă, pentru a dezlega o mică parte a enigmelor care l-au torturat și extaziat pe acest straniu și enigmatic epicurian, cel din urmă dintre marii psihologi ai Franței -). Mai există și un al treilea motiv care justifică pretenția la superioritate: în caracterul francezilor se realizează o sinteză destul de reușită între Nord și Sud, ceea ce le dă posibilitatea să înțeleagă multe lucruri și îi îndeamnă la înfăptuirea multor altora, lucruri pe care un englez nu va fi în stare să le priceapă vreodată; temperamentul lor, orientat periodic în direcția Sudului, în care se revarsă în răstimpuri clocotul sîngelui provensal și liguric, îi ocrotește de oribilul orizont searbăd-cenușiu al Nordului, de fantomaticele noțiuni lipsite de soare și de sînge, - boala noastră germană, maladia gustului, împotriva crizelor căreia am prescris pentru moment și cu cea mai mare fermitate o cură de sînge și de fier, vreau să spun: „,marea politică“ (conform unei terapeutici periculoase care m-a deprins cu așteptarea îndelungă, dar nu încă și cu speranța-). Chiar și acum în Franța mai pot găsi înțelegere și ecou acei oameni rari și arareori satisfăcuți al căror spirit e mult-prea cuprinzător pentru a se mulțumi cu un patriotism oarecare, oameni care știu să îndrăgească Sudul atunci cînd sîn în nord, știu să iubească Nordul aflîndu-se în sud, - mediteranieni înnăscuți, „buni europeni“. - Lor le-a închinat muzica Bizet, acest ultim geniu care a întrezărit o frumusețe nouă, o seducție nouă, - cel care a descoperit un crîmpei de Sud al muzicii. 255 Cred că e nimerit ca muzicii germane să i se opună o doză bună de prudență. Un om care iubește Sudul precum îl iubesc eu, ca pe o mare școală a vindecării, atît a spiritului cît și a simțurilor, ca pe o imensă abundentă și transfigurație solară ce se așterne asupra unei existențe suverane și încrezătoare în sine: ei bine, un astfel de om se va feri oarecum de muzică germană, căci ea, pervertindu-i din nou gustul, amenință să-i distrugă odată cu acesta și sănătatea abia dobîndită. Un astfel de meridional de credință și nu de obîrșie, visînd la viitorul muzicii, va trebui să viseze implicit și la eliberarea ei de sub influenta Nordului, el va auzi răsunînd în ființa sa preludiul unei muzici mai profunde, mai puternice, poate mai crude și mai misterioase, a unei muzici supragermane care să nu se stingă, să nu se ofilească, să nu pălească, ca întreaga muzică germană, în fața mării albastre și voluptuoase și a seninătății cerului mediteranean, o muzică supraeuropeană care își va păstra frumusețile chiar și în fața asfințitului ruginiu al desertului, o muzică al cărei suflet e înrudit cu palmierul și care se va simți ca acasă printre marile, frumoasele și solitarele animale de pradă, și va cutreiera pustiul alături de ele ...... Îmi pot imagina o muzică al cărei farmec ar fi acela de a nu mai ști nimic despre Bine și Rău, poate cel mult un soi de dor de casă, vagi umbre aurii și slăbiciuni gingașe adiind deasupra-i: o artă care, scrutînd zările îndepărtate, ar vedea venind spre ea culorile unei lumi morale aproape ininteligibile aflate pe pragul declinului, o muzică îndeajuns de ospitalieră și de profundă pentru primirea acestor fugari întîrziați. 256 Din cauza înstrăinării bolnăvicioase dintre popoarele Europei pe care a provocat-o și o provoacă și în zilele noastre delirul național, din cauza politicienilor miopi dar îndemînatici care au parvenit cu ajutorul ei pe culmi fără să bănuiască cît de lipsită de durabilitate este politica de diviziune pe care o practică, - din cauza acestor lucruri și a altor cîteva care azi mai sîn încă absolut inexprimabile, se întîmplă că semnele prevestitoare cele mai univoce cu putință sîn trecute cu vederea sau sîn răstălmăcite într-un mod samavolnic și eronat, semne care prevestesc dorința de unificare a Europei. Adevărata direcție generală spre care tindea tainicul travaliu sufletesc al tuturor oamenilor profunzi și cuprinzători din secolul acesta a fost aceea de a deschide drumul ce duce spre această nouă sinteză și de a-l anticipa, cu titlu de experiență, pe europeanul viitorului: dacă acei oameni s-au raliat vreodată unei „patrii“, aceasta s-a întîmplat doar într-un mod superficial, sau în momentele lor de slăbiciune, sau poate la bătrînețe, - deveneau „patrioți“ doar pentru a se deconecta de ei înșiși. Mă refer la oameni ca Napoleon, Goethe, Beethoven, Stendhal, Heinrich Heine, Schopenhauer; sper că nu-mi va fi luat în nume de rău dacă îl voi trece în rîndul lor și pe Richard Wagner, în privința căruia nu trebuie să ne lăsăm înșelați de confuzia pe care a făcut-o cu propria-i persoană, - geniilor de felul său arareori le e dat dreptul să se înțeleagă pe sine. Cu atît mai puțin trebuie să ne lăsăm induși în eroare de zarva necuviincioasă prin care se încearcă stăvilirea influentei lui Richard Wagner în Franța: - orice s-ar întîmpla, e un fapt de netăgăduit că între romantismul tîrziu francez al anilor 40 și Richard Wagner există o înrudire dintre cele mai strînse și mai intime. Ei sîn înrudiți fundamental prin întreaga elevație și profunzime a aspirațiilor lor: Europa, unica Europă e cea al cărei suflet se avîntă și năzuiește spre înalturi în arta lor complexă și tumultuoasă - încotro? spre o nouă lumină? Spre un soare nou? Dar cine poate formula cu exactitate ideea pe care acești maeștri ai noilor mijloace de expresie n-au știut s-o rostească lămurit? Cert este că ei, acești ultimi mari exploratori, au fost zguduiți de aceleași vijelii și imbolduri revoluționare, că și-au îndreptat căutările în aceleași direcții! Cu toții, posedați ai literaturii pînă-n măduva oaselor - cei dintîi artiști cu o cultură literară universală -, adeseori ei înșiși scriitori, inovatori, mediatori și mozaicari ai artelor și simțurilor (Wagner trebuie considerat un muzician printre pictori, un poet printre muzicieni, în general un artist printre actori); cu toții, fanatici ai expresiei „cu orice preț“ - l-aș aminti în special pe Delacroix, artistul cel mai îndeaproape înrudit cu Wagner -, cu toții, mari descoperitori în domeniul sublimului, dar și în cel al urîtului și al oribilului, și mai mari inventatori în materie de efecte, de mizanscenă, în arta expunerii, cu toții artiști al căror talent le întrece cu mult geniul -, virtuoși din cap pînă-n picioare, posedînd o dibăcie înspăimîntătoare de a folosi toate mijloacele menite să seducă, să ademenească, să constrîngă, să zguduie, inamici înnăscuți ai logicii și ai liniei drepte, ahtiați de tot ceea ce e străin, exotic, monstruos, întortocheat, contradictoriu; ca oameni, tantali ai voinței, plebei parveniți care atît în viată cît și în creație se simt incapabili de un tempo aristocratic, de un lento - gîndiți-vă, de pildă, la Balzac, - lucrători înverșunați ajungînd prin muncă aproape pînă la autodistrugere; antinomiști și rebeli în materie de moravuri, ambițioși și nesățioși lipsiți de echilibru Și de bucurii; cu toții sfîrșind prin a se zdrobi și prăbuși la picioarele crucii (și pe bună dreptate: căci care dintre ei ar fi putut fi îndeajuns de profund și de original pentru a zămisli o filozofie de Antihrist?) -, în general, un soi de oameni superiori, îndrăzneți și temerari, splendizi și violenți, oameni ai marilor înălțimi și ai înălțărilor năvalnice, care au propovăduit pentru întîia oară secolului lor - secolul mulțimii! - noțiunea de „om superior“... Să binevoiască prietenii germani ai lui Richard Wagner să-și pună întrebarea dacă există oare în arta wagneriană vreun grăunte cît de mic de germanism, sau dacă nu cumva distincția ei constă tocmai în faptul că ea își are obîrșia în izvoare și impulsuri supra-germane: nu trebuie să uităm nici cît de indispensabil i-a fost Parisul lui Wagner pentru a-și desăvîrși caracterul, tocmai Parisul la care, prin instinctele sale profunde, tînjea în perioada sa cea mai decisivă; să nu uităm de asemenea că întreaga sa atitudine, apostolatul pentru propriile-i idei n-ar fi putut atinge perfecțiunea dacă el n-ar fi avut în fața ochilor exemplul socialiștilor francezi. Se prea poate ca pe baza unei comparații mai subtile să se descopere, în favoarea temperamentului german al lui Richard Wagner, că în tot ceea ca a înfăptuit, el s-a dovedit mai puternic, mai cutezător, mai dur și mai mare decît ar fi putut fi un francez din secolul al XIX-lea, - aceasta din cauză că noi germanii sînem mai apropiați de barbarie decît francezii-; poate că cea mai uimitoare creație a lui Richard Wagner va rămîne de-a pururi inaccesibilă, străină, inimitabilă pentru întreaga rasă latină pe cale de decădere: e vorba de personajul lui Siegfried, al acelui om deosebit de Liber, probabil mult prea liber, prea dur, prea jovial, prea sănătos, prea anticatolic ca să fie pe gustul bătrînelor și slăbitelor popoare civilizate. Se prea poate ca acest Siegfried antiromanic să constituie de-a dreptul un sacrilegiu față de romantism; ei bine, Wagner si-a răscumpărat din plin acest păcat în zilele sumbre ale bătrîneții cînd - anticipînd un gust care a devenit între timp o politică - cu vehemența ce îi era proprie s-a pornit să predice, dacă nu chiar să urmeze drumul spre Roma. - Pentru ca aceste ultime cuvinte să nu-mi fie înțelese greșit, as vrea să iau într-ajutor cîteva versuri viguroase care vor lămuri chiar și urechilor mai puțin subtile ceea ce vreau să spun, - ceea ce vreau să-i reproșez lui „Wagner cel din ultimii ani“ și muzicii Parsifalului său: - Mai e ceva german aici? Germană-i inima ce plînge-n sumbru scrîșnet? German să fie trupul ce singur se sfîșie? Germane, aceste blagosloviri popești, Această tămîiere de simțuri ațîțate? Aceste lînceziri, căderi și amețeli Si- a clopotelor dulci bălăngăneli? Aceste ochiade monahale, acest dangăt chemînd la rugăciune, Extazuri măsluite cu ochii-n ceruri, peste ceruri?... - Mai e ceva german aici? Chibzuiți dar fără grabă! Stați în prag, luați aminte... E-al Romei glas ce auziți - credința ei, fără cuvinte! Partea a noua: ce este aristocrația? 257 Toate înălțările tipului „Om“ au fost și vor fi și de acum înainte opera unei societăți aristocratice, a unei societăți care crede într-o lungă scară a ierarhiei și a diferențelor valorice dintre un om și celălalt și care, într-un sens sau altul, are nevoie de sclavagism. Fără patosul distantei care ia naștere din deosebirile înrădăcinate dintre clasele sociale, din necontenita privire de sus în jos pe care casta stăpînitoare o îndreaptă asupra supușilor și uneltelor, din exercitarea neîncetată a supunerii și poruncirii, a menținerii la distanță și în subordine, fără patosul acesta n-ar putea lua naștere nici celălalt patos, mai tainic, dorința de a realiza noi și noi distanțări în interiorul sufletului însuși, de a produce stări din ce în ce mai elevate, mai rare, mai îndepărtate, mai ample, mai cuprinzătoare, adică tocmai înălțarea tipului „Om“, permanenta „depășire de sine a omului“, ca să dăm unei formule morale un sens supramoral. Desigur, nu trebuie să ne facem iluzii umanitariste cu privire la istoricul apariții unei societăți aristocratice (așadar a condițiilor necesare înălțării tipului „Om“): adevărul e crud. să recunoaștem dar fără menajamente care au fost pînă acum începuturile oricărei civilizații superioare! Oameni cu o fire care era încă naturală, barbari în toate sensurile înspăimîntătoare ale cuvîntului, oameni de pradă posesori încă ai unei vreri și ai unor dorinți de putere intacte s-au aruncat asupra unor rase mai slabe, mai șlefuite, mai pașnice, rase de negustori sau de crescători de animale de pildă, sau asupra unor civilizații bătrîne și epuizate care își risipeau ultimele forțe vitale în sclipitoare jocuri de artificii ale spiritului și corupției. Dintotdeauna casta aristocratică a fost la începuturi o castă a barbarilor: superioritatea lor consta în primul rînd în forța psihică, și nu în cea fizică, - ei erau oameni mai compleți (ceea ce înseamnă și „brute mai desăvîrșite“ din toate punctele de vedere) decît ceilalți. 258 Corupția, ca expresie a faptului că înlăuntrul instinctelor domnește o stare de amenințătoare anarhie și că edificiul pasiunilor numit „viată“ este zdruncinat: această corupție apare în ipostaze fundamental diferite, în funcție de ființele la care se manifestă. Astfel de pildă, în cazul unei aristocrații ea aceea a Franței la începutul Revoluției, care își azvîrle cu un dezgust sublim privilegiile, jertfindu-se pe sine de dragul unei extravagante a sentimentului său moral, este vorba de corupție: - căci ceea ce s-a întîmplat a fost în fond doar actul final al unei corupții seculare, în virtutea căreia aristocrația a renunțat una cîte una la prerogativele sale senioriale și a decăzut pînă la a fi doar o funcție (si în cele din urmă o podoabă și găteală) a monarhiei. Însă o aristocrație bună și sănătoasă dorește esențialmente să se considere nu o funcție - fie ea a monarhiei sau a comunității -, ci sensul și suprema lor justificare, acceptînd pentru aceasta eu conștiința curată sacrificarea a nenumărați oameni care în interesul ei vor trebui oprimați și reduși la o stare de mutilare, de sclavie, de simple unelte. Credința ei fundamentală trebuie să fie că societatea există nu de dragul societății, ci numai în chip de temelie și schelă care oferă posibilitatea unei elite să se înalțe spre misiunea sa superioară și, în general, spre o existență superioară: asemenea acelor plante agățătoare avide de soare ce cresc în Java - li se spune Sipo Matador -, care înlănțuie un stejar cu brațele lor, pînă cînd, în cele din urmă, rezemate de el, dar înălțate mult deasupra-i, ajung să-și deschidă în plină lumină corolele, mîndrindu-se de a lor fericire. 259 A te abține reciproc de la practicarea ofensei, a violentei, a jafului, a recunoaște voința semenului ca fiind egală cu a ta: acestea pot deveni într-un sens general reguli de bună-cuviință între indivizi, în caz că există condițiile necesare pentru aceasta (și anume, o reală asemănare a puterilor și criteriilor indivizilor, precum și apartenența lor comună la unul și același corp social). Însă din momentul în care s-ar încerca extinderea acestui principiu, mergîndu-se chiar pînă la considerarea lui ca principiu fundamental al societății, el s-ar arăta pe dată în adevărata sa lumină: aceea de voință de negare a vieții, de principiu al descompunerii și decăderii. În acest domeniu trebuie să pătrundem temeinic pînă în străfunduri și să ne stăvilim toate slăbiciunile sentimentale: viața însăși este în esență deposedare, rănire, biruință asupra celui străin și asupra celui mai slab, oprimare, duritate, impunerea cu forța a formelor proprii, asimilare sau, cel puțin și în cel mai blînd caz, exploatare, - dar la ce bun să întrebuințăm mereu aceste cuvinte în care s-a întipărit din vremuri străvechi un sens defăimător? (chiar și corpul în interiorul căruia, după cum s-a presupus mai sus, indivizii se tratează ca egali - aceasta se întîmplă în toate aristocrațiile sănătoase -, acest corp este obligat el însuși, în caz că e un corp viu și nu unul muribund, să întreprindă împotriva celorlalte corpuri fapte de la care indivizii care îl alcătuiesc se abțin reciproc: el va trebui să fie întruchiparea voinței de putere, el va dori să crească, să se extindă, să acapareze, să dobîndească preponderența, - și aceasta nu pe temeiul vreunei moralități sau imoralități oarecare, ci din cauză că el trăiește, și pentru că viața este tocmai voință de putere. Însă nu există chestiune în care conștiința comună a europenilor să fie mai refractară sfaturilor decît în aceasta; în prezent se visează pretutindeni, chiar și sub deghizamente științifice, la tot felul de organizări viitoare ale societății, care va trebui să-și piardă „caracterul exploatator“: -în urechile mele aceste cuvinte răsună de parcă prin ele s-ar făgădui inventarea unei vieți care să se abțină de la toate funcțiunile organice. „Exploatarea“ aparține nu unei societăți corupte sau imperfecte și primitive: ea aparține esenței vieții, ca funcțiune organică fundamentală, ea este o consecință a voinței de putere propriu-zise, cea care e însăși voința de a trăi. - Presupunînd că în teorie acestea ar fi o inovație, - în realitate, ele constituie de fapt factorul primordial al întregii istorii: să fim măcar atît de cinstiți ca s-o recunoaștem! 260 În peregrinarea mea prin tot felul de morale, mai subtile și mai grosolane, care au stăpînit pînă acum sau mai stăpînesc încă pe pămînt, am găsit anumite trăsături care revin mereu împreună, conexate; astfel că în cele din urmă mi s-au deslușit două tipuri de bază, iar în fața privirii mi-a apărut o deosebire fundamentală. Există morale de stăpîni și morale de sclavi; - vreau să adaug îndată că și în toate civilizațiile superioare și neomogene se întîlnesc încercări de mediere între cele două morale, mai adeseori o amestecare haotică a acestora, neînțelegeri reciproce și uneori chiar conflicte puternice - aceasta în ființa unui și aceluiași am, în cuprinsul unui singur suflet. Diferențierile dintre valorile morale au luat naștere fie în rîndul rasei dominante care se bucura din plin de conștiința deosebirii ei față de rasa dominată, - fie în rîndul celor dominați, al sclavilor, al celor subordonați din toate categoriile. În primul caz, în care stăpînitorii sîn cei care determină noțiunea „binelui“, stările sufletești elevate și trufașe sîn resimțite ca distinctive, ele determinînd ierarhia. Aristocratul îndepărtează din fața lui ființele în care se manifestă contrariul unor astfel de stări elevate și trufașe: el le disprețuiește. Să remarcăm pe dată că în cazul acestei prime varietăți de morală antagonismul „bun“ și „stricat“ echivalează cu „nobil“ și „detestabil“: - antagonismul „bun“ și „rău“ are o altă origine. E disprețuit lașul, fricosul, meschinul, cel care se preocupă doar de stricta utilitate; de asemenea, suspiciosul cu privirea-i strîmbă, cel care se umilește, omul de soi cîinesc care se lasă maltratat, lingăul milog, și mai ales mincinosul: - e o credință înrădăcinată a tuturor aristocraților că norodul e mincinos. „Noi, veridicii“ - astfel își ziceau nobilii în Grecia antică. E evident faptul că pretutindeni calificativele morale au fost aplicate mai întîi asupra oamenilor și doar mai tîrziu, prin extindere, asupra acțiunilor: de aceea, istoricii moralei care iau drept punct de plecare întrebări de genul „din ce cauză acțiunea caritabilă a trecut drept lăudabilă?“ comit o gravă eroare. Aristocratul simte că el este cel care determină valorile, că pentru aceasta nu are nevoie să obțină încuviințarea cuiva, apreciind că ;,ceea ce îmi dăunează mie, este dăunător în sine“, el fiind acela care conferă cel dintîi prestigiu lucrurilor, care creează valori. El prețuiește tot ceea ce îi este propriu: o astfel de morală constă în glorificarea sinelui. În prim-plan se află sentimentul belșugului, al prea-plinului puterii, fericirea unei înalte tensiuni, conștienta unei avuții dornice de a se dărui și cheltui: - și aristocratul vine într-ajutor nefericiților, dar aproape niciodată nu o face din milă, ci mai degrabă mînat de imboldul abundentei de putere. Aristocratul respectă în propria-i ființă pe omul puternic, stăpîn asupra lui Însuși, pe cel care se pricepe să vorbească și să tacă, pe cel care uzează bucuros de severitate și duritate față de sine însuși și care se înclină cu venerație în fața tuturor celor severe și dure. „De piatră-i inima ce Wotan în pieptu-mi așeză“, se spune într-o veche Saga scandinavă: și pe bună dreptate, căci e o vorbă izvodită de sufletul unui viking mîndru. Un astfel de om se mîndrește tocmai cu faptul de a nu fi născut pentru compasiune: și de aceea eroul acestui Saga adaugă avertizînd: „cel căruia inima nu îi e de tînăr dură, nu o va avea nicicînd dură“. Aristocrații și cutezătorii care gîndesc astfel se situează la antipodul moralei care vede tocmai în compătimire sau în acțiunea în folosul semenului sau în desinteressement simbolul moralității; încrederea în sine, mîndria de sine, ostilitatea absolută și ironia față de „altruism“, acestea fac parte și ele în mod categoric din morala aristocrată, laolaltă cu o ușoară desconsiderare și prudentă față de compasiune și de „inimile calde“. Puternicii sîn acei care se pricep cu adevărat să venereze, aceasta- i arta lor, domeniul în care își exercită inventivitatea. Respectul profund acordat bătrîneții și tradiției dreptul se bazează în întregime pe acest respect dublu -, credința și prejudecata care acordă prioritate strămoșilor, în defavoarea generației viitoare, iată trăsături tipice ale moralei celor puternici; și invers, faptul că oamenii „ideilor moderne“ cred aproape instinctiv în „progres“ și în „viitor“, neglijînd din ce în ce mai mult respectul față de bătrînețe, e suficient pentru a ne dezvălui originea lipsită de noblețe a acestor „idei“. Însă, pentru gustul prezentului, lucrul cel mai străin și mai dezagreabil din morala stăpînitorilor rămîne severitatea preceptului potrivit căruia aceștia au obligații doar față de cei de o seamă cu ei; față de ființele de rang inferior și față de străini ei pot acționa după cum cred de cuviință sau „după voia inimii“, în orice caz „dincolo de Bine și de Rău“ - : iată un domeniu în care se poate manifesta compătimirea și alte sentimente asemănătoare. Aptitudinea și obligația unei recunoștințe îndelungi și a unei răzbunări îndelungi - ambele numai față de cei de o seamă -, subtilitatea represaliilor, rafinamentul noțiunii de prietenie, o anumită nevoie de a avea dușmani (aceasta servind oarecum drept canalizare a sentimentelor de invidie, agresivitate, aroganță, și înlesnind de fapt posibilitatea unei adevărate prietenii): toate acestea sîn caracteristici tipice ale moralei aristocratice care, după cum am arătat, nu este identică cu morala propovăduită de „ideile moderne“ și pe care, din această cauză, nouă, celor din ziua de azi, ne vine greu s-o resimțim și chiar s-o dezgropăm, s-o descoperim. - Cu totul altfel stau lucrurile în cazul celui de al doilea tip de morală, morala sclavilor. Să presupunem că asupriții, oprimații, suferinzii, robii, și chiar cei nedeciși și istoviți de ei înșiși se îndeletnicesc cu morala: care va d oare numitorul comun al evaluărilor lor morale? Probabil că ele vor exprima o suspiciune pesimistă față de condiția umană în totalitatea ei, poate o condamnare a omului laolaltă cu condiția sa. Sclavul privește cu invidie virtuțile celor puternici: el este sceptic și suspicios, posedînd chiar un rafinament al bănuielii față de tot acel „bun“ prețuit de cei puternici -, el încearcă să se convingă că nici măcar fericirea acestora nu este autentică. Dimpotrivă, calitățile menite să ușureze existența suferinzilor sîn evidențiate și scăldate în lumină: sclavul prețuiește compătimirea, mîna serviabilă și săritoare, inima caldă, răbdarea, hărnicia, modestia, amabilitatea-, căci acestea sîn calitățile cele mai utile, aproape singurele mijloace de a îndura povara existentei. Morala sclavilor este esențialmente o morală a utilității. Acesta-i locul de obîrșie al vestitului antagonism dintre „bun“ și „rău“: - rău este considerat cel puternic și primejdios, cel care inspiră teamă, cel care posedă subtilitate și vigoare, nelăsînd teren disprețului. Așadar, potrivit moralei sclavilor, „răul“ este cel care inspiră teamă; în morala stăpînilor, dimpotrivă, cel care inspiră teamă și vrea să inspire teamă este de-a dreptul „bunul“, în vreme ce omul „stricat“ este considerat demn de dispreț. Antagonismul atinge apogeul în momentul în care, conform logicii moralei sclavilor, se ajunge în cele din urmă pînă acolo încît chiar și noțiunii de om „bun“ i se atașează un dram de desconsiderare - oricît de ușoară și binevoitoare ar fi aceasta, căci cel bun, potrivit felului de a gîndi al sclavilor, este în orice caz un om inofensiv: el este blajin, ușor de păcălit, poate cam prostuț, într-un cuvînt un bonhomme. Pretutindeni unde morala sclavilor prevalează, limbajul prezintă tendința de a apropia sensurile cuvintelor „bun“ și „prost“. - În fine, o ultimă deosebire fundamentală: pe cît de inevitabil năzuința de libertate, instinctul fericirii și varietatea rafinată a sentimentelor de libertate aparțin moralei și moralității sclavilor, la fel de simptomatic și regulat apar arta și exaltările în manifestarea respectului și a devotamentului în cadrul unui mod de a gîndi și de a prețui aristocratic. - De acum va fi lesne de înțeles de ce iubirea în chip de pasiune - specialitatea noastră europeană - este evident de origine aristocratică: după cum se știe, ea este invenția cavalerilor-poeți provensali, oameni minunați și ingenioși ai lui gai saber, cărora Europa le datorează atît de mult, poate chiar și propria-i existentă. 261 Printre lucrurile care pentru un aristocrat sîn poate cel mai greu de înțeles se numără și vanitatea: el va fi tentat să-i nege existenta, chiar și atunci cînd alții sîn convinși că o țin strîns cu ambele mîini. Pentru el problema care se pune este aceea de a-și reprezenta ființe care încearcă să provoace în semeni o părere bună în privința lor, părere pe care nu o au despre sine - și deci nici nu o „merită“ -, urmînd ca apoi să creadă ei înșiși în această părere bună. Aceasta îi va apărea aristocratului ca fiind o atitudine atît de lipsită de gust și de respect de sine, și de o absurditate atît de barocă, încît va avea tendința să considere vanitatea o excepție și s-o pună la îndoială în majoritatea cazurilor. El va spune bunăoară: „eu pot să mă înșel în privința propriei mele valori și să pretind totuși ca ea să-mi fie recunoscută de ceilalți așa cum o apreciez eu, - însă aceasta nu e vanitate (ci înfumurare sau, cum este numită adeseori, „umilință“, „modestie“). Sau va spune: „mă pot bucura dintr-o mulțime de cauze de părerea bună pe care o au ceilalți despre mine, poate pentru că îi respect și îi iubesc, și bucuriile lor sîn și bucuriile mele, poate și pentru că buna lor părere îmi confirmă și îmi întărește propria părere bună despre mine însumi, poate pentru că părerea bună a altora, chiar dacă eu nu o împărtășesc, îmi aduce totuși avantaje sau promite să mi le aducă, - dar toate acestea nu sîn vanitate.“ - Aristocratul izbutește doar prin constrîngere, respectiv cu ajutorul istoriei, să-si reprezinte faptul că din timpuri imemoriale, în toate păturile sociale cît de cît dependente, omul obișnuit n-a avut mai multă valoare decît aceea care i se atribuia: - nefiind obișnuit să-si acorde el însuși vreo valoare, nu și-a atribuit nici el vreo altă valoare în afară de aceea pe care i-o atribuiau stăpînii (a crea valori este un drept eminamente seniorial). Faptul că și în zilele noastre omul de rînd continuă să aștepte mai întîi părerea pe care ceilalți o au despre el și se supune apoi instinctiv acestei păreri, trebuie probabil considerat ca fiind rezultatul unui atavism monstruos: această părere nu trebuie să fie neapărat o părere „bună“, ea poate fi chiar și una rea, nedreaptă (gîndiți-vă, de pildă, la majoritatea aprecierilor și subaprecierilor pe care femeile credincioase se învață să le nutrească prin duhovnicii lor despre ele însele, la fel precum o face creștinul în general prin biserica sa). Fapt este că în prezent, ca urmare a lentei înălțări a ordinii democratice (și a cauzei acesteia, amestecarea sîngelui stăpînilor cu cel al sclavilor), tendința inițial aristocratică și rară de a-ți atribui o anumită valoare și de „a gîndi de bine“ despre tine este din ce în ce mai mult încurajată și răspîndită: însă acestei tendințe i s-a împotrivit din toate timpurile o înclinație mai veche, mai răspîndită și mai profund înrădăcinată, - iar în fenomenul „vanitate“ această înclinație mai veche se înstăpînește asupra celei mai recente. Vanitosul se bucură de orice părere bună exprimată la adresa lui (făcînd cu totul abstracție de criteriile utilității acesteia, precum și de adevăr și falsitate) și suferă din pricina tuturor părerilor defavorabile: căci el se supune amîndurora, el simte că le este supus în virtutea acelui străvechi instinct de subordonare care se manifestă în ființa sa. - „Sclavul“ din sîngele vanitosului, un rest din șiretenia sclavului - și cît de mult „sclav“ a mai rămas în femeie, de pildă -, este cel care caută să ne ispitească să ne facem o părere bună despre el: și tot sclavul este acela care se și prosternează în fața acestor păreri, de parcă nu el ar fi fost cel care le-a suscitat. - S-o spunem încă o dată: vanitatea este un atavism. 262 O specie ia ființă, un tip se consolidează și devine puternic în cursul îndelungatei lupte împotriva condițiilor defavorabile și constante în esență. Dimpotrivă, experiența crescătorilor ne arată că speciile cărora li se acordă o alimentație supraabundentă și un plus de protecție și îngrijire în general vor manifesta în curînd o puternică înclinație pentru variația tipului, dînd naștere unui mare procent de ciudățenii și monstruozități (și unor vicii monstruoase, de asemenea). Să examinăm puțin o comunitate aristocratică, de pildă un Polis al Greciei antice sau Veneția - ca pe o organizație, voluntară sau involuntară, care are ca scop selecția: se află aici oameni, unul lîngă celălalt, depinzînd de ei înșiși, care caută să-și impună propria specie, pentru că ei trebuie să se impună cu orice preț, dacă nu doresc să se expună îngrozitoarei primejdii de a fi exterminați. Lipsește aici îngrijirea, belșugul, ocrotirea care favorizau variația; trebuie să supraviețuiască specia în sine care, în lupta permanentă cu vecinii și cu asupriții răzvrătiți sau pe cale de răzvrătire, se poate impune și perpetua mulțumită durității, uniformității, simplității formei sale. Experiența cea mai variată o învață care sîn principalele calități cărora le datorează supraviețuirea și triumful pînă acum, în pofida tuturor zeilor și oamenilor: va numi aceste calități virtuți, mărginindu-se să le cultive exclusiv pe ele. și o va face cu duritate, o duritate intenționată; orice morală aristocratică este intolerantă în privința educației tineretului, a condiției femeii, a moravurilor conjugale, a relațiilor dintre bătrîni și tineri, a legilor penale (acestea din urmă vizîndu-i doar pe cei care se îndepărtează de specie): ea va clasifica pînă și intoleranța în rîndul virtuților, numind-o „justiție“. Un tip cu trăsături mai puțin numeroase, dar puternic accentuate, un soi de oameni se veri, războinici, taciturni și precauți, închiși și rezervați (si în același timp deosebit de sensibili la farmecele și acele nuances ale vieții de societate) va ajunge astfel să se consolideze, indiferent de succesiunea generațiilor; lupta permanentă cu condițiile defavorabile mereu identice este, după cum am mai spus, obîrșia consolidării și întăririi unui anumit tip. Însă în cele din urmă apare pe neașteptate o situație favorabilă, tensiunea cumplită cedează; poate că nu mai există dușmani printre vecini, iar mijloacele de existentă și chiar plăcerile existentei se oferă din abundentă. Dintr-o , singură lovitură, lanțul și constrîngerea vechii discipline sîn rupte: ea nu se mai simte necesară, indispensabilă existenței, - chiar dacă ar dori să persiste, ar putea s-o facă doar sub forma unui lux, a unui gust arhaizant. Variația, fie în chip de distanțare de tipul original (spre un tip mai elevat, mai rafinat, mai rar), fie în chip de degenerare și monstruozitate, se etalează de îndată în cea mai mare opulentă și splendoare, individul cutează să-și exprime individualitatea și să se detașeze. În acest moment crucial al istoriei apare o floră minunată, variată, adeseori încîlcită și bălțată, amintind de jungla virgină și înălțată înspre cer, un fel de tempo tropical al rivalității și zelului dezvoltării, iar concomitent eu aceasta, colosale pieiri și nimiciri ca urmare a egoismelor ce se opun cu violență, gata să explodeze în crîncena lor luptă „pentru soare și lumină“, morala anterioară neimpunîndu-le vreo limită, vreo frînă, vreun menajament. Însăși această morală a fost cea care a produs imensa acumulare de energie, cea care a întins arcul într-un mod atît de amenințător: - de-acum ea este, ea va fi „depășită“. S-a atins punctul primejdios și neliniștitor în care viața, mai vastă, mai complexă, mai amplă, depășește pragul vechii morale; „individul“ se vede silit să-si promulge o legislație proprie, să-și născocească propriile sale meșteșuguri și vicleșuguri pentru a se conserva, înălța și elibera pe sine. Pretutindeni se fac auzite noi „De ce“-uri, noi „Cu ce“-uri, nu mai există nici un fel de formule comune, neînțelegerea umblă braț la braț cu desconsiderarea, decadența, corupția, năzuințele cele mai sublime se încîlcesc într-un nod oribil, geniul rasei se revarsă din toate cornurile abundenței Binelui și Răului, primăvara și toamna apar într-o funestă simultaneitate, pline de noi farmece și văluri proprii unei depravări juvenile, inepuizate, neobosite. Și se arată iar primejdia, mama moralei, marea primejdie, strămutată de astă dată în ființa individului, în vecin și în prieten, pe stradă, în propriul copil, în propria inimă, în cele mai intime și mai tainice unghere ale dorinței și voinței: ce credeți că vor propovădui filozofii moralei care își fac apariția în această perioadă? Acești ageri observatori gură-cască vor descoperi apropierea sfîrșitului, și că toate lucrurile din jurul lor sîn corupătoare și corupte, că nimeni și nimic nu va mai apuca ziua de poimîine, cu excepția unui singur soi de oameni, incurabilii mediocrii. Numai mediocrii au șanse de a se perpetua, de a se reproduce, - ei sîn oamenii viitorului, singurii supraviețuitori; „fiți la fel ca ei! deveniți mediocri!“, iată unica morală care mai are vreun sens și mai găsește ascultare de acum înainte. - Însă această morală a mediocrității e greu de propovăduit! - căci nu poate mărturisi niciodată ce este și ce dorește de fapt! ea trebuie să vorbească despre măsură și demnitate și datorie și dragoste de semeni, -- si-i va veni cam greu să-și ascundă ironia! 263 Există un instinct al rangului care este deja, mai mult decît orice altceva, indiciul unui rang înalt; există un gust al nuanțelor respectului care vădește o origine distinsă și habitudini aristocratice. Finețea, bunătatea și elevația unui suflet sîn puse la grea încercare în momentul în care pe lîngă el trece ceva de prim rang, un lucru care n-a fost încă pus la adăpost prin grija autorităților de familiaritățile indiscrete și neîndemînatice: ceva neconturat, nedescoperit, ispititor, învăluit și travestit de bunăvoie, un fel de piatră de încercare însuflețită care își urmează drumul. Cel care practică investigarea sufletelor, în chip de a sa îndatorire și îndemînare, se va folosi tocmai de acest meșteșug sub diversele sale forme pentru a determina valoarea ultimă a unui suflet, ierarhia imuabilă și înnăscută din care acesta face parte: el îi va pune la încercare instinctul respectului. Difference engendre haine: vulgaritatea cîte-unei naturi iese brusc la iveală, ca o țîșnitură de apă murdară, la trecerea convoiului purtînd în brațe vreun vas sfințit, vreun giuvaier scos din scrinuri ferecate, vreo carte însemnată cu pecetea marelui destin; dimpotrivă, o amuțire involuntară, o șovăială a privirii, o domolire a tuturor gesturilor este însemnul unui suflet care simte apropierea celor mai venerabile lucruri din lume. Felul în care s-a menținut în Europa pînă în zilele noastre respectul față de Biblie este poate cel mai bun exemplu de disciplină și rafinament al moravurilor pe care Europa le datorează creștinismului; astfel de cărți profunde, de o supremă importantă, necesită protecția unei autorități tiranice exterioare pentru a-si putea dobîndi acea durabilitate milenară trebuincioasă epuizării și dezlegării lor. Poate fi considerată o mare reușită dacă prin educație li s- a inoculat în sfîrșit maselor largi (superficialilor și intestinelor prea iuti la digestie) sentimentul că nu le e îngăduit să se atingă de orice; că există simțăminte sacre în fața cărora ele trebuie să-și scoată încălțările și să-și țină la distanță mîinile murdare, - aceasta fiind oarecum cea mai înaltă treaptă a umanizării la care ele pot ajunge. Dimpotrivă, în cazul așa-numiților instruiți, adepții „ideilor moderne“, nimic nu este poate mai dezgustător ca nerușinarea, neobrăzarea ochilor și mîinilor lor cu care ating, ling și pipăie toate lucrurile; și se prea poate să în popor, mai ales printre țărani, găsești în zilele noastre mai multă distincție relativă a gustului și tactului în privința respectului decît în lumea galantă a spiritului, în rîndul cititorilor de gazete și al instruiților. 264 Din sufletul unui om nu pot fi șterse acele lucruri care au constituit obiectul celor mai dragi și mai constante preocupări ale strămoșilor săi: fie că aceștia au fost oameni harnici și strîngători, simple accesorii ale unei mese de scris sau ale unei case de bani, modești și burghezi în dorințele lor, și la fel de modești în virtuțile lor; fie că erau dintr-acei care au trăit cu obișnuința de a porunci din zori și pînă-n noapte, amatori de plăceri brutale și, pe lîngă acestea, de îndatoriri și responsabilități poate și mai brutale; fie că și-au sacrificat vreodată vechi privilegii bazate pe origine sau pe avere pentru a-și închina întreaga viață credinței lor, - „dumnezeului“ lor- oameni cu o conștiință implacabilă și delicată, care roșește în fața oricărui compromis. În ciuda aparentelor, este cu desăvîrșire imposibil ca un om să nu își poarte în trup calitățile și preferințele părinților și străbunilor. Iată, aceasta e problema rasei. Cele cunoscute despre părinți ne îngăduie să tragem concluzii în privința copilului: o anumită necumpătare detestabilă, o invidie tăinuită, o manieră grosolană de autoîndreptățire - trei trăsături care laolaltă au caracterizat în toate timpurile tipul plebeian -, acestea se transmit cu siguranță copilului, precum sîngele stricat; chiar și prin cea mai bună educație și cultură s-ar obține doar o amăgire în privința unei astfel de eredități. - și ce altceva își propune astăzi educația și cultura? În epoca noastră deosebit de populară, vreau să spun deosebit de plebeiană, „educația“ și „cultura“ trebuie să fie esențialmente arta de a amăgi, - de a induce în eroare în privința originii, a moștenirii plebeiene transmise trupului și sufletului. Un educator care ar propovădui în zilele noastre veridicitatea înainte de toate, îndemnîndu-și necontenit elevii „fiți sinceri! fiți naturali! arătați-vă așa cum sîneți!“ - mai devreme sau mai tîrziu chiar și un astfel de măgar virtuos și candid s-ar vedea nevoit să recurgă la furca lui Horațiu, pentru ca naturam expellere: și care ar fi rezultatul? „Plebea“ usque recurret. 265 Cu riscul de a indispune niște urechi inocente, vreau să arăt că egoismul aparține esenței sufletului aristocratic, și mă refer la credința de nezdruncinat potrivit căreia niște ființe „ca noi“ au absolută trebuință de alte ființe care să li se supună și să se jertfească pentru ele. Sufletul aristocratic își acceptă egoismul ca pe o stare de fapt, fără să-și pună nici cea mai mică întrebare, fără să resimtă nici un sentiment de duritate, de constrîngere, de arbitrariu, ci mai degrabă ca pe un fenomen ale cărui temeiuri trebuie să se afle în legea primordială a lucrurilor: - dacă ar căuta să denumească într-un fel acest sentiment, ar spune că „este justețea însăși“. În anumite situații, care îl fac la început să șovăie, își mărturisește că există oameni care au drepturi egale cu el; din momentul în care s-a lămurit în privința acestei probleme a rangului, se mișcă neșovăielnic în cercul acestor semeni și egali, manifestînd față de ei aceeași pudoare și același respect delicat pe care și-l acordă sieși, -potrivit unei înnăscute mecanici celeste pe care o cunosc toate astrele. Această finețe, această reținere în relațiile cu cei de o seamă cu el este o prelungire a egoismului său - toate stelele sîn asemenea egoiste-: el își respectă propria persoană în ceilalți și în drepturile pe care le acordă lor, fără să se îndoiască de faptul că schimbul de onoruri și drepturi face parte și el din condiția firească a lucrurilor, în chip de esență a tuturor relațiilor. Sufletul aristocratic dă la fel precum ia, mînat de instinctul pasionat și susceptibil al răsplății pe care îl poartă în străfundurile sale. Noțiunea de „îndurare“ n-are nici sens, nici aromă inter pare; se prea poate că există un chip sublim de a lăsa să se reverse asupră-ti daruri de sus, pentru a le sorbi apoi însetat strop cu strop: dar sufletul aristocratic nu e înzestrat pentru această artă și atitudine. Egoismul său este cel care îl împiedică: în general, lui nu-i place să privească în „sus“, - ci drept înainte, orizontal, domol, sau în jos: - căci el se știe în înalt. 266 „Poate fi stimat cu adevărat doar cel care nu se caută pe sine însuși“ - Goethe către consilierul Schlösser. 267 Există o zicală pe care mamele chineze o repetă adesea copiilor lor: xiao-xin, „fă-ți mică inimioara!“ Aceasta e adevărata tendință fundamentală a civilizațiilor tîrzii: sîn convins că cel dintîi lucru după care ne-ar putea recunoaște un cetățean al Greciei antice, pe noi, europenii de astăzi, este autodiminuarea noastră, - atît doar, și ar fi îndeajuns pentru a nu fi „pe potriva gustului său“. 268 Ce este, în sfîrșit, vulgaritatea? - Cuvintele sîn niște simboluri vizuale mai mult sau mai puțin exacte ale senzațiilor care revin frecvent și împreună, ale unor grupuri de senzații. Nu e suficient să folosești aceleași cuvinte pentru a te putea înțelege cu ceilalți; mai e necesar să întrebuințezi aceleași cuvinte pentru desemnarea aceluiași fel de trăiri interioare, în fine, să posezi o experiență în comun cu ceilalți. Iată de ce ,oamenii aparținînd unuia și aceluiași popor se înțeleg între ei mai bine decît cei aparținînd unor popoare diferite, chiar dacă aceștia din urmă uzează de aceeași limbă; sau, mai mult decît atît, atunci cînd oamenii au conviețuit îndelung în condiții identice (in aceeași climă, pe același sol, expuși acelorași primejdii, avînd aceleași necesități, îndeplinind aceeași muncă), din aceasta ia naștere o comunitate care „se înțelege“, un popor. În suflete, un număr egal de experiențe ce reveneau frecvent a ieșit biruitor din lupta cu alte experiențe cu o apariție mai puțin frecventă: în privința lor se cade de acord repede, și din ce în ce mai repede - istoria limbajului este istoria unui proces de abreviație -; pe temeiul acestei înțelegeri rapide se creează o unitate strînsă, din ce în ce mai strînsă. Cu cît mai mare e primejdia, cu atît mai mare va fi și necesitatea de a cădea iute și lesne la înțelegere în privința celor de făcut; a te putea înțelege bine în caz de primejdie, lată ceva de care oamenii nu se pot în nici un chip lipsi în relațiile dintre ei. În toate prieteniile, în toate iubirile se reface această experiență: și toate încetează să mai dureze de îndată ce se descoperă că prin aceleași cuvinte unul din cei doi simte, gîndește, presimte, se teme, dorește altceva decît partenerul său. (Teama de „eterna neînțelegere“: iată geniul binevoitor care retine atît de des două persoane de sex diferit :de la o uniune pripită la care îi îndeamnă simțurile și inima și nu vreun „geniu al speciei“ schopenhauerian - !) Care sîn primele grupuri de senzații ce se deșteaptă în interiorul unui suflet, care iau cuvîntul, care dau porunci, iată criteriul care decide întreaga ierarhie, care își impune în cele din urmă tabla de valori. Evaluările valorice ale unui om ne trădează cîte ceva despre structura sufletului său, despre felul în care acesta își consideră condițiile de existentă, propriile-i necesități. Presupunînd acum că dintotdeauna necesitatea i-a apropiat doar pe oamenii care puteau desemna prin semne identice trebuințe și experiențe identice, rezultă în fine că, dintre toate forțele de care au dispus vreodată oamenii, lesnicioasa comunicabilitate a nevoii, adică la urma urmei trăirea exclusivă a unor experiențe mediocre și comune trebuie să fi fost cea mai puternică. Oamenii mai asemănători între ei, mai comuni au fost și mai sîn și acum avantajați, iar cei aleși, mai delicați, mai rari, mai incomprehensibili ajung să fie lesne izolați, doborîți în solitudine de accidente și reușind arareori să se perpetueze prin urmași. Trebuie chemate într-ajutor uriașe forte contrarii pentru a fi opuse acestui natural, mult-prea natural progresus în simile, evoluției omului în direcția similitudinii, a obișnuitului, a mediocrității, a spiritului de turmă a vulgarității! 269 Cu cît mai insistent se apleacă un psiholog - un psiholog înnăscut, predestinat, un ghicitor în suflete - asupra cazurilor excepționale și oamenilor de excepție, cu atît mai mare va fi primejdia la care se expune, aceea de a se sufoca din pricina compătimirii: el are nevoie mai mult decît oricine altcineva de duritate și de seninătate. Căci pieirea, eșuarea oamenilor superiori, a sufletelor de elită constituie o regulă: și e îngrozitor să ai neîncetat în fața ochilor o astfel de regulă. Martiriul mereu reînnoit al psihologului constă în a descoperi într-o bună zi această pieire și apoi de a regăsi, aproape mereu de-a lungul întregii istorii, cazul disperat și fără scăpare al omului superior, acest veșnic „Prea tîrziu!“ în toate sensurile cuvîntului, -nefiind exclus ca acest martiriu să-l determine la un moment dat să se înverșuneze împotriva propriului său destin, să facă o încercare de a se distruge pe sine însuși, -de a „pieri“ el însuși. La aproape toți psihologii se poate observa o predilecție manifestă, o înclinație semnificativă pentru relațiile cu oamenii banali și potoliți: prin aceasta ei își trădează nevoia continuă de a-și tămădui rănile, de a se refugia într-un fel de uitare, departe de toate cele ce li s-au revelat în căutările și vivisecțiile lor, pe scurt, departe de „meseria“ care le apasă conștiința. Teama de propria memorie este o trăsătură caracteristică a psihologului. Judecățile de valoare ale altora îl reduc cu ușurință la tăcere: cu o mină impasibilă el ascultă felul în care se venerează, se admiră, se iubește, se transfigurează acolo unde el se mărginise să privească - sau își mai și disimulează tăcerea, raliindu-se formal unei oarecare opinii superficiale. Situația lui paradoxală poate ajunge de-a dreptul înspăimîntătoare în momentul în care, tocmai acolo unde se deprinsese să nutrească marea compasiune îngemănată cu marele dispreț, mulțimea, oamenii instruiți, fanaticii se deprind la rîndul lor cu marea venerație, - venerația față de „oamenii mari“, ființele-minune în persoana cărora este binecuvîntată și stimată însăși patria, lumea, demnitatea umană, oameni așezați ca model în fața tineretului și care servesc la educația acestuia... și cine știe, poate că în toate cazurile memorabile s-a întîmplat pînă acum același lucru: mulțimea diviniza un zeu, - iar „zeul“ nu era decît un biet animal de jertfă! Succesul a fost dintotdeauna cel mai mare mincinos - iar „opera“ însăși este un succes; marele om de stat, cuceritorul, inventatorul sîn într-atît de deghizați în creațiile lor încît nu mai pot fi recunoscuți; „opera“, fie ea a artistului sau a filozofului, numai ea este aceea care îl inventează pe creatorul său, pe cel considerat a fi creatorul; „oamenii mari“, în felul în care sîn venerați, par niște lamentabile poezioare scrise ulterior; în lumea valorilor istorice domnește moneda falsă. Marii poeți bunăoară, acești Byron, Musset, Poe, Leopardi, Kleist, Gogol (nu mă încumet să-i numesc pe cei mai mari, dar îi subînțeleg), - iată-i arătîndu-ni-se așa cum sîn, poate așa cum sîn obligați să fie: oameni ai clipei, entuziaști, senzuali, copilăroși, ușuratici și pripiți cînd trebuie să-și manifeste încrederea sau neîncrederea; cu suflete care au de obicei cîte o fisură de tăinuit; răzbunîndu-si adeseori prin opere vreo terfelire intimă, căutîndu-și des uitarea în avînturi, urmăriți de o memorie prea fidelă, rătăciți între smîrcuri și aproape înamorați de nămolul lor, pînă ajung să se asemuie amăgitoarelor flăcărui ce pîlpîie în jurul mlaștinilor dîndu-se drept stele -- probabil că norodul îi numește atunci idealiști, - luptîndu-se ades cu un îndelung dezgust, cu o fantomă a necredinței care reapare mereu înghețîndu-i și silindu-i să tînjească după glorie și să înfulece lacomi „încrederea în sine“ din palmele lingușitorilor amețiți: - ce martiriu sîn acești mari artiști, și oamenii superiori în general, pentru cel care i-a ghicit! Cît de lesne de înțeles e faptul că tocmai din partea femeii-cea atît de clarvăzătoare în materie de suferință și totodată avidă să ajute și să salveze, dorință ce îi depășește cu mult puterile, din păcate - ei se bucură de acele accese de compasiune nelimitată, de devotament absolut pe care mulțimea, mai ales mulțimea adoratoare nu o înțelege, răstălmăcind-o prin interpretări curioase și orgolioase. Această compasiune se amăgește mereu în privința puterilor sale; femeia ar vrea să creadă că iubirii totul îi este cu putință, - aceasta-i superstiția ei. Dar vai, cunoscătorul inimii își dă seama cît de săracă, neajutorată, uzurpatoare, neîndemînatică și mai degrabă capabilă de distrugere decît de salvare este chiar și cea mai bună, cea mai profundă iubire! - Se prea poate ca sfînta legendă și deghizamentul vieții lui Iisus să ascundă unul dintre cele mai dureroase cazuri de martiriu îndurat de omul care cunoaște iubirea: martiriul unei inimi preacurate și pline de un dor fără seamăn, nesățioasă de iubire omenească, o inimă care cerea să iubească și să fie iubită, atît și nimic mai mult, și o cerea cu duritate, cu furie, cu teribile izbucniri de mînie împotriva celor care îi refuzau iubirea; povestea unui biet om însetat și nesățios de iubire care a trebuit să născocească iadul pentru a-i trimite acolo pe cei care refuzau să-l iubească, - și care, învățîndu-se în cele din urmă să cunoască iubirea omenească, a trebuit să inventeze un dumnezeu alcătuit din iubire pură, din putință de a iubi, - un dumnezeu căruia iubirea omenească, atît de nevolnică, atît de neștiutoare îi inspira milă! Cel care simte astfel, cel care se pricepe astfel la iubire, - acela caută moartea. - Dar la ce bun să ne lăsăm pradă unor astfel de gînduri dureroase? Doar dacă am h obligați 270 Orgoliul și dezgustul intelectual al oricărui om care a suferit profund- gradul de profunzime al suferinței pe care îl pot atinge oamenii fiind aproape suficient pentru a determina locul lor în ierarhie-, înspăimîntătoarea certitudine cu care este el impregnat și colorat din cap pînă-n picioare, certitudinea de a ști mai mult, datorită suferinței sale, decît pot ști cei mai inteligenți și cei mai înțelepți, explorarea multor lumi îndepărtate în care domnește oroarea, lumi în care a viețuit „ca la el acasă“ și despre care „voi nu aveți habar!“ - acest taciturn orgoliu intelectual al suferindului, această mîndrie a alesului cunoașterii, a „inițiatului“, aproape a victimei sale, îl obligă să recurgă la toate formele de deghizament pentru a se feri de atingerile mîinilor indiscrete și miloase și, în general, de tot ceea ce nu este pe măsura lui întru durere. Suferința profundă face din noi niște aristocrați; ea ne însingurează. Una din formele cele mai subtile de deghizament este epicureismul și afișarea unei anumite bravuri a gustului care ia suferința în derîdere, împotrivindu-se tuturor tristeților și profunzimilor. Există „oameni joviali“ care uzează de jovialitatea lor, pentru că ea îi face de nerecunoscut: - ei vor să fie de nerecunoscut. Există „oameni de știință“ care uzează de știință pentru că ea le conferă o aparență de seninătate, pentru că știintificitatea dă posesorului ei o tentă de superficialitate: - ei vor să ne inducă spre această concluzie eronată. Există spirite libere și insolente care caută să tăinuiască și să tăgăduiască că sîn doar niște inimi zdrobite, orgolioase, incurabile (cinismul lui Hamlet- cazul Galiani); uneori însăși nebunia este masca unei certitudini nefaste și neîndoielnice. - De unde rezultă că respectul față de „mască“ și abținerea de la o practicare anapoda a psihologiei și a curiozității sîn indicii ale unui umanism delicat. 271 Lucrul care poate arunca o prăpastie profundă între doi oameni este sensul și gradul diferit al curățeniei. Zadarnică-i întreaga cumsecădenie și utilitate reciprocă, zadarnică-i întreaga bunăvoință: pînă la urmă ei ajung la același rezultat acela de „a nu se mai putea înghiți“! Instinctul suprem al curățeniei îl aruncă pe omul care îl posedă în cea mai uimitoare și mai primejdioasă însingurare, asemănătoare cu aceea a unui sfînt: căci sfințenia constă tocmai în spiritualizarea supremă a instinctului amintit. Un fel de intuiție a indescriptibilei plenitudini pe care ți-o dă euforia îmbăiatului, un fel de ardoare și însetare care îmboldește neîncetat sufletul din noapte spre dimineață, din întunecime și „mîhnire“ către limpezime, strălucire, profunzime, subtilitate -: pe cît te distinge o astfel de înclinație - o înclinație aristocratică -, tot pe atît te și izolează. - Compasiunea sfîntului este compasiunea față de jegul tuturor celor omenești, prea-omenești. și există grade și altitudini la care compasiunea însăși este resimțită de către acesta ca o necurăție, o murdărie... 272 Semne de noblețe: a nu căuta nicicînd să-ti cobori îndatoririle la nivelul îndatoririlor tuturor; a refuza să cedezi altora, să împarți cu alții propriile-ti responsabilități; a-ți considera privilegiile și exercitarea lor ca îndatoriri. 273 Un om care năzuiește spre țeluri mărețe îi consideră pe toți cei pe care îi întîlnește în cale fie mijloace de a-și atinge țelul, fie frîne și obstacole - sau trecătoare popasuri de odihnă. Bunătatea lui tipic aristocratică față de semeni se poate manifesta doar din momentul în care a ajuns pe culme și domnește. Nerăbdarea și conștiința faptului de a fi osîndit pînă atunci la a face neîncetat pe comediantul - căci războiul nu este altceva decît o comedie și un văl care, ca orice mijloc, maschează telul -, nerăbdarea și conștiința aceasta îi zădărnicesc toate relațiile posibile; acest soi de oameni cunoaște solitudinea și cel mai amar venin al ei. 274 Problema celui care așteaptă. - E nevoie de concursuri de împrejurări și de nenumărate circumstanțe imprevizibile pentru ca un om superior care poartă latent în el rezolvarea unei probleme să intre la momentul potrivit în acțiune - să intre, cum s-ar spune, „în erupție“. De obicei acest lucru nu se întîmplă; pe toate meridianele globului se află oameni în expectativă care nu prea știu ce anume așteaptă și, mai ales, că așteptarea lor e zadarnică. Se mai întîmplă cîteodată să răsune prea tîrziu chemarea vestitoare, întîmplarea, cea care „îngăduie“ trecerea la acțiune, - atunci cînd cei mai buni ani ai tinereții, energiile cele mai active s-au irosit deja în inacțiune; și cîte unul, „sărind în picioare“, își dă seama cu groază că mădularele-i sîn deja amorțite, iar spiritul prea îngreuiat! „E prea tîrziu“ - își zice el pierzîndu-si încrederea în sine și condamnat de-acum la inutilitate pe viată. - Să fie oare „Rafaelii fără mîini“ o regulă, expresia luată în cel mai larg sens cu putință, și nu niște excepții în împărăția geniului? - Poate că geniul nu este chiar așa de rar: dar îi lipsesc mîinile, cele cinci sute de mîini necesare pentru a struni tiranic -ul, momentul prielnic - pentru a apuca prilejul de chică! 275 Cel care nu vrea să vadă măreția unui om, îi va scruta cu atît mai ager scăderile și ceea ce are superficial - dîndu-se astfel el însuși de gol. 276 Sufletul inferior și grosolan este mai bine pregătit pentru a îndura rănile și daunele de tot felul decît sufletul aristocratic: primejdiile care îl amenință pe acesta din urmă sîn fără îndoială mai mari, șansele Lui de a eșua și de a pieri sîn, tocmai datorită complexității condițiilor sale de viată, uriașe. Cînd șopîrla își pierde un deget, îi creste altul la loc: dar nu și omului. 277 - Ce necaz! Mereu aceeași poveste! Odată ridicată casa, observi că ai învățat fără să-ti dai seama un lucru pe care trebuia să-l fi știut înainte de a începe construcția. Etern și odios „Prea tîrziu!“ - Melancolia lucrurilor isprăvite!... 278 - Drumețule, cine ești? Te văd urmîndu-ți drumul, fără de sfidare și iubire, cu privirea de nepătruns; iată-te umed și întristat, precum sonda ce se înaltă mereu neostoită la lumină din toate abisurile - ce căutat-a colo jos? - cu pieptu-ti ce nu suspină, cu buzele-ți ce-și tăinuiesc dezgustul, cu mîna-ți ce doar cu șovăială mai apucă: cine ești? ce ai făcut? Odihnește-te aici: acest lăcaș e ospitalier cu toți, întremează-te! și oricine ai fi, spune-mi: ce îți poftește inima? Ce ți-ar trebui ca să te întremezi? Spune-o doar: tot ce am, îți va fi oferit! - „Pentru întremare? Pentru întremare? O, curiosule, ce tot spui! Dă-mi, te rog - -“ Ce să-ți dau? Ce? spune dar! „Încă o mască! A doua!“ 279 Oamenii de o tristețe profundă se dau de gol cînd sîn fericiți: ei au un fel de a se crampona de fericire de parcă ar vrea s-o zdrobească și s-o înăbușe, din gelozie, - ah, ei știu prea bine că ea le va scăpa printre degete! 280 „Jale! Jale! Dar iată! Ea dă înapoi.“ - Într-adevăr! Dar voi n-o prea înțelegeți, dacă vă jeluiți din pricina asta. Ea dă înapoi, dar o face precum cel ce-și ia avînt pentru un mare salt. - 281 „Fi-voi oare crezut? - dar eu am pretenția să mi se dea crezare: niciodată n-am cugetat prea temeinic la propria-mi persoană, iar dacă am făcut-o totuși cîteodată, aceasta s-a întîmplat foarte rar, fiind constrîns, mereu dezinteresat de «obiect» și gata să mă abat de la «mine», mereu neîncrezător în rezultat, aceasta datorită unei suspiciuni de neînvins față de posibilitatea cunoașterii de sine, suspiciune prin care am ajuns să resimt o contradictio în adjecto chiar și în noțiunea de «cunoaștere nemijlocită» pe care teoreticienii își îngăduie s-o folosească: - cam asta ar fi tot ceea ce știu în modul cel mai neîndoielnic cu putință despre mine însumi. Trebuie că există în mine un fel de aversiune care mă împiedică să cred ceva precis în privința persoanei mele. - Se ascunde oare aici vreo enigmă? Pesemne că da; dar din fericire nu eu voi fi acela care s-o spargă în dinți. - Ea vă trădează poate specia din care fac parte? - Mie nu: și nu pot decît să mă felicit pentru asta -.“ 282 „Dar ce ți s-a întîmplat?“ - „Nu știu, spuse el șovăind; poate că niște harpii au trecut peste masa mea în zbor.“ - Se întîmplă cîteodată în zilele noastre că un om blînd, cumpătat, discret e cuprins deodată de furie, sparge farfuria, răstoarnă masa, zbiară, tună și fulgeră, insultă pe toată lumea- și în cele din urmă se îndepărtează rușinat, mîniat pe sine, - încotro? la ce bun? Pentru a sta deoparte și a muri de foame? Pentru a se înăbuși cu propriile-i amintiri? - Cel care posedă un suflet elevat, exigent și care arareori își găsește masa pusă și mîncarea gătită, acela a fost dintotdeauna amenințat de mari primejdii: astăzi această primejdie e însă uriașă. Aruncat într-un secol gălăgios și plebeian cu care nu vrea să mănînce din aceeași strachină, el poate pieri lesne de foame și de sete sau, în caz că se va hotărî în cele din urmă să „întindă mîna“ - de pe urma unui acces de dezgust. - Fără îndoială că fiecăruia dintre noi i s-a întîmplat să șadă la mese la care nu avea ce căuta; iar spiritele cele mai rafinate și năzuroase în privința hranei cunosc acea primejdioasă dyspepsia care te apucă atunci cînd îți cade vălul de pe ochi și îți dai seama cu dezamăgire ce ai în farfurie și cine îți sîn comesenii, - greața desertului. 283 E o dovadă de subtilă și totodată aristocratică stăpînire de sine să lauzi - presupunînd că dorești în general să lauzi numai atunci cînd părerile tale nu concordă cu cele ale interlocutorului: - să procedezi altminteri ar însemna să te autoelogiezi, ceea ce este un lucru potrivnic bunului gust, - e vorba firește de o stăpînire de sine ce oferă semenilor plăcute prilejuri și imbolduri de a ne înțelege greșit. Pentru a ne putea permite acest autentic lux al gustului și moralității trebuie să trăim nu printre bădăranii spiritului, ci printre oameni ale căror confuzii și erori ne amuză prin subtilitatea lor, - sau de nu, va trebui să ispășim amarnic această plăcere! - „EI mă laudă: așadar îmi dă dreptate!“ - această concluzie dobitocească ne distruge jumătate din viată, nouă singuraticilor, căci prin ea dobitocul se furișează în vecinătatea și compania noastră. 284 Trăiește într-o seninătate imensă și orgolioasă; mereu dincolo -. Posedă-ți pasiunile, simpatiile și antipatiile, ori dispensează-te de ele, aceasta după bunul tău plac, descinde din înălțimi asupră-le pentru cîteva ceasuri; încalecă pe ele, de parcă ai încăleca niște cai sau, adeseori, niște măgari: - căci trebuie să știi să uzezi la fel de bine atît de nerozia cît și de vîlvătaia lor. Păstrează-ți cele trei sute de fațade; ochelarii negri de asemenea: căci sîn momente în care nimănui nu-i este îngăduit să ne poată vedea ochii și, cu atît mai puțin, „străfundurile“. Întovărășește-te cu viciul cel ștrengar și jovial ce se numește curtoazie. Rămîi stăpîn asupra celor patru virtuți, îndrăzneala, comprehensiunea, afecțiunea, singurătatea. Căci la noi singurătatea e o virtute, o înclinare sublimă și avîntată spre curățenie care ghicește tot ceea ce în atingerea dintre un om și celălalt - „în societate“ - duce inevitabil la necurățenie. Orice comunitate sfîrșește prin a te face într-un fel sau intr-altul, într-un domeniu sau într-altul, mai devreme sau mai tîrziu - „comun“. 285 Cele mai mari evenimente și idei - dar cele mai mari idei sîn și evenimentele cele mai mari- sîn înțelese cel mai tîrziu: generațiile contemporane acestor evenimente nu știu să le trăiască, și trec pe lîngă ele. Lucrurile se petrec la fel ca în împărăția stelelor. Lumina celei mai îndepărtate stele este cea care întîrzie cel mai mult pînă să ajungă la oameni; pînă atunci, omul tăgăduiește că acolo-există vreo stea. „Cîte secole îi sîn necesare unui spirit pentru a fi înțeles?“ - iată încă un criteriu cu ajutorul căruia se poate stabili o necesară ierarhie și ceremonie: necesară atît spiritelor cît și stelelor. 286 „Aici perspectiva e nestînjenită, iar spiritul, înălțat.“ Există însă și oameni de soi contrar, oameni care se află și ei în înalt, care se bucură și ei de o perspectivă nestînjenită - dar care privesc în jos. 287 -- Ce este aristocratic? Ce semnificație are astăzi pentru noi cuvîntul „aristocrat“? Prin ce se trădează, după ce poate fi recunoscut aristocratul, sub cerul acesta apăsător și acoperit al dominației plebeiene ce se instaurează și sub ai cărui nori totul devine opac și plumburiu? - Nu acțiunile sîn cele care îl revelează, - acțiunile sîn totdeauna echivoce, mereu de nepătruns -, nici „operele“. Printre artiștii și savanții zilelor noastre pot fi găsiți destui dintr-acei care prin operele lor își trădează profunda aspirație la aristocratism: însă tocmai această dorință ce tinde spre aristocratism este fundamental diferită de dorințele sufletului aristocratic, ea fiind de-a dreptul indiciul cel mai elocvent și cel mai primejdios al absenței acestuia. În acest domeniu nu operele, ci credința este cea care are cuvîntul hotărîtor, cea care stabilește ierarhia, pentru a relua o veche formulă religioasă într-un sens nou, mai profund: o anumită certitudine fundamentală pe care un suflet aristocratic o nutrește în privința lui însuși, ceva imposibil de căutat, de găsit și, poate chiar, de pierdut. - Sufletul aristocratic posedă respectul de sine. 288 Există oameni dăruiți cu spirit, fie că o vreau, fie că nu; oricît s- ar suci și s-ar învîrti, oricît și-ar acoperi cu mîinile ochii care îi trădează (- de parcă mîinile nu i-ar trăda și ele! -): în cele din urmă reiese întotdeauna că ei posedă un lucru pe care îl ascund și care se numește spirit. Unul din cele mai subtile mijloace pentru a induce în eroare, cît se poate, cu scopul de a trece drept mai prost decît ești - reputație care în viața comună este de multe ori la fel de dezirabilă ca o umbrelă -, se numește entuziasm: laolaltă cu anexele acestuia, ca de pildă virtutea. Căci, precum spune Galiani, și el se pricepea doar -: vertu est enthousiasme. 289 Din scrierile unui pustnic răzbat întotdeauna sunete ce amintesc de ecoul desertului, de șoaptele și privirile speriate, circumspecte ale singurătății; chiar și din cele mai violente cuvinte ale sale, chiar și din strigătul său răzbate o manieră nouă, mai primejdioasă de a tăcea, de a trece sub tăcere. Cel care a trăit an de an, zi de zi și noapte de noapte singur cu sufletul său, purtînd cu acesta confidențiale certuri și dialoguri, cel care retras în peștera sa - care poate ti un labirint, dar și o mină de aur - s-a preschimbat într-un urs de peșteră sau un căutător de comori sau un balaur păzitor de comori: înseși ideile aceluia vor dobîndi în cele din urmă o colorație crepusculară, un iz de pivniță și de mucegai, ceva incomunicabil și respingător, care îi izbește pe trecători cu adierea-i rece. Pustnicul nu crede că există filozof - presupunînd că întotdeauna filozoful a început prin a fi un pustnic - care să-si fi exprimat în cărți opiniile sale adevărate și ultime: nu se scriu oare cărți tocmai pentru a tăinui cele ce sălășluiesc în adîncul sufletului? - el se va îndoi chiar și de faptul că un filozof poate avea opinii „ultime și adevărate“, întrebîndu-se dacă nu se ascunde, dacă nu trebuie să se ascundă îndărătul fiecărei peșteri o altă peșteră, și mai profundă - o lume mai vastă, mai străină, mai bogată deasupra unei suprafețe, un străfund îndărătul fiecărui fundament, al fiecărei „fundamentări“. Orice filozofie este o superficie - aceasta-i sentința pustnicului: „este ceva arbitrar în faptul că el a adăstat aici, că a privit îndărăt, în juru-i, că de aici a renunțat să sape mai adînc și a lăsat cazmaua din mînă, - aici e ceva suspect“. Orice filozofie ascunde o altă filozofie; orice opinie este totodată un ascunziș. orice cuvînt - o mască. 290 Oricărui gînditor profund îi este mai mult teamă de a fi înțeles decît de a ajunge un neînțeles. În cazul din urmă poate că vanitatea lui este cea care va suferi; însă în primul caz suferă inima, compasiunea sa care spune necontenit: „o, vai, de ce vreți să-mi purtați și voi povara?“ 291 Omul, animalul complex, ipocrit, nenatural și opac care neliniștește animalele mai puțin prin forță și mai degrabă prin șiretenia și inteligenta sa, a inventat conștiința împăcată pentru a se bucura măcar o dată de sufletul său așa cum te bucuri de ceva simplu; iar întreaga morală este o falsificare îndelungată și îndrăzneață fără de care n-am putea savura nici un fel de plăcere în contemplarea sufletului nostru. Din acest punct de vedere, există probabil mai multe lucruri ce fac parte din sfera noțiunii de „artă“ decît se crede în mod curent. 292 Filozoful e un om care trăiește, vede, aude, bănuiește, speră, visează fără încetare lucruri extraordinare; un om împresurat de propriile-i gînduri ce vin parcă din afară, de sus sau de jos, nimerindu-l în chip de întîmplări și trăsnete hărăzite de-a dreptul lui; un om care este poate el însuși o furtună ce înaintează îngreuiat de noi fulgere; un om fatal împresurat întotdeauna de bubuituri, vîjîituri și abisuri ce se cască înspăimîntătoare. Un filozof: e o ființă care, vai, se îndepărtează adeseori de ea însăși, se teme adeseori de ea însăși, - dar care e mult prea curioasă pentru a nu „reveni“ iarăși și iarăși „la sine“. 293 Un bărbat care spune: „acest lucru mi-e pe plac, pe acesta mi-l însușesc și vreau să-l ocrotesc, și îl voi apăra chiar de-ar fi să mă lupt cu toată lumea“; un bărbat care e în stare să ducă o treabă la bun- sfîrșit, să înfăptuiască o hotărîre, să rămînă credincios unei idei, să păstreze o femeie, să pedepsească și să doboare un neobrăzat; un bărbat care are o mînie a sa și un paloș al său, și căruia i se alătură de bunăvoie cei slabi, suferinzi, oprimați, chiar și animalele, căci toți aceștia ii aparțin de la natură, un bărbat care este un stăpîn înnăscut, - cînd un astfel de bărbat e cuprins de milă, ei bine! această milă are valoare! Dar ce însemnătate poate avea mila celor care suferă! Sau a celor care mai și propovăduiesc mila! Aproape pretutindeni în Europa zilelor noastre se poate remarca o sensibilitate și o susceptibilitate bolnăvicioasă față de durere, o dezgustătoare lipsă de cumpătare în a te jelui, o moleșire care împopoțonîndu-se cu ajutorul religiei și al zorzoanelor filozofice încearcă să treacă drept ceva superior, - un adevărat cult al suferinței. Lipsa de virilitate a sentimentului botezat „milă“ de aceste cercuri de exaltați este cea care, cred eu, îți sare înainte de toate în ochi. Această recentă formă a prostului gust trebuie suprimată energic și radical; iar pentru a ne feri de ea, v-aș propune să purtăm la gît, deasupra inimii, buna amuletă gai saber, - amuleta „științei vesele“, ca să deslușesc și germanilor înțelesul acestor cuvinte. 294 Viciul olimpian. - În ciuda filozofului care, fiind un englez pur-sînge, a încercat să discrediteze rîsul în ochii tuturor gînditorilor - „rîsul este o regretabilă infirmitate a naturii umane pe care orice gînditor trebuie să se străduiască a o depăși“ (Hobbes) - mi-aș permite să stabilesc chiar o ierarhie a filozofilor în funcție de rangul rîsului fiecăruia - o ierarhie în care treapta supremă o ocupă cei capabili de rîsetele de aur. și, admițînd că și zeii filozofează, presupunere pe care mi-au întărit-o deja cîteva concluzii -, pentru mine nu mai încape nici o îndoială că, filozofînd, ei se pricep totodată să rîdă într-un fel nou, supraomenesc - și aceasta, pe socoteala tuturor lucrurilor serioase! Zeii sîn zeflemiști: se pare că ei nu-și pot retine rîsul nici măcar în timpul acțiunilor sfinte. 295 Geniul inimii, marele enigmatic, zeul ispititor născut pentru a ademeni conștiințele, cel a cărui voce se pricepe să coboare în infernul fiecărui suflet, cel care nu rostește nici o vorbă, nu aruncă nici o privire lipsită de tainica intenție a seducerii, din al cărui meșteșug face parte și arta înfățișării dar nu a adevăratei sale înfățișări, ci a uneia care îi va constrînge și mai mult pe cei ce-l urmează să se îmbulzească mereu mai strîns în juru-i, să-l urmeze din ce în ce mai convinși și mai devotați: - geniul inimii, cel care face să amuțească toate cele zgomotoase și vanitoase și le deprinde cu ascultarea, cel care poleiește sufletele zgrunțuroase și le face să guste o nouă dorință, - aceea de a sta nemișcate și netede ca o oglindă, pentru ca cerul cel profund să se poată oglindi în ele -; geniul inimii, cel care învață mîna butucănoasă și repezită să șovăie și să apuce cu mai multă delicatețe; cel care deslușește sub gheața groasă și opacă comoara ascunsă și uitată, delicioasa picătură de bunătate și spiritualitate, fiind o adevărată baghetă magică pentru descoperirea tuturor grăunțelor de aur ce au zăcut multă vreme îngropate în temnițele lor de mîl și nisip; geniul inimii, din a cărui apropiere și atingere toți pleacă mai bogați decît au fost înainte, dar nu în binecuvîntări și daruri neașteptate, și nici fericiți și apăsați de vreo bunătate străină, ci mai bogați în ei înșiși, înnoiți în propriii lor ochi, desțeleniți, adiați și dezveliți de un vînt de primăvară, mai nehotărîți poate, mai afectuoși, mai fragili, mai sfărîmați, dar plini de speranțe ce n-au încă vreun nume, plini de o voință și de un flux nou, plini de o nouă negare și de un nou reflux - dar ce am făcut, prieteni ai mei? Despre cine v-am vorbit? Să fi uitat oare într-atît, de nu v-am pomenit nici măcar o dată numele lui? Încă puțin, și ați fi ghicit singuri cine-i acest spirit și zeu enigmatic care vrea să fie preamărit astfel. Precum se întîmplă celor care de mici copii s-au aflat mereu pe drum și printre străini, am întîlnit și eu nu puține spirite bizare și destul de primejdioase, dar înainte de toate pe cel despre care tocmai v-am vorbit și pe care l-am reîntîlnit mereu, și nu e unul oarecare, ci zeul Dionysos în persoană, marele zeu echivoc și ispititor căruia odinioară, o știți doar, i-am oferit în taină și cu venerație primii mei născuți - (fiind cel din urmă, mi se pare, care i-a adus o jertfă: căci n-am găsit pe nimeni care să fi priceput ce anume am făcut). De atunci am învățat multe, poate prea multe despre filozofia acestui zeu, - învățături care, după cum am spus, trec din gură-n gură, - eu, cel din urmă discipol și inițiat al zeului Dionysos: și va trebui poate în sfîrșit, în măsura în care mi se va permite, să încep a vă oferi spre degustare, vouă, prietenilor mei, un dram din această filozofie? Cu jumătate de gură, cum se cuvine: căci e vorba de lucruri tainice, noi, străine, uimitoare, neliniștitoare. Faptul însuși că Dionysos e un filozof, și că așadar și zeii filozofează, îmi pare a fi o noutate nu lipsită de anumite riscuri, care va stîrni poate un val de neîncredere de-a dreptul în rîndul filozofilor, - mai puțin în rîndul vostru, prieteni ai mei, căci voi l-ați putea supăra cel mult venind prea tîrziu și pierzînd momentul prielnic: pentru că azi, după cîte mi s-a spus, vouă nu vă prea place să credeți în Dumnezeu și dumnezei. De asemenea, va trebui să depășesc cu sinceritatea povestirii mele anumite limite, ceea ce poate că nu va fi mereu pe placul severelor voastre urechi. Firește, în decursul unor astfel de dialoguri zeul mai sus pomenit mergea cu sinceritatea mai departe, mult mai departe, fiind mereu cu mulți pași înaintea mea... Aș dori chiar, de mi-e îngăduit, să-i atribui, potrivit uzanțelor omenești, frumoase nume solemne, pompoase și virtuoase, să preaslăvesc îndrăzneala lui de cercetător și descoperitor, curajoasa lui onestitate, veridicitatea și dragostea sa de înțelepciune. Dar cu acest fast, cu toate aceste boarfe venerabile un astfel de zeu n-are ce face. „Păstrează-le, ar spune el, pentru tine și semenii tăi și pentru cei care mai au nevoie de ele! Eu - n-am nici un motiv să-mi acopăr goliciunea!“ - Se vede că soiul acesta de zeu și filozof duce poate lipsă de un pic de pudoare. - Odată, el mi-a spus așa: „mi se întîmplă uneori să-i iubesc pe oameni - făcînd aluzie la Ariadna care era de față : omul este pentru mine un animal agreabil, viteaz, ingenios care n-are seamăn pe lume, el se orientează în orice labirint ar nimeri. Eu îi doresc binele: deseori stau și mă gîndesc cum l-aș putea ajuta să progreseze, cum l-aș putea face mai puternic, mai rău și mai profund.“ - „Mai puternic, mai rău și mai profund?“ am întrebat eu înspăimîntat. „Da, repetă el, mai puternic, mai rău și mai profund; și mai frumos totodată“ - și zeul ispititor zîmbi cu zîmbetu-i alcyonian, de parcă ar fi spus o drăgălășenie fermecătoare. Din aceasta ne putem da seama că pudoarea nu este singura calitate care îi lipsește acestei zeități -; și avem în general motive temeinice să bănuim că într-o anumită măsură toți zeii ar putea lua lecții de la oameni. Căci noi, oamenii, sînem - mai umani... 296 O, vai, ce s-a ales din voi, gînduri ale mele scrise și pictate! Parcă mai ieri erați atît de multicolore, tinere și malițioase, atît de pline de spini și de tainice miresme că mă făceați să strănut și să rîd - iar acum? V-ați și despuiat de noutatea voastră, iar cîte unele din voi, mi-e teamă, sîn gata să se preschimbe în adevăruri: atît de nemuritoare arată ele, impresionante în cumsecădenia lor, și atît de plictisitoare! Dar întîmplatu-s-a vreodată altfel? Care-s lucrurile pe care le reproducem cu penele și penelurile noastre de mandarini chinezi, noi, cei ce imortalizăm lucrurile care pot fi descrise? Care-s singurele lucruri pe care le putem eterniza? Ah, numai cele care tocmai se ofilesc și încep să-și piardă parfumul! Ah, doar furtuni ce se îndepărtează vlăguite și sentimente tîrzii, gălbejite! Ah, numai păsări ostenite de zbor, rătăcite în zbor, păsări care se lasă prinse în mînă, - în mîna noastră! Noi imortalizăm cele ce nu mai au mult de trăit și de zburat, numai lucruri istovite și răscoapte! Și numai pentru a putea picta după-amiaza voastră, voi, gînduri ale mele scrise și pictate, numai pentru ea am culori, multe culori, multe gingășii multicolore, și ocruri și cafeniuri și smaragduri și carmine cu zecile: - dar nimeni nu va ghici din a mea pictură splendoarea dimineții voastre, grăbite scîntei și minuni ale singurătății mele, bătrînele, iubitele - - răutăcioasele mele gînduri! * Postludiu. Din nalte piscuri Amiază-a vieții! Ceas solemn! Văratică grădină! Zglobie fericire, ce pîndă și așteptare-i: La prietenii-mi tînjesc și zi și noapte-i chem, Dar unde zăboviți? Veniți! Sosit-a ceasul-semn! Ăst munte înghețat nu-n cinstea voastră Gătitu-și-a cu roze azi fața-i cenușie? Pîraiele vă caută, și-n păsăresc azur Se fugăresc, se luptă, cercînd să vă zărească Nostalgici nouri, vînturi. Căci așternut-am vouă pe piscuri masă mare: – Învecinat cu stele, prăpăstii abisale S-o mai găsi vreunul ca mine, cine oare? Mai fost-a un regat întins c-al meu, vreodată? Iar mierea mea cea dulce - de cine-a fost gustată? . . . . - și iată-vă, prieteni! - O, vai! Dar nu-s eu cel Spre care vă-ndreptarăți? Voi ezitați, surprinși - mai bine, ocărîți! Schimbatu-mi-am dar pasul, și mînă, nfățișare? De nu sîn eu, amici, o, spuneți, - cine-s oare? Un altul s-a născut din eul meu fugit Si-nstrăinat de mine? Un luptător ce ades s-a-nvins mereu pe sine Si-n contra forței sale prea des s-a opintit, Iar propria-i izbîndă l-a-ncătușat, rănit? Căutam tărîmuri reci, bătute-n lung și lat De vîntul înghețat? Om nu trăia alături, ci doar vreun urs polar, Uitat-am Omul, Zeul, uitat-am ruga, hula? Pășesc de-acum, stafie, spre nepătat ghețar? - Cum, prieteni de demult! Iată, voi păliți, Iubind și plini de spaimă! Plecați de-aci mai bine! și făr-de supărare! În ger și printre pietre voi n-ați ști să trăiți: E țara caprei negre, ținut de vînătoare. Slab vînător sîn eu! - Priviți-mi arcul Ce-ntins se înfioară! Arcașul cel mai vajnic a-l mînui doar poate – Dar plîngeți, vai! Săgeata mea omoară, Fugiți de-aci, e timpul, de nu - vă bate ceasul! ..... Ați și plecat? - O, inimă, iubirea, Speranța ți-e întreagă: Deschide-ale porții brațe spre noi prieteni, iar La cei bătrîni renunță, și uită amintirea! De tînără tu fost-ai, mai tînără ești acum! Speranța-n unic brîu ne-nlănțuia pe vremuri, Însemnele iubirii de-altădată Pe el sîn pale azi, și cine le mai caută, Ca-n pergamente, tîlcul? E ars și înnegrit, De vrei să-l iei în mînă, tu pregeți, te cutremuri. Și dusă-i prietenia - cum să-i numesc de azi? Amici-fantome! Noaptea I-aud bătînd la geam și inima chemîndu-mi, „Ci noi am fost“, spun ochii, „și sînem", plînge șoapta- O, vorbe ofilite, pierdut parfum de roze! O, dor al tinereții, iluzii, amăgire! Credeam c-asemeni mie, Cei ce-mi sîn rude-ntruna să se schimbe, Dar și îmbătrîniră, iar vîrsta ne desparte: Cu mine preschimbatul rămîne-n înrudire. Amiază a vieții? A doua tinerețe! Văratică grădină! Zglobie fericire, ce pîndă și așteptare-i, La prietenii-mi tînjesc și zi și noapte-i chem. La noi amici! Veniți! Sosit-a ceasul-semn! * Sfîrșit e cîntul, - vaierul de dor Pe buze mi s-a stins: Făptaș e-un vrăjitor, amic la ceas fatidic, Un prieten de amiază - dar cine-i, nu v-o zic Cu soarele în creștet, el schimbă Unu-n Doi ..... Slăvim acum victoria în dans feeric, Serbare-ntre serbări: Sosit-a Zarathustra, un oaspete de seamă! Și lumea rîde-n lacrimi, perdeaua se destramă, Mireasă e Lumina, iar mire - Întuneric ..... 1 În sanscrită, indicații muzicale de tempo. Gangasrotogati -- precum curge Gangele (presto); kurmagati = umbletul broaștei țestoase (lento); mandeikagati = săritura broaștei (staccato). (n. trad.). 2 În greaca veche: Platon în față, Platon în urmă, himeră la mijloc. Parodia unui vers din „Iliada“ care descrie Himera: „Leu în față, șarpe în urmă, capră la mijloc“. (n. trad.) 3 Eugen Dühring (1833-1921) - filozof materialist; anticreștin; Eduard von Hartmann (1842-1906) a enunțat filozofia inconștientului în care se regăsesc influente din Hegel, Schelling și Schopenhauer. (n. trad). 4 În original Epochistik, cuvînt format de autor pornind de la „epoche“, în greacă: șovăială. (n. trad.). 5 Personaj din Candide de Voltaire (n. Trad.) 6 Dante, Divina Comedie și Goethe, Faust (Eternul feminin ne-nalță-n tării). (n. trad.). 7 Cuvînt creat de Nietzsche din deutsch = german și täuschen = a înșela, a amăgi. (n. trad.).

Drept de autor (c) - Supravirtual SRL - 2005-2010 - Toate drepturile rezervate. Web directory RSS feeds HostGator promo code

"Cu capãtul arcurilor, trecînd, rãzboinicii mîngîie roua..." Yosa Buson (1715-1783)

"Cu capãtul arcurilor, trecînd,
rãzboinicii
mîngîie roua..."

Yosa Buson (1715-1783)